Indreptar pentru manualele de istorie
Cornel Dumitrescu,
romanul care a salvat de la moarte 3600 de evreiLista lui Shindler, pe locul... doi
Pentru multi oameni, Cornel Dumitrescu e un anonim. Biografia lui e, insa, fabuloasa: fiu de taran din Oltenia, ajunge in scurt timp din curier la Banca Marmorosch-Blank consilier al presedintelui Bancii. Devine, apoi, un apropiat al Casei Regale, reuseste sa cumpere industria textila a Cernautiului si, peste toate, profitand de pozitia sa politica si financiara, salveaza de la deportare si moarte 3600 de evrei. Se vorbeste mult despre germanul Schindler si celebra sa lista pe care se regasesc aproape 1000 de nume. Au aparut carti, s-au facut filme. Despre Cornel Dumitrescu si a sa lista de trei ori mai mare decat a neamtului, se pastreaza o mare si nedreapta tacere. E timpul ca adevarul sa iasa la iveala, chiar daca lui Cornel Dumitrescu aceasta tardiva recunoastere nu i-ar mai fi de nici un folos. A murit in 1976, discret si fara zarva, asa cum, asumandu-si riscuri enorme, impiedicase deportarea a mii de oameni, a caror singura vina era aceea de a fi fost evrei. Exista o mare asemanare intre Oskar Schindler si Cornel Dumitrescu. Amandoi s-au nascut in 1908 si, in acelasi an, 1939, unul cumpara o fabrica de vase emailate in Cracovia, iar celalalt fabricile de textile din Cernauti. In 1944, urmand parca un destin comun, se retrag din afaceri, dupa ce, folosindu-se de meandrele dispozitiilor legale din acel timp, au ocrotit viata a numeroase familii de evrei. Chiar si fizic se asemanau. Despre Schindler, cei care l-au cunoscut spuneau ca era: "inalt, solid, cu mult sarm si prestanta". Tot asa era si Cornel Dumitrescu, avand si ceva peste: cinstea ireprosabila, omenia netrucata nici de favoruri, nici de alte avantaje materiale, asa cum s-a intamplat cu Schindler.
De la Cernauti, Cornel Dumitrescu s-a intors intr-un Fiat 1200, grabit, impreuna cu sotia. Era primavara lui 1944 si, din cauza razboiului, pierduse totul. Avand in portbagaj doar doua geamantane cu lucruri, va fi obligat sa-si castige existenta ca agent de asigurari Adas. Istoria se scrie adeseori cu cerneala simpatica, la adapost de trufii si gesturi zgomotoase. Adevarata istorie apartine anonimilor. Favorit al regelui Carol al Ii-lea
Desi nu e bine sa judeci oamenii dupa infatisare, figura lui Cornel Dumitrescu ti se impunea printr-o noblete fara cusur. Inalt si lat in spate, mergand mai tot timpul nervos si bantuit de niste ganduri doar de el stiute, era de o politete impecabila. Asculta cu deferenta si netrucata buna-cuviinta pe oricine. In oricare gest al lui se simtea omul de lume aleasa, desi provenea dintr-o familie modesta, de tarani olteni. Saracia il impinsese sa intrerupa scoala si sa vina la Bucuresti pentru a-si castiga singur existenta. Ambitios, tenace si deosebit de inteligent, Cornel Dumitrescu a inaintat pas cu pas in ierarhia extrem de dura a Bancii Marmorosch-Blank, devenind mana dreapta a patronului si un om deosebit de influent in societatea inalta si plina de prejudecati a elitei bucurestene. Frumusetea lui fizica, succesul pe care il avea in saloanele literare ale batranelor doamne din acea vreme, dar mai ales probitatea sa morala, cinstea si loialitatea il vor face in scurt timp sa fie acceptat de catre toata lumea, mai ales ca, printr-o fericita intamplare, ajunsese favoritul regelui Carol al Ii-lea, care il invita adeseori la Palat pentru o partida de bridge. Cum jocul de carti ii anula momentele de tensiune, regele nu ezita sa trimita masina in toiul noptii si sa-l pofteasca la o partida, care de regula se prelungea pana a doua zi spre pranz. Sfatuit fiind de rege, Cornel Dumitrescu va renunta la tihna comoda, dar instabila de inalt functionar bancar si va intra pe riscul sau intr-o mare afacere: cumpararea fabricilor de textile din Cernauti. Salvati de la Auschwitz
Despre Cernauti, Cornel Dumitrescu avea numai amintiri frumoase. Chiar daca in jur era numai razboi si suferinta, capitala Bucovinei parea a fi o alta tara. Lumea prospera si asezata iesea seara pe Corso, in parcul cu elegante chioscuri de fanfara. Un oras cosmopolit, cu certa vocatie imperiala. Totul era monumental, facut sa dureze: gara masiva si impozanta, Piata Mare care te soca prin ordine si prin amestecul de limbi vorbite dezinvolt?- idis, poloneza, ucraineana si romana, desigur. Un oras negalagios, in care fiecare om parea sa aiba ceva de facut.
