Cu Johnny Raducanu, despre prietenul sau,
Nichita Stanescu
(Pe 31 martie, poetul ar fi implinit 67 de ani)</b> Batranul jazzman sta singur cu pianul lui, cu storurile trase, intr-o camaruta prea stramta pentru un geniu atat de mare. Doar amintirile foiesc in jurul lui. Cand vorbeste despre Nichita Stanescu, la ziua aniversarii nasterii Poetului - 31 martie - Johnny Raducanu pastreaza lungi momente de tacere, iar pe fata i se citeste o durere sfasietoare, pentru timpurile care nu se mai intorc pentru el. Face, reflex, game pe claviatura pianului, jucandu-se, improvizand melodioare zglobii, care invoca parca spiritul Poetului, chemandu-l langa noi, la aduceri aminte. "Mai tii minte, Poete? Ce vremuri!..." Rade ca un copil ghidus, dandu-se pe spate cu scaunul, cand isi aminteste un episod mai neobisnuit - "sa-ti spun una tare!" - sau tace si loveste inversunat in clapele pianului. Pe masura ce vorbele curg si imaginile prind contur pe panza sufletului nostru, pe Nichita il simtim aproape, prezent, eu infiorata, el cu o bucurie de copil: "Nichita nici n-a murit! Nu mor caii cand vor cainii, batrane, chiar asa!". Vorbeste la timpul prezent de Nichita, ca si cum n-ar fi mort de 17 ani. Pai, da, el n-a murit, e doar "dus Dincolo".<b>Poetul si cuvintele
Nichita numai mie mi se confesa; de multe ori il intrebam ca de ce imi spunea mie de unul, sau de altul. Zicea: "Bre, matale nu esti din barlogul nostru, al scriitorilor, ci din a-alt barlog" - cum se balbaia el - "si de-aia ma confesez. Bre, sa ai un prieten e mai vital decat sa ai un inger!". Asa zicea Poetul.
Romania e o tara unde poezia e la ea acasa. Limba anume creata de Dumnezeu pentru poezie e limba romana. Am vorbit cu lingvisti de seama, romani, straini, si toti au zis ca limba romana a fost facuta de Dumnezeu pentru poezie. Poezia e de la Dumnezeu. De aceea, "despre poeti, numai de bine" - asa spunea si Nichita. Nu stii ce are un creator in suflet, un om care e legat de limba si de istoria acestei tari. Nichita era un mare iubitor de limba romana, mare iubitor de Eminescu, de Ion Barbu, de Labis, de toti poetii. El vorbea asa: "Asculta, bre, aici, dragii de ei, ce cuvinte au putut sa spuna poetii astia!". Stia multe versuri pe dinafara, scotea cate o idee asa, dintr-o poezie si zicea: "Uite ce imagine are aici, uite ce-a spus asta si, daca accentuez, ia sa vedem cate vocale are cuvantul asta si cate consoane... Ah, vai" - zicea - "are prea multe consoane, ce ne facem? Trebuie sa muiem foarte tare vocalele ca sa iasa cuvantul afara, sa fie legat de imaginea finala". Ce univers avea el! Traia in universul cuvintelor! La el, poeziile erau "episoade din razboiul cuvantului cu cuvantul si al verbului cu verbul".
Daca era fericit Nichita in lumea asta a lui de cuvinte? Nu!... Fericit, Nichita? Niciodata nu l-am vazut fericit! Fericit era cand ii cantam eu, restul nu mai stiu, ca nu eram toata ziua impreuna. Mai mult venea el pe la mine si cantam impreuna, la pian, la patru maini. Ne apucam si improvizam. O, ce fel iesea, ieseau niste muzici grozave. Da! El era cu Bach, cu preclasicii, cu muzica Renasterii, fratii Scarlatti, pe urma cu nobilii romantici - Schumann, Schubert, ii placeau, Beethoven... Violenta lui Beethoven ii placea grozav. Pe Mozart il facea gagicar, "gagicar genial". Eu zic ca ar fi fost mai bun pianist decat poet, daca s-ar fi tinut de pian. Avea harul asta, ca doar un om cultivat, dar fara muzica - vorba lui Andrei Plesu - e o mancare buna, dar fara condimente. Rar imi citea poeziile lui, eu cantam mult la pian - asta era la mine poezia cea mai importanta. Ii placea sa ma asculte cantand la pian, cantam si la contrabas pe vremea aceea, iar el imi zicea ca-s monstru sacru.
