O iarna cu adevarat boiereasca - asa cum erau iernile in anii "30, cand incepe povestea noastra - isi cernea lumina argintie peste targul ingropat in omat. Pretutindeni rasunau clopoteii saniilor trase de cai si strigatele copiilor care incingeau batai cu zapada. Pe strada mare, Mia si Maricica, doua fetite imbujorate si infofolite, se opresc in fata unei case vechi, boieresti. Glasurile lor subtirele si vesele rasuna in aerul clar. Amandoua poarta berete si pelerine, mansoane de blana si manusi legate cu sforicica pe dupa gat. Maricica este dintr-o familie de mici boieri moldoveni, iar Mia e dintr-o familie foarte respectata in urbe: cea a spiterilor Vorel. Strabunicul micii domnisoare Mia Vorel - Anton Vorel, magistrat in stiinte farmaceutice la Viena - a primit incuviintare prin hrisov domnesc, iscalit si sigilat cu ceara rosie de domnitorul Ioan Sturdza, sa infiinteze prima farmacie in targul Pietrei Neamtului, la 25 mai 1825.
S-a stins aceasta epoca. S-a dus si veacul. Dar a renascut o traditie: ridicate din propria cenusa, farmaciile si laboratoarele Plantavorel continua traditia familiei Vorel, detinand astazi suprematia in ceea ce priveste productia medicamentelor pe baza de plante. Mia si Maricica sunt astazi din nou impreuna, dupa ce viata le-a aruncat pe fiecare pe cate un alt mal. Batranetea le-a brazdat chipurile, necazurile le-au adumbrit privirile, dar vezi cum le mijeste in ochi lumina bucuriei de altadata, de parca ar vrea sa se prinda iarasi de dupa mijloc si sa porneasca pe strazile Pietrei, pe sub boltile de zapezi.
Copilarie cu aroma de vanilie
"Numele meu este Ana Maria Luiza Vorel si sunt ultima descendenta a familiei Vorel. M-am nascut in 1925 in Piatra-Neamt. Aici mi-am petrecut si copilaria. Era foarte frumos si poetic orasul meu in anii de dinainte de razboi. Pe strada principala, Lascar Catargiu, erau case mari, boieresti, cu gradini superbe, iar pe stradutele inguste, pline de verdeata, erau case vechi, din secolul trecut, acoperite de iedera. Chiar si mahalaua de la marginea orasului avea farmecul ei. Maica Precista si Stefan cel Mare erau cartiere-gradini care fascinau orice trecator. Erau o splendoare si parcul orasului, si gradina publica - acolo era Cismigiul nostru, promenada Pietrei.
Piatra-Neamt era un oras moldovenesc adevarat, nemtenii erau oameni buni, simpatici si placuti. Aproape jumatate din populatia orasului erau evrei, cu care romanii si celelalte nationalitati traiau intr-o deplina armonie. Am copilarit alaturi de ei, admirandu-le spiritul practic pe care il dovedeau de mici. Se spunea despre ei ca se nasc contabili. Familia mea era originara din Boemia; de acolo a venit in Principatul Moldovei, la 1800, strabunicul meu, Anton Vorel.
Mi-e draga Piatra, n-am mai fost de mult sa ma plimb prin oras. Si acum e frumos orasul meu, dar nu mai are acea amprenta unitara in ce priveste arhitectura. Recunosc ici-colo cate o casa veche, de pe vremuri, insa de multe ori tresar cand constat ca pe locul casei pe care ma asteptam s-o revad a aparut un grup de blocuri.
