O pereche ca-n filme
Clara si Bogdan Voda
"Totul ni se pare atat de firesc, de parca am fi fost impreuna dintotdeauna"</b> Sunt tineri, frumosi, talentati, un cuplu ideal in viata, ca si pe scena. Par desprinsi dintr-o poveste romantica. Pana si numele lor suna a legenda cu indragostiti. Chiar in acest rol i-am vazut prima oara, intr-un film unde turnau o tandra scena de amor. Era o inspirata schita cinematografica despre decalajul dintre iluzia artistica si realitate. Doar ca la Clara si Bogdan "iluzia" era chiar realitate: ei se iubeau "pe bune", cum zic copiii, de cand s-au cunoscut si s-au casatorit, in facultate. Cand se imbratisau in prim-plan cinematografic erau atat de induiosatori si de adevarati, ca nici Tom Cruise si a sa Nicole Kidman nu-i puteau concura. Iata perechea ideala de film romanesc, mi-am zis, asteptand sa-i vad din nou jucand impreuna, intr-o alta realizare. Dar n-au mai fost distribuiti in acelasi film. Bogdan, singur, a devenit apoi protagonistul reusitului "Sobolanii rosii", iar Clara a interpretat in "Senatorul melcilor", cu rafinament si inteligenta, o reporterita franceza care descopera noile tare ale democratiei noastre "originale". I-am urmarit pe scena la Teatrul "Nottara", unde joaca amandoi de aproape zece ani. Au avut parte si de comedii trasnite ca "Puricele" sau "O noapte furtunoasa" si de comedii clasice, ca "Avarul" sau, de curand, tot amandoi au jucat in drama contemporana"Cui ii e frica de Virginia Woolf". Dar marele lor succes de la inceputul carierei a fost "Underground", un fel de "Azil de noapte" contemporan. Cu aerul ei de fetita plapanda si gratioasa a interpretat o bolnava ce moare in finalul piesei, tanara actrita dovedind o forta tragica uimitoare pentru "calibrul" ei.
Clara: Am avut mare noroc sa aiba incredere in mine domnul Repan, in acest spectacol greu; el a reusit sa ma scoata afara din sera unde vegetam ca o planta decorativa si sa-mi incredinteze ceva neasteptat. Din salonul in care ma invartisem pana atunci, m-a aruncat de-a dreptul la subsolul mizeriei umane si asta a insemnat o provocare, un dus rece pentru mine. Noroc ca am simtit umarul lui Bogdan alaturi de mine si, mai ales, prezenta maestrului George Constantin care m-a inconjurat cu caldura si cu sfaturi artistice importante. Fara ei, n-as fi indraznit sa atac o asemenea partitura.
Bogdan (cu o duiosie ocrotitoare): Nu va uitati ca pare ea sfrijita, nu stiti ce atoasa e, ce forta are. La repetitiile cu scene din "Imblanzirea scorpiei" se dezlantuie ca un uragan, de abia ii pot tine piept eu, vechi karatist, cu centura neagra.
Clara: Te amuzi tu acum, dar te-ai speriat cand am intrat la premiera cu o febra de 39C. Probabil ca de-asta am parut convingatoare atunci, cand imi dadeam sufletul pe scena...
Tachinare tandra, de cuplu rodat parca nu doar de zece ani, ci de o viata intreaga. Ii intreb cum aurezistat primilor sapte ani de casnicie si cum se simt acum, de cand a aparut intre ei si-un Voda mic, de doi ani si jumatate. Un Vladut fragil ca mama si puternic cat amandoi.
Clara: Totul ni se pare atat de firesc, de parca am fi fost impreuna dintotdeauna. Norocul nostru e ca ne ajutam si acasa, si in teatru, altfel n-am fi rezistat. Ne-am cunoscut in Institut, dupa cum stiti.
Bogdan: Eu am pus ochii pe ea la un curs de miscare-dans. Era atat de gratioasa "copila"... Ii pot spune asa pentru ca sunt mai batran cu doi ani.
Clara: Am impresia ca ne-am cunoscut din copilarie, de pe vremea cand eu visam sa ajung mare balerina si o hepatita mi-a rasturnat planurile. Ma mai trezesc uneori spunand: "Ei, daca as fi ajuns eu solista la Opera!". Dar imi revin repede: "Stai putin, ca tu esti actrita si poti juca orice. Chiar si un print polonez, ca cel din <<Viforul>>, sau o soprana ce ia lectii de canto cu Divina Callas". Spectacolul cu care plecam zilele astea la un festival in Australia.