Din nenorocire, nu mai exista starea pe care o aveam atunci... Eram, intr-un fel, impacati, ne facusem asa, un cerc, in care nu eram atinsi de toate bicisniciile sistemului, ne gasisem fiecare, dupa 40 de ani, un loc asa, unde mai zburdam si noi, ca securistii mai inchideau ochii, nu puteau sa ne faca nimic sau sa ne ia ceva. Eu fugeam toata ziua in Occident, veneam inapoi, se mirau si ei ca ma intorc. Si atunci mai gaseam angajamente aici, aveam cercul nostru de prieteni. Ne adunam acasa, la Sorin Dumitrescu, pictorul, ca si el canta la pian foarte bine si ne prindea dimineata cantand "Traiasca regele, in pace si onor". Nu stia nimeni ce-i aia, numai taica-sau, Dumnezeu sa-l ierte, al lui Sorin Dumitrescu, zicea: "Mai incet, mai baieti, ca vine Securitatea!". Dar eu ziceam: "Lasa, domle, ca ei nu stiu textul, habar nu au ce cantec e asta!". Sau cantam imnuri nationale - al bulgarilor, al englejilor, al americanilor, al francezilor - la pian, nu stia nimeni. Era distractiv, ne refulam intr-un anumit fel. Era o mare puscarie, o nenorocire, ce spun eu, in perioada respectiva, dar eram tineri si inconstienti si Nichita era Poet. Toti aveam asa, un spirit rabelaisian, traiam viata cu bucurie si exaltare, mai ales el.
Alteori, el venea la mine cu Sorin Dumitrescu si stateam ore in sir de vorba in pivnita, acolo ne placea noua sa stam la taclale, iar lui ii placea sa-si bea cafeaua la mine in pivnita. El, Nichita, era un tip caruia nu-i trecea nimic neobservat: daca soarele era mai mare sau aparea un nor sau florile se aplecau spre stanga sau spre dreapta sau cantecul mierlei... Acum, primavara, in perioada de imperechere, cantecul de dragoste al mierlei e cel mai frumos din toata padurea. Luna asta, pana in mai, cand e aproape gata nunta, si ouale, si perechile, mierla este cea mai mare cantareata a padurii. Si Nichita stia asta si povestea, el era asa, ca un copac din padure, asa se simtea legat de natura, de fenomenele, de intamplarile padurii, de rasaritul si apusul soarelui, de freamatul frunzelor, el le simtea cu sensibilitatea exacerbata si permeabilitatea lui uriasa si respira o data cu ele.
