Povesti simple despre oameni adevarati
Preotul-primar din Tutana- La umbra unei manastiri argesene, un preot de tara a imbracat zalele de primar. Intr-o mana cu Biblia, intr-alta custampila autoritatii statale, parintele isi mana turma de credinciosi spre doua raiuri deodata: cel pamantesc, plin de roade si impliniri, cel ceresc, plin de ingeri si de cantari. La Tutana, in Arges, printre dealurile infiorate de primavara, parintele Gheorghe Baranescu este un adevarat personaj de letopiset modern. Fara voia si stirea noastra, vremea de azi isi scrie istoria si isi alege eroii - In 1996, cand a fost ales in fruntea obstei satesti, parintele Gheorghe Baranescu cunostea cu ochii inchisi comuna Baiculesti, din judetul Arges. Cele zece sate ale intinsei asezari ce cuprinde vreo sapte mii de suflete sunt impartite pe din doua de apa Argesului. Foarte aproape, la nord, cum mergi spre munti, se afla Curtea de Arges, fosta capitala a voievozilor Valahiei si actuala resedinta episcopala, a carei iradiere spirituala se simte si azi in satele din imprejurimi. Unda credintei se propaga la fel de repede ca lumina.
Satul Tutana este asezat intre dealuri. Mai sus, nu exista decat Alunisul, numit si "catunul batranilor", pentru ca nici un tanar nu s-a mai intors acolo dupa schimbarea petrecuta in Romania acum zece ani. Candva, satul cu nume de fata erainconjurat de paduri seculare la umbra carora, in urma cu sapte secole, a fost inaltata o manastire, construita de tatal domnitorului Mircea cel Batran. "Chiar si cimitirul din sat are o vechime de cinci-sase veacuri. Stau acolo, mort peste mort, toti stramosii locului. Le mai amintesc asta cateodata oamenilor de la noi. Le tot spun sa nu-i facem de rusine!" Privirea parintelui Baranescu devine mai taioasa la rostirea acestor vorbe. Taranii stiu ca parintele are obiceiul sa se incrunte si la timpul prezent, si la timpul trecut.
Biserica fostei manastiri sta singura in deal si il asteapta pe preot sa slujeasca din doua in doua saptamani. Satul Tutana este singurul din comuna care are inca o biserica, aceea parohiala, putin mai tanara decat varsta parintelui, iar parohul trebuie sa-si imparta timpul. "O duminica slujesc la vale, in biserica de mir, o duminica ma duc la deal. De cand sunt primar, ma omoara drumurile la Bucuresti si sedintele de consiliu. Acuma, mi-a promis <<tata Basescu>> ca-mi da cateva miliarde sa termin de asfaltat drumul pana la manastire." In toate povestile sale, parintele Baranescu amesteca epocile si personajele cu o intelepciune hatra. De la Mihnea Turcitul, care a refacut lacasul manastiresc, pe atunci inca schit, in jurul anului 1577, preotul de tara sare tocmai la Ceausescu, pe care l-a cunoscut personal, trece peste Iliescu sau Constantinescu, ajungand la "turcii de azi", din viata politica, al caror bir, pus pe tara, e tot mai greu. Pe drumul preotiei, in opinci
"Am fost 11 copii la parinti. Mai intai o sora, ce a murit de mica, apoi trei baieti si doua surori, iar la urma cinci baieti. Bunica si strabunica au avut cate 14 copii fiecare. Desi acum, dupa <<moda noua>>, am numai 26 de nepoti, ar fi trebuit dupa vechea traditie romaneasca sa avem si noi vreo 70-80 de nepoti... Asa se cuvenea!" La randul lor, preotul si sotia sa, Constanta, astazi in varsta de 55 de ani, au facut trei baieti si o fata. Acum sunt de trei ori bunici. Gheorghe Baranescu setrage dintr-un neam din care nu au lipsit preotii, la fiecare generatie, vreme de 180 de ani!
"Am avut o copilarie destul de saraca. Pana prin 1954 nu am purtat nici macar pantofi, ci opinci. Cand se taia porcul, ma luptam cu fratii sa prindem soriciul de pe sira spinarii, fiindca ala era cel mai bun pentru astfel de incaltari. Tinea opinca trei saptamani, chiar o luna! Soriciul din parti tinea doar doua-trei saptamani, iar cu ala de sub burta se rupeau opincile dupa sapte zile, daca bateam dealurile. N-avea tata atatia porci cate opinci ne trebuiau noua!... Mancam o paine pe saptamana, in rest mamaliga, ca sa poata da ai mei <<cotele>> la comunisti. Cand luam bomboanele de pe coliva, la biserica, ii multumeam lui Dumnezeu in gand. Aia era cea mai mare bucurie."
