Un sat de ieri,
care as vrea sa existe si maine
Ghindaoani Sunt zone in aceasta tara - si mai ales in Moldova de sus - incarcate de istorie, binecuvantate de Dumnezeu cu frumuseti neegalate de alte meleaguri si unde - incet, dar sigur - tavalugul modernismului darama tot ce am avut mai sfant si curat.
Sunt un fiu al unui sat care pana in anul 1968 a avut rang de comuna, numarand peste 3800 de suflete. In prezent, datorita industrializarii fortate care s-a practicat si datorita vechilor indicatii privind comasarea in centre de comuna, numarul locuitorilor se situeaza la circa 2800 de suflete. Satul se numeste Ghindaoani si s-a infiintat - o spun batranii si cronicile - pe langa codrii de stejar aflati odinioara in aceasta zona. De altfel, si denumirea satului vine de la fructul acestui copac, ghinda, purtata ca podoaba la palarie de catre barbati, folosita in hrana animalelor sau ca medicament. Astazi, stejarul nu mai exista in zona decat pe ici pe colo, in cateva petece razlete, salvate de taisul securilor.
Codrii de odinioara ai comunei faceau corp comun cu codrii de arama de langa Manastirea Varatic si padurea de argint, cantate atat de frumos de Eminescu. De fapt, distanta in linie dreapta din centrul satului si pana la ele nu depaseste cinci kilometri. De asemenea, la distante care pot fi parcurse cu piciorul sau cu caruta, se afla nenumarate oaze de liniste si credinta ortodoxa: manastirile Agapia, Secu, Sihla, Sihastria, Horaita, Neamtului - in total sapte perle ale credintei neamului romanesc.
In anii copilariei mele exista in partea de sud a satului Ghindaoani vestitul codru Dumbrava, in mijlocul caruia se afla schitul de maici cu acelasi nume (pe stil vechi). Transformarea socialista a agriculturii i-a pricopsit pe taranii din comuna cu Gas-ul "Viata Noua" si, pentru a construi o viata noua, a fost musai sa o distrugi pe cea veche. S-a pus problema construirii de acareturi pentru unitatea nou infiintata, birouri, magazii, adaposturi de animale si, fiindca bani nu se prea gaseau, cineva a propus sa se foloseasca resursele locale: lemnul din codru. Ca urmare, varful dealului a fost dat agriculturii, iar vaile Hurtupei, Chilioani, Sinideica si Pogorului au fost dezgolite complet. Acareturile mandre si frumoase ale Cap-ului (de asta data) au disparut dupa 1989, bucata cu bucata, ca si codrul din care au fost facute. Ce trista ironie a sortii!
Inainte de distrugerea codrului, Dumbrava era locul de pasunat pentru vacile si oile satenilor si nu de putine ori,impreuna cu alti copii, asiguram pasunatul pe timp de vara al vacilor si oilor, proprietate a parintilor nostri. Esenta dominanta era stejarul, copac falnic, al carui trunchi nu puteam sa-l cuprindem daca intindeam bratele doi copii; mai era teiul, care atunci cand inflorea, in iunie, te ametea cu parfumul lui; de asemenea, ciresul salbatic, care asigura hrana multor saraci si chiar pe a noastra. Tin minte ca atunci ne luam de acasa in traista o bucata de mamaliga, o turta (facuta din faina de grau sau orz) si gaseam usor in copaci cirese, visine, mere padurete, iar prin iarba - capsune, fragi si ciuperci. Stau si ma uit acum, dupa 55 de ani, la aceste locuri golase si ma strange in spate, numai la gandul frumusetii de odinioara, duse pe apa sambetei.
Dupa 1989, au inceput taierile si in celelalte paduri din apropiere de sat (Cracaoani). Nici unul, din cei care ar trebui, nu vede situatia alarmanta de aici si apoi sa te tii vanturi, inzapeziri, ploi torentiale care sa mature totul in cale, alunecari de teren si secete prelungite, ca efect al stepei pe care cu grija o amenajam. Dar mai bine sa ma refugiez in trecut. Horele din sat
Taranii au stiut totdeauna cat sa munceasca si cum sa se distreze pentru a-si face viata aspra cat mai frumoasa. Niciodata taranul roman nu a facut nunti si hore in perioadele de post sau, mai ales, inaintea sarbatorilor religioase - asa cum a incercat regimul comunist sa organizeze reuniuni tovarasesti de Pasti si Craciun. Credinta a fost pentru tarani la fel ca si munca, adica sfanta, si pe toate le faceau cu masura si bunacuviinta.
