Un roman la portile cerului
Constantin Lacatusu</b><b>"Muntele nu ucide pe nimeni"</b>- Pentru amatorii de sport, Constantin Lacatusu nu mai are nevoie de prezentare. Este un alpinist de exceptie, un temerar care a avut curajul sa infrunte inaltimea si moartea pentru a ajunge la portile cerului. Acolo, in Himalaya, pe cel mai inalt varf de munte de pe pamant, el a rostit o rugaciune de multumire si a infipt in zapada un tricolor romanesc. O victorie stralucita, pe care a obtinut-o la capatul unei lupte indarjite cu peretii de piatra, dar si cu propriile slabiciuni omenesti - <b>De-a v-ati ascunsa cu moartea
- D-le Constantin Lacatusu, va propun ca inainte de toate sa vorbim despre frica. Dincolo de frumusetea lui extraordinara, alpinismul este un sport de risc. Un soi de "v-ati ascunsa cu moartea". Nu va e teama ca jocul acesta s-ar putea sfarsi intr-o zi?
- Inainte de toate, ar trebui sa vorbim despre pasiune. Dragostea pentru munte si inaltimi e o patima cu care nu te poti targui. Te nasti cu ea, asa cum te nasti cu patima zborului, de pilda, cu visul de a deveni odata si-odata un Icar. Si dorul de inaltimi e un vis. Numai cine sta atarnat intr-o franghie, deasupra unui abis, stie ce inseamna magia naturii primare, frumusetea aceea dumnezeiasca, egala cu sine de la facerea lumii. Acolo, sus, in aerul tare al inaltimilor, traiesti efectiv o oda a bucuriei, o stare de beatitudine care te apropie de Dumnezeu. Teama, frica raman la poalele muntelui. In ce priveste jocul de-a moartea, cum spuneti, el are reguli precise. Tu intri in el cu propria ta viata, iar natura - cu forta ei dezlantuita. In vreme ce omul risca totul, natura nu risca nimic. In acest joc spectaculos, uneori dramatic, moartea se banalizeaza.Ziarele scriu: "Muntele a mai ucis un om", dar asta este o afirmatie falsa. Muntele nu ucide pe nimeni! Noi murim in confruntarea cu muntele datorita propriilor noastre imprudente. Intr-un astfel de "joc" nu-ti este permisa absolut nici o greseala. Daca ai intrat in aceasta lupta, de cele mai multe ori inegala, ti-ai asumat orice risc inca din start. Dar poti evita catastrofele respectand strict regulile jocului... De altfel, tocmai din aceasta confruntare cu neprevazutul se naste marea placere a unui asemenea sport. Este adevarat ca elementul de "agrement" (desi exista in cazul ascensiunilor usoare) dispare cu totul la mare altitudine. Cu cat te apropii mai mult de marea performanta, cu atat placerea este inlocuita de efort. De pilda, escaladele din Europa, chiar si pe munti mai dificili, mie unuia imi lasa o confortabila senzatie de "acasa". In Alpi, chiar in inima Elvetiei, am petrecut nopti intregi in perete, in zapada, in vant, dar vedeam luminitele cabanelor luxoase din vale si ma simteam intr-un mediu aproape familiar. In schimb, daca te afli pe un masiv salbatic, cum este Himalaya, unde stii ca primul fir de iarba, primul copac sau primul om se afla la o departare de cateva zile de mers, te simti cu totul altfel. Izolarea aceea te influenteaza psihic. Esti numai tu si natura dusmanoasa, ostila, fata-n fata... Dar, dupa cum spuneam, eu mi-am asumat provocarea muntelui din pasiune. Adica, am acceptat si riscurile, nu doar regulile jocului. O escalada de mare performanta nu este ca un meci de fotbal, care se incheie automat in minutul nouazeci. Lupta cu muntele poate dura chiar si saptamani intregi. Trebuie sa fii tare pe termen lung! Si, bineinteles, sa-l ai pe Dumnezeu langa tine. Eu cred in Dumnezeu si il rog, deseori, sa ma ajute in clipe de cumpana. Mi s-a intamplat sa fiu agatat pe stanca sau pe gheata, aidoma unui crucificat, cu mainile prinse de pioleti, si sa-mi fac cruce cu limba, ca sa capat curaj si putere. Am trecut prin asemenea momente de mai multe ori. Umilinta si pietate
- Care a fost cel mai dramatic moment pe care l-ati trait intr-o ascensiune?
