Cum au cucerit romanii AmericaPorti deschise lumii intregiDaca telespectatorii romani isi mai amintesc doar vag de Festivalul de Traditii Folclorice "Smithsonian" tinut in vara trecuta la Washington D.C. - America, mai mult ca sigur ca peste un milion de americani, vizitatori ai standurilor romanesti de pe National Mall (locul in care s-a desfasurat festivalul), au inca vie in memorie imaginea romanilor, a artei si a mestesugurilor lor fara egal. Porniti la drum dupa un indemn prezidential cu largi ecouri istorice ("Romani - a spus Emil Constantinescu - va ordon: treceti... Oceanul si cuceriti America!"), cei 133 de mesteri, dansatori, solisti, instrumentisti si bucatari n-au avut altceva de facut decat sa fie ei insisi, cat se poate de naturali, asa cum sunt acasa, in Carpati, la ceas de sarbatoare, dar si in viata de fiecare zi. De fapt, au fost asa cum s-au asteptat gazdele sa fie, deoarece filosofia acestui festival, ajuns la cea de-a 33-a editie, este tocmai incurajarea comportamentului creator-artistic in expresia lui cotidiana, fara stilizari si "adaugiri" regizorale. Cu alte cuvinte, americanii au dorit sa-i vada pe romani asa cum sunt la ei in ograda; au dorit sa afle daca pot arata lumii si altceva decat copii handicapati, cersetori, hoti de buzunare, mineri turbati, grevisti violenti, coruptie de stat si celelalte. Iar romanii, fara exagerare, le-au aratat tot ce au mai nobil, oferindu-le subiecte de meditatie pe termen lung si motive solide de a-si programa vacanta din acest an pe plaiurile mioritice. Mai mult ca sigur, vara anului 2000 va fi o vara a turismului american in Romania. Asa cum Romania a fost asteptata cu "portile deschise" la Washington ("Gateways to Romania"), tot astfel sunt asteptati americanii - si nu numai - in satele romanesti de munte, acolo unde a inflorit o uimitoare cultura populara de-a lungul secolelor. Vorbind despre tot ce a vazut in pavilioanele romanesti de pe Mall, senatorul de New Hampshire, Bob Smith, exclama: "This is fabulous!". O proba a seductiei"Am mers pe Mall fara surogate si fara inlocuitori", spune Corneliu Bucur, directorul Muzeului Astra din Sibiu. "Am fost priviti ca o alternativa culturala europeana deoarece am vizat o marturisire si nu o integrare. Marea aventura a descalecarii romanesti in America a fost o veritabila provocare din partea Institutiei Smithsonian. Raspunsul nostru a fost: americanii nu au rezistat seductiei romanesti!"
Mall-ul este o pajiste de cativa kilometri patrati, ce se intinde de la Capitoliu pana la Monumentul lui George Washington. Sectia acordata Romaniei era orientata catre faimosul sediu al Congresului, pe o suprafata mai mare decat ceaa doua stadioane de fotbal. Pe gazonul ingrijit in stilul traditional din Noua Anglie, au fost montate corturi si instalatii de sonorizare, banci de lemn si alte facilitati specifice. Omologat cu orasul indian Bombay in privinta temperaturilor estivale (cu o medie de 40?C in iunie, iulie si august), Washington-ul a lasat artistilor si mesterilor romani amintiri de neuitat. Printre ele, distrugerea, din cauza transpiratiei, a costumelor si incaltamintei. Dar, dupa cum toti au fost de acord, a meritat... Rareori a fost vazuta la romani o mai mare ambitie, o mai sustinuta determinare si o mai avantata dragoste de actiune decat la acesti oameni de la tara ("Voievozii" din Bogdan Voda, calusarii din Optasi, "Cosanzeana" din Orastioara de Jos, nuntasii din Bicsad, opincarii din Soporu de Campie, "Valaretii" din Voinesti - Vaslui).
