La portile primaveriiFloarea norocului Lelea Catarina are casa langa podul ce trece peste Valea Alba. Acolo, printre tufele de salcii batrane, primavara vine mai devreme, adusa de curentul apei involburate. De cum apar primii muguri, lelea Catarina sta mai mult prin padure. Nimeni nu stie mai bine ca ea ziua in care infloresc cei dintai calugarasi ori noaptea cand infrunzesc mestecenii. Ea ti-ar putea spune cati pui are iepuroaica de langa cariera si cate ciute au mai ramas in stejaris. Stie tot ce se intampla in lumea care incepe langa casa ei si tine pana dincolo de dealurile prelucanilor. Si asta, pentru ca in fiecare zi are drum in padure,dar si pentru ca seara, padurea ii intra in casa, fara sfiala, o data cu zgomotele ciudate aduse de vant. Primavara, cand s-a luminat de ziua, lelea Catarina isi ia cosul si intra in padurea vecina cu casa ei. E ca si cum ar trece dintr-o camera in alta, peste un prag dincolo de care e tot acasa, e la fel de stapana ca dincoace, peste masa, credent si pat. Numai ca pragul, de data asta, e apa rece a Vaii Albe, peste care lelea Catarina trece sprintena, ca acum multi, multi ani, cand a intrat in padure, dusa de mamuca batrana. Acuma, primavara, are multe de cules: radacini, muguri, frunze, zeama de mesteacan, pe care-o strange, picatura cu picatura, din tulpinile increstate ale copaceilor tineri. "Asta-i sangele padurii si nici o boala nu te prinde daca bei zeama de asta", spune ea cui vrea s-o asculte. Culege de toate, strange ca o furnica si-si umple cosul pe care-l desarta seara pe masa din bucatarie. Apoi alege cu migala, desparte macrisul cucului de floarea untului, leurda de ceapa ciorii, mugurii de brad de cei de fag si de plop, urzica moarta de cea piscacioasa. Pe toate le aranjeaza dupa cum le e felul si rostul, in cutii, la uscat. Legate in smocuri ori buchete, insirate pe ate legate de grinda, stranse in saci mari de panza alba ori bagate in cutii de toate formele si culorile, florile si buruienile aduse de lelea Catarina asteapta cuminti, razvratindu-si miroznele, sa vindece, sa dreaga, sa aline durerile. Abia dupa ce intunericul face ca lumea sa i se para mai mica, lelea Catarina iese pe laita de afara si lasa usa casei deschisa, pentru ca mirosul crud al frunzelor asezate la uscat sa se mai intalneasca o data cu aerul tare pe care padurea il impinge catre ea, prin crengile plecate, ce se lovesc de stalpii cerdacului. Acum poate sa se gandeasca la cele de peste zi, la cele ce o asteapta maine, la cele pe care le-atrecut de cand sta aici, in casa din marginea vaii. "Io n-am vreme catu-i zua de mare, sa ma plang de ceva si, daca ma gandesc bine, nici n-am de ce ma plange. Am ajuns sa traiesc atatia ani si ma rog la Dumnezau sa-mi mai deie atatia cati mi-s scrisi acolo in carte, da" sa fie cu sanatate si putere de lucru. Cine stie cum o fi zalele pe care le mai am de trait? Fiecare zi ii cu norocu" ei, fiecare om cu soarta lui. Io strang flori de leacuri de cand ma stiu si am castigat si oaresice craitari, oaresicevuca banuti din asta. Am invatat si stiu ca pantru orisice boala este un leac. Bunul Dumnezau a lasat pa langa fiecare om si