Om intreprinzator, Cornel Dumitrescu s-a pus imediat pe treaba. Fabricile de textile lucrau din plin, pentru armata. Avea comenzi destule si, pentru ca una din directivele maresalului Antonescu oferea anumite drepturi si protectie muncitorilor dinsectoarele strategice, Cornel Dumitrescu a inceput sa angajeze tot mai multi evrei - 4,5 pe un post. Desigur, nu avea sentimentul eroismului asumat cand facea acest lucru. Pur si simplu fusese impresionat de starea acelor oameni flamanzi, mizer imbracati si, peste toate, infricosati de zvonurile privind deportarea la Auschwitz. Nu numai ca le-a dat un salariu si un loc de munca, dar a si luptat din greu cu autoritatile germane, uzand de relatiile pe care le avea la Bucuresti. In cateva luni, a angajat 3600 de evrei. Era singura cale de a-i feri de moarte. Mai mult chiar, Cornel Dumitrescu luase decizia de a oferi un pranz gratuit familiei fiecarui angajat la cantina Fabricii de Stambe. Chiar daca nu stia prea bine ce orori se petreceau in lagarele naziste, Cornel Dumitrescu voia sa-i ajute pe acesti oropsiti ai sortii. Angajandu-i, le oferea un salariu, o cartela si, mai ales, protectia statului roman. Le oferea, de fapt, totul - sansa de a trai. Curand, dupa intrarea rusilor in tara, avea sa plateasca din greu gestul sau de curaj, relatiile apropiate cu Casa Regala. In "46, vardistul i-a adus o citatie prin care era somat sa se prezinte la blocul Sora, de pe Calea Victoriei. Acolo, indrumat de un politist postat pe coridor, a trecut printr-un antreu si a deschis usa unui birou luminos. In dreapta, pe cuier, a zarit vestonul unui general sovietic. In stanga, la biroul incarcat cu dosare stivuite in ordine, statea generalul. Langa el, statea vigilent un colonel cu centura trasa meticulos peste vestonul uniformei sovietice. Deschizand un anume dosar, colonelul l-a poftit in romaneste sa ia loc. Discutia dintre ofiter si invitatul sau a durat cateva ore, purtandu-se in jurul relatiilor dintre patronul fabricilor de textile din Cernauti cu angajatii si populatia locala. Au urmat, apoi, alte sase asemenea intalniri, timp de doua luni. Cornel Dumitrescu se si vedea dus in Siberia, drept pentru care a incercat sa-si puna la adapost sotia si copiii, trimitandu-i in Provincie, la niste rude indepartate. La ultimul interogatoriu, dupa saptamani neintrerupte de zbucium si nesomn, generalul i-a intins o mahoarca umpluta de tutun doar pe jumatate si, domol, aproape ceremonios, i-a comunicat ca primise de la Moscova transcrierea celor doua emisiuni Bbc din toamna anului 1944. Abia stapanindu-si emotiile si neintelegand unde bate generalul, Cornel Dumitrescu a cerut lamuriri. Asa a aflat ca, initial, era banuit de a fi criminal de razboi, ca lucrase intr-o ramura strategica si, astfel, ajutase pe nemti. Transcrierea emisiunilor Bbc lamurise insa problema. Acolo se vorbea despre cei 3600 de evrei angajati de el in fabrica, despre cantina saracilor si despre ajutorul material oferit familiilorevreiesti. Lui Cornel Dumitrescu nu i s-au dat medalii sau alte recunoasteri ale omeniei sale dovedite la Cernauti. A fost doar lasat in pace, facandu-i-se marea favoare de a nu fi intemnitat, chiar daca in dosarul sau cuvantul "reactionar" statea ca un stigmat. A murit linistit si batran, fara ca cineva dintre cei salvati de el sa-si mai fi adus aminte de curajul sau. Istoria, cum ziceam, este uneori cumplit de nedreapta. Cornel Dumitrescu n-a avut parte nici de articole elogioase, nici de regizori celebri ca Spielberg. In schimb, a reusit un lucru extrem de important: a trait tot restul vietii lui cu fruntea sus, impacat sufleteste. Sorin Preda