Ei au dansat si au cantat fara pauza, trecand de la un cort la altul, pe scena sau direct pe iarba, la coltul gardului sau pe "toloaca", niciodata singuri, ci pierduti printre spectatorii navalnici si entuziasti. Nu e greu sa-i pornesti pe americani, dar este aproape imposibil sa-i opresti dupa ce au prins pasul unei sarbe sau al unei invartite. Conventia scena-spectator nu a functionat la Washington in corturile romanilor. Animati parca de un mecanism cu arc, americanii "i-au impiedicat" pur si simplu pe romani sa danseze. O data ce se auzea muzica in cortul "Romanian Dance", in Sopron (numit aici "Gazebo") sau la "Gradina de Vara", pasii tuturor se indreptau intr-acolo. Daca pe scena se aflau "magicienii" lui Hanno Hofer de la Nightlosers sau "fiii lui Anton Pann" de la Orient Express-ul lui Harry Tavitian, navalea tot ce era in miscare pe o raza de 200 de metri. Participarea spectatorilor era atat de dezlantuita, incat nu era greu sa vezi disperarea pe fetele supraveghetorilor ingrijorati ca intreg pavilionul, bine ancorat de altfel, s-ar putea prabusi peste multimea in delir. "I"m a fan of Romania" Logo-ul cel mai des intalnit in Capitala americana intre 23 iunie - 5 iulie 1999 a fost unul inventat de ambasadorul american la Bucuresti, James Rosapepe: "I"m a fan of Romania" (Sunt un admirator al Romaniei). Imprimate pe un evantai tricolor din plastic, aceste cuvinte puteau fi vazute pretutindeni, chiar si in multimile adunate sa priveasca Parada traditionala de 4 iulie, Ziua Nationala a Americii. Cum regulile Institutiei Smithsonian nu au permis desfasurarea drapelului national nici al Romaniei, nici al Africii de Sud (cea de-a doua tara invitata la festival), "romanul" Rosapepe a propus solutia evantaiului care, date fiind caldurile insuportabile, s-a bucurat de un succes generalizat. Fundatia Culturala Romana, organizatoarea festivalului, a executat intocmai proiectul Excelentei Sale. James Rosapepe a fost declarat neoficial "cel mai ambasador dintre romani - cel mai... roman dintre ambasadori".
Dintre vizitatori s-au detasat asa-numitii "americani cu suflet romanesc", majoritatea intelectuali implicati in studii si cercetari romanesti. Opiniile lor sunt adevarate declaratii de dragoste. Iata cateva:
Brandon Weiner din Virginia, Md, folclorist: "Ati adus pe Mall esantioane foarte puternice de folclor. Mai aveti multe acolo, in Carpati? Dupa prima zi, pot spune ca a fost extraordinar tot ce am vazut".
Craig Packard, doctor in stiinte, lingvist: "Sunt un student silitor cand e vorba de cultura romana. Romania este una dintre tarile mele favorite si regret ca nu ma pot duce acolo de cate ori doresc. Ocazia de a-i intalni pe acesti mesteri mi se pare extraordinara".
Glee Wilson, profesor de istorie la Kent State University: "Festivalul este o vizita in Romania pe bani putini. Daca am fi mers la Bucuresti, ne-ar fi costat mult mai mult. In plus, ceea ce vedem la Smithsonian intrece orice asteptari. E minunat ca si alti americani au ocazia sa guste dintr-un fruct ignorat pana acum".
Sherry si Tom, artisti fotografi: "E o mare ocazie pentru presa americana sa vada si mai departe de propriile prejudecati. Unde sunt orfanii? Probabil i-ati lasat acasa. Unde va e talentul, ospitalitatea, caldura sufleteasca? Aici pe Mall, in interactia mesterilor cu copiii nostri, in zambetele dansatorilor, in frumusetea costumelor...".
Sarah Reece din Washington D.C.: "Slava Domnului ca un prieten m-a anuntat prin e-mail despre prezenta Romaniei la festival. Altfel, nu mi-as fi iertat absenta. Atatea dansuri extraordinare la un loc nu ai ocazia sa vezi nici in Romania".