Saracia nu l-a impiedicat, insa, pe puiul de argesan sa se tina de carte. Gheorghe Baranescu face Seminarul si apoi urmeaza Institutul Teologic de la Bucuresti. Pe la inceputul anilor "60 a fost surghiunit timp de patru luni la Manastirea Frasinei. Parasise internatul mai mult de o zi, fara invoire. Nu stia ca risca exmatricularea. Abia incepuse campania de reducere drastica a numarului celor ce aspirau la preotie. Experienta duhovniceasca pe care a castigat-o la Frasinei, in acea adevarata citadela a monahismului romanesc, nu o va uita tot restul zilelor.
In 1966 se casatoreste. Pe data de 2 aprilie 1967 este hirotonit preot. In acelasi an, se stabileste definitiv in Tutana. La acea data, vechea manastire de rit athonit era o ruina. Preotul anterior continuase totusi sa faca slujbe, din cand in cand, in biserica darapanata, chiar daca satul avea un alt lacas parohial. "Verisoara viitorului meu socru era stareta la Manastirea Robaia. Ea m-a adus prima oara in satul Tutana, pe data de 19 decembrie 1966. Asa am cunoscut-o pe cea care mi-a devenit, imediat, sotie. Teodor Petrescu, tatal ei, era <<zugrav de subtire>> si om cu frica lui Dumnezeu. Daduse zvon la toate rudele ca vrea sa o marite pe una dintre fetele sale cu un preot care sa se aseze aici. Mi-a spus de la bun inceput: <<Daca te hotarasti sa ramai, va trebui sa ai grija de noi la batranete, iar dupa moarte, sa ne faci rostul>>. M-am hotarat pe loc si am ramas!"
Teodor Petrescu era un pictor de biserici destul de cunoscut inca de la sfarsitul epocii interbelice, cand asemenea "zugravi de subtire" erau bine platiti. El isi construise o casa frumoasa in Tutana, unde locuieste si astazi parintele, impreuna cu o parte a familiei. Tatal preotesei a pictat si biserica parohiala in care slujeste parintele Baranescu acum. Dupa stabilizarea monetara din 1948, cu banii primiti pentru aceasta zugraveala, Teodor Petrescu nu a mai apucat sa-si cumpere decat o... capra! El si-a continuat meseria si in anii comunismului, ca sa-si poata intretine gospodaria. Cat timp l-a mai prins in viata, parintele Baranescu a pictat impreuna cu socrul sau zece biserici. "De obicei, eu pictam decorul biblic si vesmintele, iar el portretul, fiindca e foarte greu sa faci sfantul sa priveasca de la stanga la dreapta, in fresca." In 1971 socrul murea si parintele Baranescu avea sa ramana capul familiei. "De atunci, am devenit stapan!" Inca nu stia ca este mult mai usor sa schimbi privirile sfintilor decat ideile fixe ale consilierilor locali...</b><b>Diminetile unui primar cu anteriu Parintele Gheorghe Baranescu schimba hainele laice cu cele preotesti mai des decat pe vremea cand era doar paroh in sat. Ba chiar, uneori se intampla sa nu ii ramana nici macar ragazul pentru asa ceva! Accentuarea calvitiei si inmultirea firelor de par alb raman singurele amanunte ce i-ar putea trada varsta. Energia si vitalitatea parintelui sunt inca vii, tineresti.O veritabila forta a naturii, pe care taranii au pecetluit in doua cuvinte: "Popa Vijelie". Spre deosebire de porecla satenilor, preoteasa il numeste "parintele de fier", pentru darzenia sa de-a dreptul inepuizabila. "In fiecare dimineata ma scol, ma spal, ma rad pe cap, spun rugaciunile si plec la Primarie. De luni pana vineri, ma umplu de otrava acestei lumi. Sambata si Duminica ma curat, ma inseninez la biserica... Bine ca mi-am gasit un preot ajutor, ca sa nu-si piarda timpul mortii dupa mine! Cel mai putin ragaz il am pentru gospodarie. Am o ferma de toata frumusetea, inzestrata cu cele necesare. Daca n-ar fi fost familia, nu stiu ce ma faceam." Parintele tuseste zgomotos si se incrunta. Printre laici, este mai aspru, cateodata, decat duhovnicul din altar. Firea apriga il face exigent cu toti, asa cum este si cu sine insusi. "Eu am castigat in alegeri, ca primar, prin forta morala a preotului. Nu mi-e rusine sa o spun, fiindca asta nu e trufie, ci singurul adevar!"