O vreme am locuit impreuna, intr-un fel, adica el venea si mai dormea pe la mine, unde stateam eu cu chirie, sau pe la alti prieteni. Eu aveam un motan, pe Misu, care ne aducea drept trofee soricei pe care-i prindea. Intr-o vreme, cand n-aveam casa nici el, nici eu, nici multi ca noi, el zicea: "Batrane! Bre, noi nu putem sa pledam pentru noi sa ne dea casa, daca astia nu vad ca noi nu avem casa! Noi pentru altii, da, putem sa cerem, dar noi pentru noi, e o rusine, daca ei nu vad!". Asta era mentalitatea Poetului, era un om perfect cinstit. Prin 1957-1960, formase un cerc de nonconformisti, de boemi si, cand ne adunam cu totii, atunci se risipeau idei, farse, fantezie: Mircea Ivanescu, Grigore Hagiu, Nicolae Breban, Petre Stoica, Cezar Baltag - majoritatea veniti din provincie la Bucuresti, ca sa se afirme. Fiecare dintre acestia poseda un urias bagaj de cultura, schimbau idei, filosofii proprii, isi citeau unul altuia ultimele pagini scrise, comentau noile lecturi, incercand sa fie la curent cu literatura moderna din lume si, mai ales, sa-si pastreze demnitatea, neconvertindu-si, ca alti colegi de breasla, pana sub comandamentele epocii pe care o traiau. Locuiam in mansarde, cu chirie mica, in vreo camera mai ieftina. Dar Nichita vesnic nu avea casa, si, de aceea, ori dormea cu Nicolae Velea la redactia gazetei unde lucra ("Gazeta literara", al carei director era atunci Zaharia Stancu), ori era gazduit pe la prieteni (Hagiu, Breban, Ivanescu, Petre Stoica). Prin 69-70 Nichita a locuit cu Gabriela Melinescu, intr-un apartament frumos, cu doua camere, cu peretii plini cu icoane pe sticla si lemn. Prin 1975, abia a primit un apartament in Piata Amzei nr. 9, ultima lui locuinta, aproape de locul unde Eminescu a fost gazduit de Slavici. Nu era un tip care sa tina la acumularile materiale. Cand a luat Premiul Herder, la Viena, singurul lucru pe care si l-a cumparat a fost o haina de piele, ca aveam si eu una, din piele de caprioara, care ii placea lui foarte mult. Cu restul, ce-a zis: "Batrane, nu-i asa ca un premiu se onoreaza?". Au fost toti la hotel, in Viena, au mancat icre negre si au baut pe banii lui, ca asta era Poetul!"Ce face acolo, sus, Nichita? Poezie face!"
Nichita era poet si a murit poet. Era si mai poet cand l-am cunoscut eu, prin 55-56, cred. Era student la Vianu atunci. Era un tanar frumos, inalt, blond, cu ochii albastri. Abia debutase, nu-i citisem poezia, dar el insusi era o poezie. Cat a durat prietenia noastra? Nici nu a inceput, nici nu s-a terminat. Adica, a inceput, dar pe urma el s-a "carat Dincolo". Stii, gandindu-se la Labis, mi-a si spus: "Bre, sa stii ca eu ma <<car>> mai devreme! Nu mai vreau sa stau! Un poet trebuie sa plece tanar!". Mie nu-mi pare rau ca a plecat Nichita, s-a dus cand trebuia. Mi-e dor de el, dar eu nu spun despre el ca a murit, eu vorbesc totdeauna la prezent despre el. Eu stiu ca Dumnezeu e cel care decide si, daca l-a luat pe Nichita, inseamna ca a avut nevoie de el acolo. Ce face acolo, sus, Nichita? Poezie face! El face poezie acolo, da! Si are si o elita acolo, acolo cred ca se intalneste cu poetii lui, pe care i-a iubit. Pe Tagore cred ca l-a cautat primul, ii placea mult Rabindranath Tagore. Si Eminescu, si Ion Barbu, si Labis, si francezul Pascal, si multi altii... Trebuie sa ma duc, curand as vrea sa ma duc si eu acolo, sa ma intalnesc cu el, sa stam impreuna, da. Pai ce sa mai fac aici?! Dumneata esti tanara si ai rabdare, eu nu mai am. Cine mai pune pret astazi pe poeti, pe artisti? Nu vedeti cum este maltratata cultura in Romania?! Iar o tara care-si ucide cultura, se sinucide.Despre dragoste, uri si patemi
Cand ne intalneam, vorbeam despre gagici, da, ne placeau gagicile. El spunea ca femeile trebuie iubite. El iubea femeile cu patima, total, el nu umbla cu jumatati de masura, ci iubea ca un nebun. Avea si crize, era si foarte gelos, mama, mai gelos ca mine era. Hah, ha, ha! In jurul lui se invarteau numai femei destepte. Se uita la cate o fata care era foarte frumoasa, dar era o "frumusete obositoare" - asa spunea. In orice caz, femeile destepte erau stimate si iubite de Nichita. Cum seducea el femeile, ce le spunea? Le dedica poezii si le proteja, le iubea. Da, le iubea, era patimas rau de tot, si posesiv, si gelos. Femeile lui erau muzele lui. Nu, nu el renunta la ele, ci ele il paraseau. Si atunci, urma pentru el o suferinta mare de tot si iar se ridica, precum pasarea Phoenix. Si iar se-namora, ha-a! Si tot asa, saracul Nichita!