Stephen Glison, medic din Bethesda, Md: "Folclorul romanesc este un drog; nu ma mai pot dezlipi de corturile in care rasuna muzica voastra. Este o binecuvantare prezenta Romaniei la Washington". Atelierele mesterilor Mesterii au avut parte de un tratament special din partea organizatorilor (Smithsonian Institution si Fundatia Culturala Romana). Containere trimise cu vaporul din Constanta au adus pe Mall materia prima: lutul, lemnul, nuielele, pigmentii, papura. Atelierele au fost amplasate sub mari panouri protectoare, randuite unul dupa altul, dincolo de Poarta maramureseana strajuita de doua crampeie de gard din nuiele impletite. Panouri colorate dau succinte informatii despre traditiile satului romanesc. Se vorbeste despre olarit; in jur, sub corturi diferite, lucreaza mesterii Mihai Trusca, Augustin Pall, Florin Colibaba, Maria si Gheorghe Iorga, Nicolae Diaconu. Regula cere ca ei sa lucreze in fata vizitatorilor care pun intrebari si cer nenumarate detalii. Traducatori autorizati se afla in permanenta langa ei. Un mare succes au avut ouale incondeiate. Mesterele Filofteia Draghici si Otilia Carstnic din Vatra Moldovitei uimesc asistenta. Ele stau frumos in cojoacele lor bucovinesti (la 41?C) si dau raspunsuri la urmatoarele intrebari: ce contin vopselele?, ce fel de oua?, cum faci tepusa?, ce fel de ceara?, cum scoti galbenusul?, de unde iei modelele?, de la cine ai invatat?
Mai incolo, lucreaza fluierasii, mesterii Caba si Costache. Cantecul de caval sau de fluierasa ii tine pe unii americani minute bune prin preajma. In coltul din dreapta, Maria Rodica Ispas din Avrig spune unui grup de fetite povestea unei copilarii din Carpati unde se invata tesutul covoarelor inca din frageda pruncie. Razboiul de tesut este o curiozitate absolutapentru tinerele generatii ale Unchiului Sam. Un show de zile mari ofera Adela Petre din Buzau, bunica emblematica a festivalului, tesand cergi din par de capra. Flori multicolore din panusi de porumb si papusi si palarii de papura ofera privirii mesterele Margit Nagy din Chendu Mare (Mures) si Alice Szegedy din Sibiu. Margit nici nu vorbeste romaneste, oferind o mostra despre "asuprirea" minoritatilor in Romania, in timp ce Alice, o artista complexa de numai 19 ani, a avut deja o expozitie la Chicago, unde a fost fericita sa aduca "un nume bun Romaniei". Ea viseaza sa "rupa gura" snobilor din Paris en France cand va lansa pe malurile Senei o rochie traznet din papura.
Drame langa oale cu sarmale Regula jocului cerea ca bucataresele din Romania (Rodica Bulboaca, Iulia Goran si Mosica Bercovici - pentru mancarea kosher evreiasca) sa respecte cu strictete interdictia de a da publicului sa guste din ceea ce gateau in timp real, adica "live". "Sampling is prohibited" (gustarea interzisa) - glasuia afisul Departamentului american al Sanatatii. Cine dorea sa manance n-avea decat sa mearga la restaurantul romanesc alaturat si sa comande: sarmale (6 dolari portia), fasole batuta sau salata de vinete (7 dolari portia), carnati la gratar (7 dolari bucata), mititei (5 dolari patru bucati minuscule) etc.