Isi sprijina mainile batatorite de marginile mesei, de parca s-ar pregati sa se ia la tranta cu cineva. "De cand ma stiu, noi am fost un neam darz. Tata s-a batut <<in parte>> cu ofiterul anchetator de la Securitate, desi ala putea sa-l impuste oricand. De-aia a daramat Ceausescu bisericile! Ca nu s-a opus nimeni. Daca tu, preot, ori tu, enorias, te opuneai demolarilor cu propriul tau corp, iti riscai viata, dar deveneai un sfant... Ori totul, ori nimic! Asta a fost deviza mea, in orice epoca."
De fapt, inca inainte de 1996, parintele a fost un fel de primar "fara portofoliu". Reputatia sa de om descurcaret si bun gospodar ii facea pe tarani sa apeleze la el ori de cate ori aveau nevoie. Chiar si pana in 1989 preotul a facut la fel. Le aducea oamenilor butelii, le procura lemne. De la Revolutie incoace, i-a ajutat cu atat mai mult! "Eu n-am avut unde sa fug de comunism. Am ramas pe loc pana la capat. Rabdarea mi-a dat dreptate!" Dupa schimbarea timpurilor, a continuat sa aiba de furca fie cu rautatile omenesti, fie cu noile primejdii ale tranzitiei. "In 1993 a avut loc prima tentativa a sectantilor de a se infiltra in Tutana. Satul era pur ortodox... Cand au venit sa-mi propuna construirea unei case de rugaciuni, le-am raspuns: <<Din partea mea, va las toata averea Romaniei, daca sunteti in stare sa o luati! Dar nu va dau pe mana nici macar un suflet de ortodox. Ce fel de preot ma credeti voi?>>."
Daca indraznesti sa-l intrebi pe listele carui partid a candidat, parintele bate cu palma in masa, facand sa dardaie vesela. "Partidul meu e munca! Am fost ales ca independent." La Primarie, vocea sa ragusita devine si mai puternica. Cere sprijinul consilierilor, incearca sa-i convinga, se cearta cu ei, nu accepta nici un compromis. Din aceasta pricina a starnit nenumarate invidii, ba chiar dusmanii. De altfel, a avut vreo sapte procese pana acum, dovada ca nici parintele nu se lasa, dar nici adversarii sai nu stau cu mainile in san. "Cainii latra si caravana trece", zice un vechi proverb romanesc, asa ca preotul isivede de treaba, pentru ca nu vrea sa-i fie rusine de oameni la incheierea mandatului. Au fost rezolvate destule cereri de ajutor social, mai ales pentru cei nevoiasi. Acolo unde nu a mai avut bani primarul, a ajutat preotul, din buzunarul sau. Au fost acordate peste doua treimi din titlurile de proprietate revendicate de tarani. Un fermier adevarat, precum parintele Baranescu, nu putea ramane indiferent la asemenea cereri. In fiecare an, inainte de deschiderea scolilor, s-au gasit fonduri pentru renovari, oricat de modeste. Majoritatea drumurilor dintre satele comunei au fost pietruite. Parintele-primar a obtinut autorizatia pentru alimentarea cu gaze. Pana la Paste, anul acesta, parintele spera sa racordeze satul Tutana la reteaua telefonica, desi nu le-a spus nimic satenilor. "Sa nu promiti, dar sa faci! Asa am fost eu intotdeauna. N-as fi reusit daca nu ma bucuram de binecuvantarea lui Dumnezeu... O simt asupra mea, de cate ori ma confrunt cu greutati. Dar trebuie sa recunosc ca nu m-am asteptat sa fie atat de anevoios cand lucrezi in administratia locala, cu oamenii. Noroc ca sunt preot, altfel innebuneam!"