leacurile care i-s bune. Si leacurile aiestea cresc pa langa casa lui. Numa" ca trebe sa aiba ochi si sa le pretuiasca. Io stiu acuma, daca ma uit la florile dintr-o curte, stiu ce boala are stapanul curtii si imi dau sama ce leacuri ii fac bine. Numa" ca oamenii tare s-or departat de flori si de padure, gandesti ca-s orbi, n-au ochi sa vada casanatatea-i la doi pasi. Nacazu" e ca oamenii ieu leacuri numai cand is bolnavi si nu cred ca leacurile din flori si din frunze is de viata lunga. Pa aiestea leacuri ii musai sa le iei in fiestecare zi, ca sa-ti fie viata buna, primavara si tineretea naravasa ca un manz, vara linistita ca pestii satui, toamna si batranetea ca un car plin de fan. Ase sa stii de la mine. Iara cu norocu", t-am mai spus cum ii. Trebe sa crezi in el, daca vrei sa-l ai. Pe-aici pan padurile noastre creste o floare la care ii zace Floarea norocului ori Floarea vietii. Putani o cunosc si si mai putani o pretuiesc. Io o stiu si ma duc in fiecare primavara si-o cat. Floarea asta nu se cata cum crezi dumata. Aiesta nu-i lucru pe care sa-l stie si sa-l priceapa fiestecare. Numa" o sama de muieri mai hiresa o cunosc si stiu cum si unde s-o afle. Stai numa" sa-ti spui: cand vezi ca-i cam prima zide primavara, adica, cum sa-ti spui io, cand samti, dimineata, ca-i mai cald decat frig, te iei frumusal, te speli, te imbreci fain, te rogi la Maica Sfanta, ca-i floarea ei, si apoi iesi din casa si din curte fara sa te-ntorni, adica, n-ai voie sa te mai bagi in casa nici daca ti-ai fi uitata oareceva. Si o iei catra padure. Bine-i daca nu te duci sangura, bine-i daca sunteti doua muieri, pretine bune, care va-ntelegeti si nu v-ati vorbit pa din dos, una pa alta. Amu, daca n-ai o vecina cu care sa te-ntalegi bine, apoi poti sa-l iei si pa barbat cu tine, da" nu-i spune ce treaba ai tu in padure. Zi-i ca meri dupa lut pantru flori, o ca meri sa vezi daca-s muguri de brad sa faci sirop. Pa el ia-l cu tine ase, de forma, sa nu te bage-n sama altii ca ce cauti pan padure sangura, da" el nu-i musai sa sada langa tine si sa vada tat ce-i face tu. Asta-i treaba de muieri, t-am mai spus. Trebe sa fie o zi tare faina cand te duci dupa Floare, si-apoi nu-i voie sa fii suparata cu nime-n lume. Ii bine sa te afli-n pace cu vecinii si, Doamne feri, sa nu care cumva sa te sfadesti cu barbatu" in zaua aceea, fara numa" voie buna sa ai. Apoi, sa stii dumata de la mine ca, fara voie buna, io nu t-as sta c-un om nici doua ceasuri, d-apoi o viata intreaga, cum stau unele. Ase dara, ca treba sa ai inima buna cand te duci sa cauti Floarea asta. Pune-n cos ceva de merinde si o oieguta de horinca, nu multa, numa" atata cat sa rada paharale cand li-i umplea. Si sa te duci dara in padure cu mare veselie si cand ai ajuns acolo unde stii tu ca ai afla-o, apoi pune-ti straita jos, stai si te hodina si gandeste-te pentru cine si pantru ce-ti traba sa scoti Floarea. Te iei apoi si te duci sangura, fara sotai langa tine, pa carare, pantre copaci, te faci sa te preumbli, dara ochii sa-ti hie ca furnicile, sa fuga pa langa copaci, pa langa tufe, pa sub zmeurar. Iara cand ai aflat-o, sa nu te pui s-o si culegi. Mai intai