Sarbatorile de Sfintele Pasti deschideau la sate si sezonul de distractie, la care participa aproape toata suflarea. Hora era frecventata de baietani (16-20 de ani), flacai (22-40 de ani), fete tinere de peste 16 ani care, pentru a intra in randul fetelor de maritat, erau scoase la joc de catre un flacau; fete care isi asteptau ursitul si, bineinteles, perechi casatorite in ultimii ani. Scranciobul - un utilaj simplu, care asigura invartirea manuala a unei roti mari de lemn, prevazuta cu scaunele pe caresedeai, lasandu-te invartit intre cer si pamant - era bucuria copiilor si a tineretului sub 15 ani. Pentru o runda, pretul era un ou rosu, un ou proaspat sau 1 leu, care avea valoare in acea perioada. Tribuna era un loc mai inalt, un fel de mal de pamant, pe care stateai in picioare sau jos, avand o perspectiva asupra scranciobului si a horei. Toate mamele si bunicele isi priveau odraslele de acolo, participand la sarbatoare ca spectatoare. Muzica era compusa de obicei din instrumente de suflat - alamuri, clarinete, toba - muzicantii fiind localnici. Uneori, cand era posibil, se mai tocmea o formatie mai mare de lautari, dintr-o comuna vecina, care avea in componenta acordeon, tambal si violoncel, precum si o "gurista" isteata care dadea mai multa savoare petrecerii. Tinuta flacailor si a fetelor era obligatorie in costum national, fiecare straduindu-se sa-si arate maiestria neintrecuta in sarba, brau si hora. In acelasi timp, in susul satului, crasma lui Kertz era plina de gospodari care puneau la cale treburile pentru a doua zi sau beau aldamasul vreunei afaceri in ritmul muzicii care se auzea in tot satul. Seara, primele care paraseau scena sarbatorii erau femeile de pe tribuna, ca le asteptau acasa animalele si copiii, apoi cei din jurul scranciobului. Ultima se desfacea hora, tinerii plecau cantand catre casa, perechi-perechi. Ultimii veneau cei de la crasma, pentru ca vorba este mai lunga cand ai dat cateva dusti peste cap. Uite asa se incheia distractia satului, la 2-3 ore dupa ce asfintea soarele, iar dupa odihna, dimineata, devreme, tot satul se apuca de munca. Ce-a mai ramas azi din toate acestea? Costumele nationale se afla la muzeul din sat, tineretul se distreaza la discoteca, gospodarii - in crasmulite improvizate prin diferite S.R.L.-uri pline de marfuri turcesti, iar grosul satului - in fata televizorului, la care se prinde numai programul 1. Cine n-are televizor asculta la radio melodia populara preferata, transmisa de Radio Iasi. Melodii de demult, frumoase si rascolitoare care, celor aflati la anii pensiei ca si mine, le umplu sufletul de amintiri.</b><b>Leacuri babesti
Era prin 1948, la sfarsit de an scolar, si in sala de festivitati a scolii avea loc serbarea de impartire a premiilor: niste coronite de ramurele de stejar impletite cu flori de camp. Si eu ma numaram printre cei premianti la sfarsitul clasei a Ii-a si asteptam sa fiu strigat, dar nu puteam sa stau in sala festiva, deoarece aveam piciorul drept umflat de la glezna pana mai sus de genunchi. Nici nu-l mai puteam indoi, avea o culoare violacee si ma simteam sfarsit de puteri. Stateam intins pe podiumul catedrei din clasa alaturata, asteptand sa ajunga cu strigarile si la clasa mea, dar am adormit intre timp si, la sfarsit, mama m-a trezit sa mergem acasa. Era cu coronita mea in mana si vorbea cu o femeie mai in varsta, din sat, despre niste plante cu care urma sa-mi trateze piciorul. Tin minte ca astazi: o data ajunsi acasa, mama a cules mai intai din gradina frunze de sfecla rosie, frunze de varza, de leustean, ceapa, frunze de nuc si stejar, cimbru, busuioc, hrean, urzica. Le-a spalat cu apa de la fantana, le-a taiat marunt, le-a amestecat cu putin seu de oaie si, intr-un ceaun de tuci, le-a fiert incet, la foc de lemne. Spre sfarsit, a adaugat putina miere si ceara curata de albine, a intins apoi o panza alba, peste care a asternut foi curate de brusture si a turnat continutul ceaunului, intinzandu-l subtire, pe o lungime cat piciorul umflat. A pus deasupra alte frunze, apoi mi-a acoperit piciorul bolnav de sus pana jos cu pasta aceea, la o temperatura suportabila. Am baut o litra de apa descantata de mama cu taciune din soba si m-am culcat (pe atunci nu erau doctori decat la orase si de antibiotice sauaspirine nici nu se pomenea). Noaptea a trecut foarte repede. Am dormit tot timpul, spre deosebire de alte nopti, in care m-am chinuit. M-am sculat transpirat, simtind in picior, in dreptul genunchiului, o intepatura puternica. Nu m-am ridicat, caci legatura trebuia pastrata 24 de ore. Seara, la dezvelire, culoarea piciorului era alba, cu pielea creata, iar in centrul genunchiului se deschisese o gaura prin care curgea un puroi amestecat cu sange negru. Umflatura se mai pastrase doar in jurul genunchiului si era dureroasa. Seara, mama mi-a pus o noua legatura cu fiertura de plante, pe care am tinut-o pana dimineata cand, la dezvelire, piciorul meu arata sanatos. Chinurile mele de aproape doua luni luasera sfarsit. Diagnosticul babesc a fost ca infectia fusese produsa de un os de sarpe care imi intrase in picior prin dreptul genunchiului. Sunt sigur ca daca as fi fost dus la oras, la spital, as fi devenit un infirm de la varsta de 8 ani.
Ce proprietati a avut leacul mamei, cum a lucrat el impotriva infectiei, ce rol a avut descantecul cu taciuni? - iata o taina care n-ar trebui totusi sa fie pierduta, mai ales astazi, cand saracia din satele noastre ii indeparteaza din nou pe tarani de doctori si de medicamente. (Cu toata biata pensia lor nu pot cumpara o cutie de aspirine!) In rest, daca amintirile mele vi s-au parut caraghioase sau depasite, puneti-le pe seama unui sentimental care sufera ca satul traditional romanesc, cu frumusetea si spiritualitatea lui care au izbutit atata timp sa ne deosebeasca si sa ne fixeze in lume, dispare. Sunt de profesie inginer agronom, am lucrat o viata intreaga in zootehnie si ma doare sa vad ca valorile in care am crezut dispar. Mi-e frica - nu doar de stepa care inlocuieste padurile noastre taiate, ci si de spiritul de stepa care aduce cu el pustiu. Ing. pensionar Savin Virgil
com. Ghindaoani, jud. Neamt