Dupa o zi de alergatura, parintele si-a umplut anteriul de praf si a mai tocit un rand de pingele la ghete. Cand ajunge acasa, seara, ostenit peste masura, se asaza in fata icoanei, in genunchi, intrebandu-l pe Dumnezeu ce nu a iertat preotul, cat mai are de facut primarul si cum a gresit omul... De cele mai multe ori, il cuprinde amaraciunea, dar nu se da batut. Arareori bucuriile ii storc o lacrima. Atunci se fereste sa-l vada familia. Stie ca maine o va lua de la capat, cu si mai multa inversunare. Numai Cel de Sus poate sa-i cunoasca slabiciunile. "Prim-ministrul" din Tutana nu are voie sa ofteze decat in fata lui Dumnezeu. In satul cu cele mai multe troite</b> Tutana nu se deosebeste cu nimic de alte asezari argesene, ascunse intre dealuri. Casele cele mai instarite au tot tigla rosie, curtile sunt la fel de mari, iar forfota ulitelor dovedeste aceeasi activitate febrila, ca si in celelalte sate din zona ce au scapat de perioada comunista fara a fi colectivizate. Cele peste sase sute de familii care locuiesc aici fac stuparit, cultiva legume, zarzavaturi si fructe. Cei care au mai mult teren arabil la vale isi investesc venitul agricol in zootehnie. Cresterea animalelor si a pasarilor de curte ii ajuta pe tarani sa vanda in fiecare dimineata, la piata din Curtea de Arges, lactate,branzeturi, oua sau carne, la cele mai mici preturi din regiune. Localnicii nu obisnuiesc sa zica "farfurie", ci "blid", nu spun "tocmai", ci "tomnai", iar "banul" este numit "letcaie" sau "parale". "Tutanenii mei zambesc <<olteneste>>, se inchina <<moldoveneste>>, beau <<ardeleneste>> si se poarta <<munteneste>>...", exclama parintele. "La noi, gasesti toata Romania, ca intr-un buchet. De-aia ma simt <<prim-ministru>>!" Majoritatea familiilor cresc doi-trei copii, au o masina, plus cateva utilaje agricole si gospodarie destul de prospera, dar continua sa se vaicareasca de saracie, "ca asa e la moda", tot dupa vorba preotului. Nimeni nu face tuica de prune mai tare de 25 de grade, ca "sa nu-si piarda capul pe carare", cum zice o strigatura. Parintele Baranescu zugraveste cu vorbe portretul satului, la fel de hatru. "<<Hora>> si <<Balul>> s-au mutat la discoteca, pentru tineri. Ai batrani se mai invioreaza la cate un <<parastas dansant>>... Nu e o gluma! La moartea soacra-mi, de pilda, s-a adunat toata familia, dupa ani de zile. Le-am zis: <<Sa nu va prind ca plangeti!>>. Era o frumusete, ca ne adunaseram toti la un loc, ca pe vremuri... <<Mama s-ar bucura sa ne vada veseli, ca s-a mutat la loc luminat si verde>>. Dupa doua zile de ploaie, la inmormantare stralucea soarele. Semnul asta inseamna ca mortul se bucura. Era o minune! Moartea, ca si nasterea sau nunta, ii aduna pe tutaneni la o tuica, la o vorba..." Apoi continua, cu o umbra de nostalgie: "Nimeni nu se mai imbraca in straiele taranesti traditionale. Frumusetile alea zac la naftalina, prin sipeturi si <<dulape>>! Totusi, lumea merge la biserica, in fiecare duminica". Preotul redevine, brusc, foarteserios: "Atat biserica manastirii din deal, cat si biserica parohiala de la vale nu sunt incalzite cu foc de lemne, iarna. Nu e nevoie! Se incinge pardoseala de caldura oamenilor care stau inghesuiti la Liturghie, asa sunt de multi...". Marea bucurie a parohului este ca toate ispitele libertatii si negotul abundent nu i-au indepartat pe oameni de Dumnezeu.