- Ce minunata "profesie a profesiilor" v-ati ales si voi! Calatoriti mult, aveti succese, premii, orgolii...<b>Dumnezeu ii ocroteste pe indragostiti
Bogdan: Eu vad altfel profesia noastra, ca pe o meserie de smerenie, de umilinta, nu de orgoliu. Bineinteles, daca o simti ca pe o daruire de bucurii celorlalti si nu doar ca pe o colectie egoista de aplauze si trofee. Sigur ca ma incanta si pe mine succesul. Dar cel mai important moment mi se pare atunci cand ma las dus de emotiile personajului si reusesc sa le transmit si celorlalti; asa poti trai intr-o seara cat altii intr-o viata. Si daca mai simti cum se pogoara asupra ta si harul lui Dumnezeu, ca sa poti face sala sa te urmeze in sentimente, idei, atunci chiar ca te consideri un om fericit.
- Incep sa cred ca ai si-o vocatie religioasa pe langa cea artistica. Asa e?
Bogdan: Am fost crescut intr-o familie ortodoxa, credincioasa. Mama, care terminase Conservatorul si canta in Corul Patriarhiei, ma lua adesea cu ea. Cand spuneam in biserica "Tatal Nostru" si "Crezul", eram foarte patruns de atmosfera inaltatoare. Cantam si eu, apoi am trecut intr-un cor laic, de copii si am jucat intr-o opera bufa pentru copii: "Micul cosar". Dar reapropierea mea de biserica s-a infaptuit mai tarziu, in noaptea sfanta din 21 decembrie 1989, cand s-a "deschis cerul", cum frumos spunea parintele Galeriu. Eram in Piata Universitatii alaturi de alti 2000 de oameni ingenuncheati si n-am fi crezut ca cineva ne-ar putea face vreun rau. Dar au inceput sa traga in noi, au cazut cativa tineri pe langa mine si incercam sa-i ajut, au trecut si gloante foarte aproape de capul meu, dar nu m-au atins. Atunci am inteles ca Dumnezeu avea niste planuri cu mine de m-a salvat. Am inceput sa postesc, sa regasesc forta rugaciunii. Am incercat de doua ori sa dau examen la Teologie, n-am reusit, dar nu ma las. Simt nevoia unui studiu aprofundat pe langa cunostintele mele sumare.
- Si care a fost planul Domnului cu tine?
- M-a salvat ca sa-mi pot intalni marea iubire, pe Clara, sa intemeiem o familie crestineasca si sa dam viata unui prunc ce ne va continua visele, numele.
- Chiar voiam sa va intreb, numele asta, Voda, e un pseudonim de scena sau e numele vostru adevarat?
- Asa ne cheama de cateva generatii. Bunicul tatalui meu coboara dintr-o straveche familie de razesi bucovineni, pe care i-a adus Stefan cel Sfant dincoace de apa Moldovei, pe langa Iasi, si le-a dat pamanturi sa le lucreze. Localnicii le-au zis "ai lui Voda" si asa le-a ramas numele.De doua ori Voda si un printisor
- Un nume frumos, cu care va puteti mandri si voi si "beizadeaua" voastra, Vlad. I-ati zis asa ca sa se armonizeze cu Voda?
- Chiar daca il botezam Stefan - dupa nasul nostru de cununie, Stefan Iordache - sau Mircea ori Mihai, tot la voievozii romani ne ducea gandul. Dar nici numele, nici profesia nu imi par prilej in sine de mandrie daca nu le onorezi tu asa cum se cuvine si nu le dai acoperirea faptei.
- Ma uimiti cu cata seriozitate si maturitate priviti amandoi viata la doar 30 de ani.
- La 32 de ani ai mei, cat implinesc la vara, si la 30 ai Clarei, proaspat rotunjiti pe 8 Martie, de ziua femeii.
- Va mai faceti daruri si azi ca la inceput? Surprize?
Clara: Acum cumparam cadouri copilului si, daca ne raman ceva bani, ne amintim si de zilele noastre. Anul asta, Bogdan a fost darnic, mi-a adus o superba geanta neagra, iar mama mi-a daruit o cruciulita de aur.