- In alpinism nu exista "o singura data". In zece ani de expeditii am trecut prin multe incercari. Orice practicant al acestui sport ar raspunde la fel in locul meu. Am traversat situatii critice extrem de grave, pe toate continentele unde am facut escalade. Ajungi, uneori, la un punct in care supravietuirea nu mai depinde exclusiv de vointa ta, fie ca ai fost imprudent, fieca te-a luat prin surprindere o furtuna sau orice altceva. Atunci te inchini si te rogi la Dumnezeu sau incerci sa descoperi surse de energie in jurul tau. Este ca si cand imprumuti putere chiar de la natura dezlantuita care te inconjoara. Imi amintesc, de pilda, ca in cursul unei ascensiuni ajunsesem intr-o asemenea stare de epuizare incat fiecare pas pe care il faceam mi se parea ca va fi cel din urma. Atunci am descoperit, prin autosugestie, energii necunoscute, ce ma intareau, dandu-mi puterea sa continui urcusul spre varf. Va asigur ca vorbesc foarte serios cand fac aceasta afirmatie! Omul are niste resurse interioare pe care nu si le cunoaste, dar poate afla de existenta lor doar in momente de criza acuta, cand este confruntat cu moartea, pe un munte atat de periculos cum este Everestul, de exemplu. In Himalaya, lupta este mai mult psihica decat fizica, oricat ar parea de paradoxal. Eu, unul, incerc sa inteleg muntele ca sa ma feresc de capcanele lui, mai ales cand ma aflu la altitudini ce depasesc 7500 de metri, unde incepe asa-numita "zona a mortii"... Acolo nu ai cum sa supravietuiesti ca "luptator". Dimpotriva, trebuie sa intelegi acel mediu ostil, ca sa te poti integra lui, sa fii acceptat acolo. Cu cat esti mai sus, deasupra lumii, cu atat esti mai aproape de moarte! Mentorul meu, profesorul si senatorul MarcianBleahu, imi spunea: "Muntele trebuie abordat cu umilinta"... Intr-adevar, este exact asa! Trebuie sa ai un sentiment de pietate in cursul unei escalade, fiindca muntele, de fapt, nu poate fi invins niciodata. Faimoasa exclamatie de pe vremea comunismului - "Omul a invins natura" - este cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodata! Natura este mult prea puternica, iar noi ne amintim de acest lucru doar cu prilejul unor calamitati, dezastre, cutremure, uragane... Himalaya este un exemplu perfect in privinta constatarii ca natura ramane cu adevarat nemiloasa. Acolo devine chinuitor chiar si simplul fapt de a te apleca sa-ti inchei siretul de la bocanc. Traversarea acelei "zone a mortii" te face sa revii acasa mult mai intelept. Cand esti fata-n fata cu moartea, la fiecare pas, te descoperi pe tine insuti, si tocmai de aceea alpinismul de mare performanta seamana si cu o "calatorie interioara", cu o expeditie in propria ta constiinta. Un tricolor pe acoperisul lumii
- Ati facut si numeroase ascensiuni solitare. Ce simtiti atunci, acolo, de unul singur, intre cer si pamant? La ce va ganditi?
- Inainte de toate la Dumnezeu, de care ai nevoie in orice clipa. Casa, "acasa", sunt si ele extrem de prezente acolo sus. Cand esti in frig, in bezna, in furtuna, Romania devine un paradis indepartat de care ti se face dor foarte tare. Iti amintesti de familie, retraiesti unele scene din copilarie, te gandesti la iubita ta, esti singur cu amintirile, cu intreaga ta viata. Mi s-a intamplat sa ajung pe cate un varf periculos si sa intorc privirile spre acel punct cardinal unde stiam ca se afla Romania. De acolo "se vede" foarte frumoasa. Noaptea in cort sau agatat pe stanca, ii visez pe cei dragi... Stiu ca si ei sunt cu gandul lamine. Dupa orice ascensiune, revin acasa cu un dor extraordinar de oameni si locuri. Intotdeauna, gandul ajunge inaintea mea, adica ma intorc printre toti cei dragi ai mei inca de pe varf. Bucuria este cu atat mai mare cand ajung acasa victorios. Uneori, insa, victoria o reprezinta simplul fapt ca m-am intors nevatamat. Numai un alpinist intelege ca o infrangere poate deveni mai pretioasa decat o victorie, daca ai scapat cu viata...