Amanuntul cel mai putin obisnuit la Tutana, ca si in restul comunei, il reprezinta numarul foarte mare de troite. Traditia locului spune ca trebuie sa pui o cruce la capul mortului in cimitir si una la rascrucea drumului, pe care scrii acelasi nume. Parintele explica: "In felul asta, de cate ori trecatorul ajunge la vreo rascruce, se opreste, citeste si se inchina. Asa se intalnesc mortii cu viii, mai des decat la cimitir. De la acest obicei s-a umplut satul de troite, pana hat, pe dealuri! Cea mai veche are peste o suta de ani. Jumatate din ele sunt pictate chiar de socra-miu". Fie ca intalnesti o troita in padure, fie la marginea drumului, toate sunt intoarse cu fata spre rasarit. <b>Fermierul</b> Fermierul Gheorghe Baranescu are o gospodarie de toata frumusetea. Pana la viata viitoare, i-au mai ramas multe de facut in viata de zi cu zi. De cand i s-a "scurtat timpul", se ocupa mai mult familia de gospodarie. Dar "capul familiei" vine in control, pe neasteptate, tot asa cum primarul ii trage de maneca pe consilieri, ori preotul ii scoala din somn pe enoriasi, cu sfestania... "Eu sunt <<maritat>>!", exclama parintele. "Asa se spune pe la noi cand te muti tu, barbat, in casa nevestei!" Se vede treaba ca acest "maritis" i-a priit aprigului barbat inca de cand s-a asezat in gospodaria mandra a socrului sau, pe care a "inmultit-o" prin munca de o viata. Casa mare, cu patru camere, in care locuieste parintele, plus bucataria si o parte din restul acareturilor beneficiaza de o instalatie de incalzire centrala, pe baza de lemne. Curtea are doua gradini: una pentru flori, la ulita, alta, foarte mare, pentru zarzavaturi si legume. La asta se adauga livada si inca patru hectare de teren arabil,risipite prin comuna, impreuna cu ceilalti membrii ai familiei. Chiar si la capitolul "intreprinzator privat", parintele Baranescu a ramas un exemplu de harnicie si sarguinta! "In 1992, mi-am facut <<Asociatia Familiala>>, ca un fel de <<S.R.L.>>, dupa care am luat-o de la capat, adica am inceput sa muncim la fel de greu ca si inainte, dar cu mai mult spor." Foarte repede, fermierul a ajuns sa-si utilizeze gospodaria cu doua tractoare, doua remorci, doua pluguri, doua discuri de grapuit, doua semanatori (de grau si de porumb), doua combine... In fiecare an creste "macar" zece porci. Are doua vaci si trei vitei, pe langa nenumarate pasari de curte. A crescut cateva sute de familii de albine. Cateodata, dimineata, se duce la stupi si sta de vorba cu ele, cum facea Sfantul Francisc cu pasarile din padure. "Am si doua pavilioane mobile. Cu astea am plimbat albinele prin tara, dupa calendarul infloririlor." Parintele este mandru de munca sa, pe buna dreptate. Ravna fermierului ramane un merit recunoscut de toti satenii. Unii chiar o zic cu glas tare: "Mai bine sa ne fie <<cap de familie>> un popa asa de gospodar!". Dar daca preotul a avut sprijinul lui Dumnezeu, iar primarul s-a ajutat singur, fermierul n-ar fi reusit nimic fara eforturile sotiei sale. Iata cel mai frumos omagiu pe care si l-a ingaduit "capul familiei", de fata cu niste straini: "Eu nu m-am maritat cu o sotie, ci cu sapte femei deodata! Una este nevasta, alta este mama, una este profesoara, alta este infirmiera, una este gospodina, celelalte sunt zootehnista si agricultoare... Dupa credinta in Dumnezeu, asta a fost cel de-al doilea mare noroc al meu!". <b>In loc de epilog<b></b> Ultimul vis pe care si l-a dorit parintele Baranescu a fost si cel dintai infaptuit. Inca de pe vremea comunismului, a alergat opt ani ca sa obtina aprobarea refacerii bisericii fostei Manastiri Tutana. Pe vremea cand in Bucuresti Ceausescudemola lacasurile sfinte, preotul argesean a reusit imposibilul: a obtinut aprobarea necesara si sumele de bani din fondul episcopiei. "Sfintirea Mica" s-a facut abia dupa Revolutie. Parintele viseaza, chiar si acum, sa refaca intreaga manastire, pregatind-o pentru "Sfintirea Mare". Acesta ar putea deveni gestul testamentar al unui adevarat ctitor. Taranii satului nu stiu mare lucru despre lacas, iar istoricii l-au cam ignorat. Localnicii sustin ca, la sfarsitul veacului trecut, manastirea era aproape abandonata. In vremurile de glorie cand suferise a doua refacere, pe timpul lui Mihai Viteazul, asezamantul era inchinat Manastirii Ivirul, de la Muntele Athos, de unde venisera cei dintai calugari. Misterul practicilor isihaste, dupa ritul athonit al vietii calugaresti, nu a fost dezlegat de sapaturile arheologice facute inainte de 1989, desi s-au descoperit morminte, obiecte de cult si odoare. Parintele Baranescu se incapataneaza sa creada ca ar putea fi vorba de o ctitorie chiar mai veche decat cea de la Curtea de Arges. Deocamdata, nici o dovada nu il contrazice! "Popa Vijelie" nu se sperie de trecerea veacurilor, astfel incat a indraznit cea de-a treia restaurare a bisericii, dupa sapte sute de ani, spre pomenirea legendarei sale Tutane. Asa se scrie istoria... Marius Petrescu
Fotoreportaj: Emanuel Tanjala