da-i buna zua, da-te mai aproape de ea si pretaluieste-o. O lauzi, o madaresti, vorbesti cu ea, ii spui de ce ai venit si pantru cine si numa-ntr-un tarzau o scoti din pamant, dupa ce te-ai gandit ase cum t-am spus. Sa te gandesti la un lucru bun cand o tragi din pamant, sa n-o smulgi cu rautate si sa n-o trantesti oareunde ca nu-i lucru bun aiesta. Sa fii cu inima buna catre cela pentru care o scoti din pamant. No amu, sa-ti mai spui oarice: dupa ce-ai luat-o, uita-te bine la ea, intoarce-o pa tate partile si ii sti cum va fi anul care vine. Daca are doua radacini, apoi poti sa stii ca omul la care te-ai gandit si-a aflat dragut ori, daca-l are, s-a insura ori marita. Daca are trei radacini, apoi a face un cocon, iara daca are o radacina rupta, apoi rau lucru ii acela, ca s-a bolnavi rau, ori a muri. Ase ca treba sa lucri cu mare grija cu ea, ca-i lucru tare gingas. Si-apoi sa mai stii ceva: dupa ce te-ai vazut cu Floarea in mana, cinsteste-o, du-o acasa, pune-o la loc bun si curat ca sa fuga nacazul de la tine. Ase stiu de cand m-o facut mama. Ea era mare mestera in treburi de aiestea. Da" tat de la ea mai stiu ca norocu" omului ii ca floarea, creste si infloreste numa-n locuri alese, la oameni cu credinta. Degeaba umbli dupa el, ca nu-l poti prinde, el vine numa" cand vrea el. Ase si cu Floarea norocului, pa care aceia care n-o cunosc nu dau nici doi bani. Ea sta cuminte, pa marginea drumului, pa langa copaci, si nu s-arata la tata lumea, umbla pan lume, pantre oameni, pa alte meleaguri si sa opreste acolo unde-s oamenii mai de ominie. Amu, pana una, alta, n-am ce-ti mai spune. Norocu" meu sta in padurea asta de langa casa. Am scos Floarea norocului pantru multi oameni de p-aici. Pana oi gasi-o pe a mea, imi petrec zalele culegand buruieni de leac. Iara cand oi afla-o, oi sti la ce sa m-astept. Dara pana atunci, ramai dumata sanatoasa si sa ai noroc bun." Fata padurii Niculaie se tragea dintr-o familie cu opt copii. Tatal lui a fost popa. Popa sarac la oameni saraci. Niculaie a lucrat la mina si a murit tanar. Intr-o zi, a vazut-o pe Valva Baii si de-atunci n-a mai fost om intreg. A zacut cateva luni si, cand a vazut ca-l pierde, nevasta lui, Catarina, l-a culcat pe naframa alba pe care a purtat-o la nunta. Naframa era din matasa moale si-i racorea ranile ce i-au aparut pe spate de atata stat in pat. Cand a simtit ca moare, Niculaie i-a facut semn Catarinei sa-si ia naframa de sub el, si-a luat ramas bun de la ea si de la vecinii care stateau pe laita si asteptau si s-a intors cu fata catre perete.
Ilie se tragea dintr-o familie cu sase copii. Tatal lui, Niculaie, a fost miner. Miner sarac ca toti minerii. Ilie a lucrat si el la mina si a murit tanar. Intr-o zi, i s-a parut ca vede sclipind o luminita ciudata la capatul galeriei. S-a luat dupa ea si s-a tot dus, s-a tot dus, fara sa se mai poata opri. Luminita aceea mai traia inca in ochii lui si cand l-au adus ceilalti acasa, la nevasta. Din ziua aceea, el n-a mai vorbit, a zacut cateva luni pana intr-o zi cand s-a imbracat curat, s-a intors cu fata catre fereastra. In ochii lui deschisi a incremenit padurea inmugurita de martie.