Usor de zis, greu de urmat chiar si de catre americanii disciplinati. Sub pavaza unei pancarte pe care scria "Romanian Food", bucataresele explicau si gateau in acelasi timp diverse retete, cum ar fi: sarmale in foi de varza (varza acra a fost adusa din Romania), bors, mamaliguta cu pui la ceaun, cozonaci, mucenici, salata orientala etc. Ordinul era de un cinism perfect, deoarece impunea renuntarea la atatea bunatati, sub motiv ca nu sunt "safe" din punct de vedere igienic. Contrar, licenta urma sa fie ridicata, iar pavilionul inchis. Situatia a generat adevarate "drame" printre spectatori. Unii se apropiau resemnati si incercau macar sa miroasa bunatatile abia scoase din cuptor. Altii au cedat nervos. Sfidand legea, o rusoaica a refuzat sa plece de langa plita incinsa, gata sa izbucneasca in plans. "Vreau, vreau, vreau... hociu borsh... I want it!" Impresionata, Rodica a chemat-o dincolo de grilaj si i-a pus, cu orice risc, un castron plin si o bucata de mamaliga. Un domn cu ochelari, chinez dupa infatisare, a adresat romancelor un ultimatum: ca dansul nu va parasi incinta cu nici un pret, nici cu politia, pana nu i se va da sa guste un bot de mamaliga ("That yellow wonder" - minunea aceea galbena). A fost, desigur, omenit, dupa ce Iulia s-a asigurat ca spionii de la Health Department sunt ocupati sa testeze temperatura interioara a mititeilor de la restaurant. Alta data, o romanca plecata de 50 de ani din tara a venit de trei ori cu ochii in lacrimi, cerand o sarma. Cand, la masa din dosul grilajului, a primit cinci sarmale inecate in smantana si o bucata de mamaliga, sarmana batrana a trebuit sa se reculeaga cateva zeci de secunde si sa se inchine de trei ori inainte de a gusta, indeplinindu-si astfel o dorinta pentru care venise de la 1000 km distanta. Biserica din Maramures Cel mai mare succes al prezentei romanesti la Washington a fost bisericuta de lemn din Maramures, ridicata in noua zile de o echipa condusa de mesterul Gavrila Hotico din Sighet. "Nu credeam - spune negrul John D. Jordan din Baltimore, catolic fervent - ca vor ridica biserica atat de repede... Acum vezi o bucata de lemn, apoi, <<all of a sudden>> (pe neasteptate), vezi o piesa terminata." Situata intre cele trei mari simboluri ale istoriei americane (Capitoliul, Monumentul George Washington, Castelul Smithsonian), biserica romanilor s-a integrat repede in peisaj, devenind fundalul standard pentru milioane de fotografii luate cu ocazia festivalului. Din prima si pana in ultima zi, in fata constructiei de peste 20 m inaltime a fost coada. O coada cum vezi pe la noi doar in noaptea Invierii. Profesorul Tiberiu Graur de la Cluj a vorbit cu multi vizitatori. "Au fost uimiti - spune - cand au auzit ca mai exista inca in Romania, in buna stare, peste 150 de astfel de biserici cu o vechime intre 100 si 450 de ani. Unii sunt sceptici ca va putea fi remontata la Chicago, unde a fost donata. Altii, mai sentimentali, ating lemnul si gardul de nuiele, mangaie troita si placile subtiri de sita. Intr-o zi, o tanara a adunat aschii de pe jos si le-a ascuns in poseta. Multi au venit in carucioare, paralizati, si au ramas in fata altarului minute in sir, chiar daca nu fusese sfintit (si nu fusese sfintit pentru ca nu ni s-a permis)." "Scrisori din Paradis" Pana la urma, mai mult ca sigur, romanii au cucerit America. Este doar un act de politica generala a autoritatilor de la Bucuresti (de altfel implicate cu inteligenta si multi bani in acest proiect) de a continua sa largeasca "bresa" creata vara trecuta. Iar daca mai este nevoie si de alte dovezi, iata doar cateva dintre cele pe care le detinem:
Emily Wax de la The Washington Post, in articolul "Scrisori din Paradis": "Unii din lumea metropolei noastre le-ar puteagasi pline de mister pe cele doua calugarite, Eliseea Papacioc si Silvana Ciupitu de la Manastirea <<Sambata de Sus>>, autoarele celor mai bine vandute obiecte de pe Mall - icoanele ortodoxe". (Se cuvine o paranteza: Romania a stabilit un record istoric pentru Festivalul Smithsonian, vanzand in primele sase zile aproape tot ce fusese expus la pavilionul pentru vanzari, in valoare de peste 35.000 de dolari!)