Iubea femeia si ca mama, isi diviniza propria mama si a scris niste poezii foarte frumoase pentru copii, cu mama si copilul, cand s-a dus la o fabrica din asta cu multe femei, la "Apaca", mi se pare, in vizita. Ca poetii si scriitorii trebuiau sa viziteze fabricile si uzinele tarii, sa se inspire. Asa a fost si el la un combinat de-asta siderurgic si a scris poezii cu metalurgi. Eu mai flirtam, asa, cu cate una, ii ziceam: "Domnisoara, dumneata ai venit la Johnny Raducanu firma sau omul, ca-s doua lucruri separate!". Invatase si el asta si asa zicea si el, despre el. Si era gelos cu femeile, da. Era gelos pe mine si pe altii, pe Breban, ala era mai tanar ca mine, inalt, asa, frumusel. Cand eram eu incurcat cu cate o juna, o femeie, mai en passant, nu o legatura durabila, el ii facea curte, eu il lasam. "N-ai decat!", ii spuneam, iar Nichita imi zicea: "Batrane, nu stii sa pierzi!". In 1976, cand i s-a decernat Premiul Herder in aula Academiei austriece de Stiinte, a cumparat flori albe si mov pentru toate romancele prezente acolo, si lalele negre pe care le-a imprastiat pe strada unde Eminescu a locuit la Viena. Era un generos, un risipitor de flori si poezie. Si eu le spuneam la toate astea "nichitisme", stii. Acum, imaginea femeii a fost atat de vulgarizata, nu mai exista intimitate si rusine, ati vazut de 8 Martie, de chiar Ziua Femeii, ce afise vulgare au invadat orasul pentru un spectacol de strep-tease.Poetul boier
Nichita nu era un tip pretentios. Umbla cu o camasa si cu un pantalon de stofa, nu facea parada, nu avea masina. Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj si-i aducea rufele spalate. Si el, oua fierte manca, si cu slanina, ca asta ii placea lui. Si bea vodca. Pe urma, cand s-a insurat pentru ultima oara, Dora l-a obligat sa manance mai bine, sa se imbrace mai bine, ca pana atunci el nu era asa. In ziua cand si-a pus telefon si a inceput sa manance mancare gatita nu mai era el. Imi spunea: "Batrane, ai vazut ce mi-a facut nevasta-mea?!... Mi-a pus telefon si imi da sa mananc mancare gatita!". De fapt, el de cand s-a insurat cu Dora si-a luat alt fason de viata, statea cu griji de nevasta, de casa, de mancare, de telefon, avea, mi se pare, si televizor, iti dai seama!