- Ati avut si infrangeri?
- Foarte putine! Mi s-a intamplat de doua-trei ori, insa numai in situatii extreme, independente de vointa mea. Nu sunt un orgolios, dar nu-mi place sa abandonez lupta. Am revenit pe fiecare dintre varfurile ratate, castigand batalia in cele din urma, fiindca sunt un om tenace.
- Cum arata o victorie in alpinism? Clipa cea mare cand atingi varful muntelui?
- Este greu de explicat in vorbe. Sunt clipe unice, ce pot fi doar traite, nu povestite! Este imensa bucurie a unui lucru foarte greu, dus la bun sfarsit, bucurie pe care, uneori, o imparti cu coechipierii. Nu vreau sa rostesc fraze "sforaitoare", dar in acele momente, chiar esti mandru sa scoti din buzunar un tricolor mototolit pe care sa il infigi pe creste, privindu-l cum flutura deasupra lumii... Din pacate, in alpinism, din victorie face parte si intoarcerea. Ramane grija coborarii ce urmeaza. Cele mai multe accidente mortale s-au petrecut la coborare, din cauza relaxarii pripite si a lipsei de concentrare.
- Muntele a facut multe victime?
- Destule, din nefericire! Pe Everest, ca si pe Dhaulagiri, ultima parte a drumului este presarata cu nenumarate cadavre. Cei mai multi au murit dupa atingerea varfului. Este un spectacol cutremurator... Acolo, nici macar nu putrezesti, la atatea grade sub zero. Nici un vultur nu ajunge pana acolo ca sa-ti devoreze corpul. Cand am cucerit Everestul in 1995, la a doua tentativa, mi-am revazut coechipierii pe care ii filmasem vii cu un an in urma, in cursul primei escaladari. Am trecut, pur si simplu, pe langa ei! Unii atarnau cu capul in jos, altii zaceau printre stanci, perfect conservati. Vor ramane asa, tot atata vreme cat va continua Pamantul sa existe in Univers... Este, practic, imposibil sa-i evacuezi. Ar costa o avere! La peste opt mii de metri, notiunea de salvare aproape nu mai exista. Abia te poti descurca de unul singur. De aceea nu se "povesteste" ovictorie, fiindca nu poti sa rezumi greutatile, bucuria, oboseala, efortul de-a face fotografii inainte de inghetarea aparatului, ca sa dovedesti performanta. De multe ori, nici nu mai conteaza aceasta ambitie, iar atingerea varfului poate sa ramana o victorie strict personala, bucuria ta secreta, pe care nici nu mai simti nevoia sa o dovedesti cuiva. Ai reusit, ai trait, iti vei aminti si gata...
- Oare nu e nevoie de un dram de nebunie ca sa continuati aceasta aventura cu muntele?
- Da, este si o nebunie, recunosc asta, dar e vorba de o "nebunie controlata". Prudenta controleaza nebunia si iti asigura supravietuirea. De fapt, eu nu fac alpinism "cantitativ", ca multi altii, de dragul ambitiilor statistice. La mine este vorba de o pasiune "in stare pura". Conteaza aventura, bucuria, nu concurenta cu performantele altora. Din acest punct de vedere, alpinismul este un sport mai greu de incadrat, ca disciplina. Unii il numesc chiar "sportul fara medalii", fiindca nu exista "proba olimpica" sau titlul de "campion mondial"...
- Atunci pe ce criterii ati primit titlul de cel mai bun sportiv al anului 1999, alaturi de Gabi Szabo?