Si Lila se tragea dintr-o familie de mineri. Tatal ei, Ilie, a murit tanar ca si bunicul, Niculaie, care a murit si mai tanar. Cand a implinit zece ani, Lila s-a imbolnavit rau, nu mai putea respira, nu-i ajungea aerul, parca i-l fura cineva, apasand-o pe gat. Intr-o zi de sfarsit de septembrie, Lila s-a dus la marginea padurii cu mama ei ca sa adune feriga uscata si tarsa pentru saltele. Atunci a vazut o femeie inalta, cu un cap tare mic, intr-o tufa de aluni. Femeia purta o rochie albastra si aveabuzunarele pline de alune. A chemat-o pe Lila la ea, i-a dat alune si i-a spus sa manance in fiecare zi alune si nuci ca sa-i treaca boala aceea. Apoi femeia a intrat in padure, tragand dupa ea rochia albastra, plina de scaieti si de frunze uscate.
Bunica i-a spus ca femeia aceea a fost Fata Padurii si n-a mai lasat-o sa plece singura de acasa. Dar Lila isi lua cucul verde de lut, si-l agata de gat, sufla de doua-trei ori in ciocul lui si fugea in padure in fiecare zi. Nu se temea de nimeni. Stia ca acolo, printre copaci, e femeia aceea buna care are grija de ea. Statea si-astepta. Odata a vazut un bursuc, altadata, intr-o primavara, a vazut niste pui de arici cu ochii lipiti si cu tepi moi si roz. Dar cel mai mult i-a placut cand, intr-o dimineata, a vazut cum vine primavara. Mugurii umflati ai copacilor se desfaceau pe rand, cand trecea ea in fuga de la unul la altul. Era destul sa atinga o creanga si mugurii, tari si tepeni ca niste cornite de ied, o impungeau si explodau unul cate unul. Oriunde se intorcea, vedea acelasi lucru: copacii intindeau catre ea, cu pocnete moi, frunze crude si acrisoare, numai bune de mancat. A fugit de la un capat la altul al poienii, de la cararea ingusta si pana la stejarul scorburos, de la mestecenii insoriti mereu si pana la carpenii zgribuliti din marginea vaii si peste tot era la fel. Iar cand a cazut obosita pe iarba aspra de langa aluni si cand s-a uitat de jur-imprejur, era deja primavara. Padurea inviase intr-un freamat grabit, iar ea, obosita si bucuroasa, a stiut ca Fata Padurii a luat boala de la ea, pentru ca, desi a fugit atata, poate respira in voie, nimeni nu-i mai fura aerul si poate mirosi linistita muschiul umed.
Astazi, Lila traieste batrana si singura la marginea padurii. E o femeie inalta si, pentru ca-si strange parul intr-o basma albastra, parca are capul prea mic. Umbla usor cocosata, roade primavara muguri proaspeti si are tot timpul in buzunare nuci si alune pe care le arunca dupa copiii ce rad de ea si o striga: "Fata Padurii!", "Fata Padurii!".
Imparatul castravetilor Gavrila Bud este unul dintre cei mai vestiti gradinari din imprejurimile Baii-Mari. A intrat deja in povesti cu recoltele lui de verdeturi si de legume. Cand spune cineva "ceapa ca la Gavrila", poti fi sigur ca vorbeste la superlativ. Mai mult decat atat, nu se poate.
L-am cautat pe vrednicul gospodar in imparatia gradinii lui unde, in zilele astea de martie, sta de paza ziua si noaptea ca sa prinda evenimentul primului fir de ceapa rasarit din pamant.
- Mandra mosie ai, bade Gavrila! Pana unde tine pamantul pe care il stapanesti?