"Intr-un oras al carierelor (continua Emily Wax), al orelor fericite si al scandalurilor, calugaritele isi dau seama ca nu au loc. Ele nu beau, nu iau lectii de kick-boxing si nu prea stiu multe despre diverse <<afaceri interne>>. Ele isi gasesc pacea si fericirea in icoane. Dumnezeu Insusi picteaza aceste icoane cu lumina Sa. N-am mai vazut astfel de icoane in viata mea", spune Richard E. Ahlborn, curator la Muzeul National de Istorie a Americii. "Sunt absolut unice."
Debbie Stahl, Gaithersburg, Md: "Multumesc poporului roman pentru a-si fi adus frumusetile culturale in tara noastra".
Cris Fassnidjie, Toronto - Canada: "Participarea romaneasca la festival este in mod deosebit interesanta si emotionanta".
Betty Funderburk, sotia fostului ambasador american in Romania: "Sper ca poporul american va invata mai mult prin acest festival despre spiritul, cultura si caldura romanilor. Trimit dragostea mea tuturor".
Bill Greenbelt, Maryland: "Am dori sa vedem aceste lucruri in cele mai bune magazine americane".
Maria & Helen K., New York: "Opera voastra are o frumusete fara timp si nu poate fi derivata decat din frumusetea sufletului vostru".
Kate & Melanie Kerr, Youngstone: "Ahh, yes!, Welcome! Suntem atat de bucurosi ca ati venit!".
Vanessa Yuill, Medelin: "Hi! Suntem din Columbia si ne place foarte mult arta voastra. Tara voastra e superba".
Carmen Alvaro, Honduras: "Iubim partea romana a festivalului".
Rosemary, Virginia: "Ouale incondeiate sunt fabuloase. Sa nu pierdeti vreodata aceasta tehnica!".
Dennis J. DeBaise, Arlington: "Am avut o minunata experienta in portiunea romaneasca a festivalului".
Gazebo a fost sopronul de lemn ridicat de mesterii lui Gavrila Hotico in doua zile. Multi americani uitasera cuvantul, dar si mai multi habar nu aveau ce se poate face intr-un astfel de sopron. Au venit in cele din urma romanii sa le spuna: aici se canta si se danseaza in delir, in draci, "pana la moarte". Luam intai "cazul" calusarilor din Optasi. De se intampla sa aprinda ei podeaua, starniti de lautarul Radu Titiriga poreclit "Dolarul Rosu", mai toti spectatorii sareau de pe scaune electrizati si formau o hora paralela in jurul sopronului. "Priviti - spunea prezentatoarea americana Gail Kligman - desi scandura e mult mai dura, nu-i ca iarba, ei fac totusi fata, incheieturile lor rezista."
Nici la intrarea in rol a taranilor din Orastioara de Jos nu era chip sa te plictisesti. Imbracati in costume "ungurenesti", cu clopul pe-o ureche, barbati trecuti de 50 de ani roteau ca pe sarma femei firave, dar rosii in obraz, cu basmale inflorate, vesele, urmand cavalul sau vioara cu goarna a lui Sandorica, celebrul lautar. "O, my God!", a exclamat o obisnuita a gazebo-ului, fosta bursiera Fullbright in Romania, Amy Mills din Los Alamos. "Sunt atat de fericita ca va vad din nou! Mi-ati lipsit mult! Americanii nu stiau nimic despre voi. In zadar le spuneam cunoscutilor de pe aici ca am stat un an la Cluj si am ajuns sa va cunosc. Numai dansand asa cum o faceti, ati reusit sa-i dezmortiti, sa le deschideti ochii. Abia acum ma cred si ma-ntreaba; abia acum au inceput sa va gaseasca pe harta..."
Ion Longin Popescu
Fotografiile autorului