- A fost o surpriza placuta, sincer vorbind. Nici macar nu ma asteptam! Probabil a contat evaluarea intregii mele cariere de alpinist, din ultimii zece ani, desi nici nu mi-a trecut prin minte, o singura clipa, sa-mi premeditez performantele in vederea unui asemenea scop. Trebuie sa recunosc ca m-a bucurat, totusi, recunoasterea eforturilor mele, aici, in tara, fiindca in nici una dintre ascensiunile victorioase eu nu am uitat sa arborez tricolorul romanesc. Viata, mai presus decat muntele
- S-a facut multa valva in presa pe seama unor acte de eroism comise de dvs. Banuiesc ca va face placere sa vi le reamintiti; e vorba de salvarea unor vieti omenesti.
- E-adevarat. Am participat la salvarea mai multor alpinisti. Imi amintesc, de exemplu, ca l-am prins din zbor pe un canadian, tata a doi copii... Mi-a spus pe loc: "Constantin, you have saved my life!" ("Mi-ai salvat viata!"). Era medic si, cand s-a intors acasa, a publicat un articol in care imi multumea in mod public, in numele sau si al copiilor. Un alt coechipier, care a fost martor la scena, mi-a spus ca nu a vazut in toata viata lui de alpinist asa ceva, desi acolo, in zona mortii, astfel de gesturi le faci din reflex, nu pentru multumiri... La intoarcerea acasa, regretata Lia Manoliu mi-a decernat atunci trofeul "Fair Play", din partea Comitetului Olimpic Roman. Cu toate ca ratasem ascensiunea, acesta a ramas cel mai pretios trofeu pentru sufletul meu! Viata unui om este mai presus decat orice munte, decat orice performanta. Fara o asemenea solidaritate nu ar mai exista nimic, iar eu as abandona definitiv escaladele.
- Cum arata "portretul" Everestului, din punctul de vedere al primului roman care a pasit pe "acoperisul lumii"?
- A fost extrem de greu si foarte dur! Este un munte "rau", ostil, periculos... Am ajuns pe varf cu resursele fizice reduse la jumatate. Era un chin infernal sa topesc zapada in ibric, la "primus", ca sa beau apa. Eram singur, respiram greu din cauza presiunii scazute, la fiecare miscare trebuia sa ma gandesc de doua ori, fiindca orice greseala putea deveni fatala in acea zona a mortii...
- Contrar aparentelor, alpinismul este un sport foarte scump. Care sunt costurile concrete ale unei asemenea expeditii?
- Acum, daca s-ar organiza o ascensiune in patru oameni, sa zicem, pe Everest, ar fi cam 50.000 dolari dinspre Tibet si vreo 70.000 dolari dinspre Nepal, unde esti obligat sa platesti si "taxa de varf".
- Cine v-a sponsorizat in lungile dvs. calatorii?
- Am avut o colaborare mai mult decat norocoasa cu firma "Rifil-Savinesti", careia vreau sa-i multumesc si pe aceasta cale. Sper ca nu i-am dezamagit!
- Ce faceti acum si ce proiecte aveti?
- Am reusit sa intru in U.I.A.A. (Uniunea Internationala a Asociatiilor de Alpinism), in calitate de Presedinte al Clubului Montan Roman. Este o veritabila premiera, fiindca Romania a devenit in acest fel singura tara din Europa de Est care are un reprezentant la Geneva. Am cateva proiecte de ecoturism, plus ideea unor scoli de alpinism pentru tinerii pasionati de acasa. Intre timp, ne-am facut si o pagina pe Internet. As mai avea de produs vreo trei-patru filme, cu ultimele expeditii. Dupa ce am fost pe cinci continente, voi pleca in aprilie tocmai in Australia si Oceania, pe cel mai inalt varf din zona, Karstens Pyramid. In toamna voi ajunge pe ultimul continent, in Antarctica, unde voi escalada Mount Vinson.
- O viata intreaga in corzi! Nu visati sa va intemeiati o familie, sa intrati intr-un "ritm" mai omenesc si mai bland?
- Ba da! Pana acum n-am facut acest lucru fiindca simteam ca trebuie sa raman independent emotional. Chiar si asa, am riscat linistea parintilor mei. Voi avea urmasi in acest an si, foarte probabil, o casnicie... Sper din suflet ca totul sa se impleteasca foarte bine cu restul planurilor pe care le mai am. Marius Petrescu
(Fotografii din colectia lui Constantin Lacatusu)