- Doamna draga, asta-i pamant care o fost aparat si cu bata, da" si cu minciuna. Tata meu s-o batut cu un frate de-al lui pentru ca o vrut sa vanda o parte din el. Noi n-am avut cooperativa in sat pentru ca un mos de-al meu s-o dus in "61 la Bucuresti, cu o traista plina de lut, ca sa le arate acolo ca nu-i bun pamantu", ca-i sarac si nu se face nimica pe el, pamant rau, de munte. Si-acuma mai povestesc oamenii cum o luat el pamant pietros, lut de la marginea drumului, cum l-a bagat in straita si cum a pus el straita pe masa lui Gheorghiu-Dej. Iar ala s-a uitat la lut si-a zis ca-i drept ca nu se poate face nimica si le-a dat pace cu cooperativa. Si-asa ca noi am scapat cu pamanturile noastre, fiecare. Da" un pic de adevar tot este la mijloc, ca-s cam sarace locurile pe-aici. Io am carat zeci, poate sute de carute de lut roditor din albia Vaii Albe. Ani de-a randul, in fiecare primavara, am carat si-am pus, am imprastiat argila de asta grasa in gradina mea. Da" sa vede ca se face ceapa cat pumnul si usturoiul de minune de mare. Cununile mele de ceapa is numa" bune de expozatie.
- Intotdeauna v-a placut sa lucrati in gradina cu atata dragoste ca acuma?
- Io am lucrat multi ani la stat, in fabrica si, dupa ce veneam acasa, ma apucam de gradina. Acolo imi trecea ura de mizeria din fabrica si scarba de injuraturile maistrului. Ca era ploaie ori soare, pe mine tat in gradina ma aflai. Stiu si acuma, candintru intre straturi, cand trec dincolo de gardul gainilor, stiu in care parte trebuie sa o iau, catre livada, ori catre straturile de morcovi, catre solar, or catre partea cu capsuni. Gandesti ca ma cheama ceva intr-o parte sau alta. Si, sigur, aflu ceva de reparat aici, de indreptat un arac dincolo, de cules niste frunze uscate, de aranjat niste vrejuri intoarse de vant. La mine nu-i sarbatoare duminica, atunci cand nu lucru. Sarbatoarea mea-i in fiecare zi, cand stau printre straturi. Si cel mai mult imi place cand ploua. Nu stii cum se bucura plantele de ploaie! Trec printre ele si ma bucur si io. Is ca un general pantre trupe. Sa vezi ce comenzi le dau! Vorbesc cu ceapa si castravetii ca si cu muierea mea. Si cred ca ele m-asculta mai bine, cateodata.
- Sunteti multumit de venitul obtinut din legume?
- S-ar putea si mai bine, unde-ai vazut dumneata om multumit de banii pe care-i are? Noi ne descurcam binisor, io am alta multumire, mai mare, ca mi-o dat Dumnezau ragaz, sanatate si putere sa ma pot ocupa de gradina asta, ca-s intreg la cap inca, ca nu-s olog si ca pot tane sapa-n mana la anii mei.
- Va suparati daca va intreb cati ani aveti?
- Nu ma supar, d-apoi de ce sa ma supar, numa" ca nu stiu cum sa-ti raspund. In buletin am 79, dar in inima si-n cap n-am numa" 20. Cand ies afara, primavara, si cand vad ca se-ntorc pasarile, cand vad ca rasare patrunjalul ori cand scurm cu degetul pe langa frunzulitele crude de ceapa, ca sa le-ajut sa iasa mai repede, cand samtesc mirosul de lut proaspat si de balegar, vreu sa-ti spun, doamna draga, ca nu stiu cati ani am. Si nici nu ma intereseaza sa stiu. Io nu mai numar anii de multa vreme. Mi-i numara fetele si nepotii, care imi tat aduc cate-o camasa-n patratele de zaua mea. Io am alte griji, io-mi numar randurile de vinete, de rosii si de castraveti. Asta-i grija mea. Crezi dumneata ca mai conteaza cati ani ai dupa ce-ai trecut de 70?
- Inteleg ca sunteti un om fericit, implinit, dupa multa munca si truda. Ce i-ati sfatui pe cei tineri acum, in prag de primavara?
- Mai mult de jumatate din tara asta ii nelucrata. Stau pamanturile si se usuca buruienile pe ele. Tinere draga, fa oarecum si ie-ti o bucata de pamant, grijeste-l ca pe-o mireasa si-i avea apoi si blidul plin si inima multamita. Ce-ti trebuie mai mult?
Pagini realizate de Otilia Teposu