Seara, nu prea ieseam, ne adunam la unul din noi acasa sau mergeam la un bar, "Tic-Tac". Pana in 77, acolo a fost ultimul loc unde am cantat eu. Nichita avea o masa special rezervata, acolo veneau si Eugen Barbu, cu asistentii lui, Vadim, Paunescu, era ca in Caragiale acolo, erau doua tabere de poeti, fata in fata, iar din razboiul liric care se incingea, Nichita iesea intotdeauna invingator. Nichita recita poezii, ceilalti nu prea aveau ce spune, ca nu prea aveau cu cine defila. Acolo a fost o atmosfera grozava, pana in ziua cutremurului, cand s-a demolat. Atunci au murit alti doi mari prieteni: Al. Ivasiuc si Nicolae Stefanescu. Nichita a incercat sa-l salveze pe acesta din urma, dar s-a prabusit un zid peste el si a paralizat pe partea stanga, dar si-a revenit apoi. Nu mai e nici "Tic-Tac", nici atmosfera de atunci, nici Nichita. Nichita era un poet-boier, era un poet de-ala blajin, de o blandete nebuna, el era multumit daca manca cinci grame de slanina din piata Amzei cu un ou fiert si facea poezie. Tin minte ca la "Tic-Tac" canta si Nicu Alifantis si, dintre cei care cantau acolo, noi numai pe el l-am indragit, pentru ca el canta asa de frumos poezia romaneasca.La curtea si crucea Poetului
Ii placea sa stea acasa si sa primeasca lume, avea curte, stii. Studenti straini, poeti, tot felul de oameni se perindau pe la el, usa era deschisa. Veneau tineri poeti si-i citeau poeziile lor, Cartarescu, astia care ieseau atunci, si, cand gasea ceva de valoare, se bucura foarte. Retinea pe loc versurile, dupa o singuracitire. Avea o memorie fantastica, ceva incredibil. Stia pe dinafara poetii tineri care-i placeau si scotea afara numai fraze din astea, numai idei pe care le avea el. Din cauza ca avea o mare bucurie si dragoste pentru poezie. Ii placea curte mare, ii placea lui sa aiba curte. Nu pot sa spun ca avea momente in care dorea sa fie singur, nu prea ii placea sa ramana singur. Calitatea cea mai mare a lui era ca era poet, dar era foarte orgolios, asta era singurul lui pacat, era gelos, era vanitos si trebuia sa aiba o curte care sa-i gadile orgoliul. La inceput, eram ingrijorat pentru el din pricina asta, apoi m-am mai linistit eu, ca am citit ca si Voltaire si multi altii se inconjurau cu o curte de-asta.
Cand scria Nichita, asta nu stiu cand scria, el dedica poeziile, le rostea, sau le scria pe un servetel, un pachet de tigari... aia cu scrisul nu se stie, aia era ca elefantul, se ducea sa moara singur, nestiut de nimeni, asa si el. Probabil ca scria in cea mai mare taina, era un act atat de intim sa scrie, incat nu stia nimeni unde scria si cum facea, eu nu stiu, ca nu sedeam toata ziua cu el... Dar mai avea probabil cate o pasa disperata, cand il paraseau femeile si atunci scria, nu stiu cum facea, avea el un ritual al lui, cum am si eu cand compun. Adica, asa sunt marii creatori. Ma gandesc ca mergea cu trenul sau mergea la tara si bea mult, apoi dormea o zi, doua, trei, apoi se scula si mergea pe o pajiste insorita si scria intr-o jumatate de ora zece poezii din care cinci erau geniale. Asta e marele creator. Cam asa gandesc eu ca facea Nichita.
Da, era afectat de lupta aceasta cu cenzura, cu editorii, de razboiul cu unii dintre colegii lui de breasla. Cel mai minunat lucru e sa fii injurat si dusmanit, pentru ca asta inseamna ca cel care e injurat si criticat este cineva caruia Dumnezeu i-a dat un dar, har, talent. Si nu sunt injurati aia care sunt mediocri. Era vanitos si el, mai ales cand era pustan. Inainte de a muri, nu mai era asa de vanitos. Ca de ce ala i-a facut aia, ca de ce Manolescu la "Epica Magna" l-a distrus, ma rog... Acum, Manolescu a declarat ca a facut si el, ca orice om, greseli, dar Manolescu n-a facut greseli, ci pur si simplu nu a vrut sa comenteze cartea. El il aprecia pe Nichita, iar Nichita a suferit groaznic atunci, ca Manolescu nu a vrut sa comenteze cartea lui. Era vanitos, foarte vanitos! El mare scandal avea la greselile care se strecurau, la el, o virgula, un punct erau o tragedie, un razboi, o nenorocire, si avea dreptate. Il consumau mult neatentia altora si batjocura fata de cuvinte, de poezie, de idei, de exprimare, o fraza ia alte intorsaturi daca se uita o virgula. La asta era drastic. Neglijenta care era si care e si acuma. Si Nichita desena foarte frumos si avea o viziune foarte interesanta. Dar Sorin e un geniu de pictor intre pictorii contemporani. La "Noduri si semne" Sorin i-a facut ilustratiile, el este unul dintre studentii cei mai valorosi ai lui Baba. Si e de o inteligenta nebuna, Nichita il iubea foarte mult.