Bogdan: Noroc cu parintii nostri, pentru ca, fara ajutorul lor, n-am fi putut realiza mai nimic. Probabil ca am locui si azi inghesuiti in camaruta de studenta a Clarei. Parintii mei si ai ei ne sustin tot timpul material si moral, ne-au cumparat casa asta mare, au grija de Vlad cand lipsim noi, isi adora nepotelul. Nici nu ma pot gandi ce se va intampla cand vor iesi la pensie si vom fi nevoiti sa traim doar din salariile de mizerie oferite in teatru. Dupa modul in care trateaza societatea de azi actorul, ignorandu-l sau lasandu-l sa moara de foame, n-am rezista fara parintii nostri. Daca ar intra actorii in greva si n-ar mai juca, nimeni n-ar observa, probabil, iar teatrele s-ar transforma in sali pentru Bingo. Oamenii s-ar multumi cu glumele neroade ale unui Tociu si cine ar mai avea nevoie de Shakespeare sau Molire?
- Inteleg ca parintii vostri sunt inca tineri si lucreaza. Ce profesie au?
Bogdan: Tatii nostri sunt amandoi medici, al meu la Bucuresti, al Clarei la Pucioasa, unde a crescut si ea. Mama mea e profesoara de canto, soacra mea e profesoara de literatura. Eu am si o sora care a studiat canto si este acum solista la Opera din Karlsruhe. Ce noroc are copilul nostru ca invata din familie cele mai frumoase cantece, poezii, dansuri! Sa-l vedeti ce recitaluri ne ofera in serile cand stam pe-acasa! Dar ne inchide televizorul foarte energic atunci cand am vrea sa ne uitam si noi la vreun film. Uraste si teatrul. Deocamdata. Pentru ca a venit cu mine la o repetitie cu "Doi gemeni venetieni" si a intrat la scena carnavalului cu masti sinistre care l-au speriat. Sper sa-i treaca pana se face mare. Spune cu multa convingere rugaciunile de seara, lent, ca pe un ritual. Il ducem adesea la biserica, parintele il tine pe langa altar, ca pe mine odinioara, si cand vine acasa povesteste cu lux de amanunte tot ce l-a impresionat. Uneori improvizeaza, isi inventeaza singur basmele. Dar pasiunea lui e natura. Iubeste ganganiile si le grupeaza ca sa traiasca impreuna. Abia asteapta sa plece in vacanta la casa bunicilor de langa Pucioasa.Miracole pe sosea
- Incepuserati sa-mi povestiti cum v-ati intalnit voi in Institut si mai ales cum v-ati apropiat...
Clara: De apropiat, ne-am apropiat cand am plecat cu cativa buni colegi sa petrecem Revelionul la munte. Am dansat ce-am dansat, dar abia asteptam sa plecam acasa, sa ramanem singuri si sa nu ne mai despartim. Cum s-a si intamplat. Dar in drum spre Bucuresti am ramas in pana cu masina, era o noapte geroasa, cu un cer sticlos, si cand am ridicat ochii in sus, am ramas inmarmuriti: deasupra lunii se arcuia un curcubeu de toata frumusetea, ce scanteia in zeci de nuante. Ne-am frecat la ochi, dar nu era halucinatie, ci realitate. Parea ca un semn divin, o binecuvantare pe care o da cerul iubirii noastre, la inceput de drum. Si-am mai avut un asemenea semn miraculos, de asta data ceva mai pamantesc. Tot intr-o noapte, trabantelul ne-a lasat in camp. Bogdan incerca sa vada ce are cand, deodata, i-am atras atentia: traversau campul, maiestuosi si superbi, niste incredibili cerbi albi. Un card de cerbi albi, inaintand incet, ca intr-un vis. Sau ca intr-un film feeric. Am stat minute in sir tacuti si i-am contemplat.
- Mi se pare atat de feerica, de ireala existenta asta a voastra romantica, in timpuri atat de grele. Prea idilica sa fie si adevarata. Voi nu va mai certati cateodata si acasa, nu doar in scena? Nu va mai izbesc si pe voi greutatile zilnice, care pe multi ii doboara?
Bogdan: Cum sa nu, ne certam si noi, ca tot omul. Doar ca ne trece mai repede. Suntem prea constienti de marele noroc pe care il avem unul cu altul, incat totul devine mai simplu, ca o joaca. Nu ne lasa sa stam bosumflati nici Vlad si nici ciobanescul nostru mioritic, caruia i-am spus Codru. Nu vi se pare romantic si numele lui? Si mai avem un prieten care ne ocroteste, un ciobanesc de data asta carpatin, la tara, la casa bunicilor. Dar mai bine va invitam acolo sa-l cunoasteti personal pe "ursul" nostru carpatin si sa va convingeti ca nu e deloc idilic. Va garantam si va stam in preajma.Alice Manoiu