Sorin a fost unul care l-a impins spre public. Spunea: "Poete, sa facem si noi cum face Adrian Paunescu, un cenaclu, sa ne vada lumea!". Sorin a pornit o campanie de convingere- eram eu, era Aurelian Octav Popa, clarinetistul cel mai bun din lume, cel mai bun harpist din lume, Ion Ivan Roncea - sa facem si noi un cenaclu, dar cu alt staif. Nichita, care n-a zis "Nu!" la inceput la ideea lui Sorin, a ajuns sa se certe cu el, intelegi, ca Nichita spunea ca n-are charisma si nu da bine la tineret, si cutare, si cutare... Realitatea este ca avea complexe, desi n-avea de ce. Nichita avea niste complexe, si el, ca marii artisti, complexe de timiditate. Si n-a vrut sa facem cenaclu si s-a certat urat cu Sorin si atunci eu am fost intre ei un fel de mediator. Nichita ma suna sa-i transmit lui Sorin ce voia el sa-i spuna, dar nu-i spunea personal, ca era prea orgolios. Si mi-a zis atunci: "Bre, spune-i huliganului (lui Sorin, adica) ca eu n-nu sunt Tudor Vla-aaadimirescu, sa pornesc multimile. Ca cand oi muri, am sa fiu un amarat de poet, care n-o sa aiba nici cruce!". Si asa a si fost! Eu nu stiam ca a murit, eram in Olanda si am primit telefon ca a murit Nichita. Eu in ziua aia n-am lucrat, nu mi-am onorat angajamentul unde cantam eu, intr-un club, am statsi am jelit. Si cand am venit in tara, am aflat ca crucea i-au adus-o niste tarani din Maramures. Si eu, care el mie mi-a zis, parca a prevazut: "Ce, io sunt un amarat de po-oet, nici cruce n-o sa am bre, ai sa vezi!".
Eu am mai iesit, am vazut lumea, Nichita mai putin. Nichita s-a dus la Londra si nu i-a placut ce a vazut acolo, a zis ca a cautat mormantul lui Shakespeare si nu l-a gasit, ca nu exista. Nichita era comod si nu prea se ducea afara. Zicea ca el o sa calatoreasca destul cand o muri. Nu stiu, avea o chestie, asa. Prin tara mergea, totusi. Stiu ca in Maramures era foarte iubit, la Ieud, se ducea si la Belgrad, in Iugoslavia, iubea poetii de acolo si aceia l-au tradus pe el. Dar nu i-ar fi placut sa traiasca in alta parte, nu, nici vorba, sa plece sa traiasca la Paris sau in alta parte, cum au facut unii din scriitorii romani din diaspora. N-ar fi plecat din cauza limbii, limba romana era sacra pentru el: daca n-ar fi vorbit-o curent, ar fi murit.
"A venit ingerul si mi-a zis: de atata amar de vreme te veghez ca sa ajungi om de stiinta si tu pana acum n-ai inventat nimic!
Cum sa nu; am inventat; numai ca stiinta pe care am creat-o este atat de subtila, incat uneori se confunda cu firescul. Ea se numeste hemografia, adica scrierea cu tine insuti." (Nichita Stanescu)Corina Pavel
Fotografii din colectia d-nei Mariana Stanescu