Desi familia mea facea parte dintre notabilitatile orasului, nu beneficiam de un tratament special din partea colegilor sau a profesorilor. Imi amintesc ca la scoala primara asteptam cu toata clasa, cu mare nerabdare, ziua de sambata. Pentru ca stiam ca sambata venea Maria, servitoarea noastra, cu un cos urias cu cele mai bune placinte pentru toti elevii, din partea familiei Vorel. Si erau asa de vanilate, ca Maricica, prietena mea, imi spune ca si acum, cand trece pe langa casa Vorel, amintirile ii sunt asa de puternice, incat ar putea sa jure ca simte aroma de vanilie de la placintele acelea, pe care le primeam in clasele primare. Da, asta e o amintire asa, ca in Proust.
Am facut scoala primara la Piatra; apoi, la 12 ani, am plecat la scoala de maici, la Pitar Mos, in Bucuresti. Stateam acolo la internat. Zi de zi ne duceam la biserica (eu sunt catolica), aveam cursuri dimineata, dupa-amiaza aveam ore de studiu, ore de limbi straine - franceza, engleza, germana. Aveam sarafane negre cu guleras alb si pelerina albastra cu palariuta de fetru. In oras ieseam numai daca venea cineva din familie in vizita. Cand veneau parintii sa ma vada, trebuiau sa ma duca neaparat la cinema sa vad filme cu Shirley Temple, ca altfel nu mai aveau cum sa se inteleaga cu mine. Erau foarte multe eleve straine, fiice de diplomati. Cea mai buna prietena pe care mi-am facut-o acolo, si pe care o am si acum, era o spanioloaica, al carei tata a lucrat la constructia Palatului Telefoanelor. Am stat trei ani la maici. Pe urma, cand a inceput razboiul, am venit inapoi la Piatra, ca le era teama parintilor sa ma lase singura acolo.
Am terminat liceul in Piatra-Neamt, eram deja adolescenta si, chiar daca era razboi, ne distram si noi, dupa cum erau timpurile. La liceu purtam fuste care trebuiau sa fie 35 de cm de la pamant, si pe cap - fileu cu panglicuta, care-ti tinea parul si care te facea dintr-o fata de 14-15 ani sa pari o babuta de 70. Sambata si duminica mergeam cu colegele mele la Cinematograful Regal (eram innebunite dupa Clark Gable, Garry Cooper, Bette Davis, Tyron Power, Charles Boyer). Dar stateam la galerie, ca sa nu ne vada profesorii, ca daca n-aveai numarul matricol pe mana, riscai sa fii exmatriculat. Ne plimbam apoi prin gradina publica si nu uitam sa trecem si pe la cofetaria ce se afla alaturi de cinematograf. Si ce prajituri bune erau atunci: specialitatea cofetariei erau cofitele (cosulete) facute din susan si umplute cu crema de ciocolata. Era ceva de vis! Se dadeau si ceaiuri dansante. Ne adunam la una dintre noi acasa si petreceam, dar in prezenta parintilor gazdei. Mi-aduc aminte ca la Nunuta era cel mai frumos, pentru ca se tineau in gradina si eram serviti cu o savuroasa dulceata de cirese amare si dansam tango. In particular, purtam fustite si rochite din stofa, cu guleras pe gat, cu fundite, cu volanase, si imitam actritele vremii la coafura, la gesturi - eram si noi tinere domnisoare. Desi eram de conditii sociale diferite, eram toti tratati la fel si ne simteam foarte bine impreuna, chiar daca regulile dupa care se desfasura petrecerea noastra de adolescenti erau mult mai rigide decat astazi. Vacantele mi le petreceam aici, in zona, la manastiri, sau ne duceam la mare, la Mangalia. Imi placea la nebunie Mangalia, plina de tatari si de lipoveni. Pe vremea aceea, protipendada moldoveana, chiar bucuresteana, si mai ales artistii veneau la Mangalia sau la Balcic.
Ne cunosteam cu aproape toti locuitorii orasului: parca eram intr-o mare familie. Nu-ti era in nici un caz teama sa iesi pe strada; ba mai mult, nu conteneai sa tot dai din cap, raspunzand la binete. Era grozav! Acum, pot sa merg pe strada si doi kilometri fara ca cineva sa-mi dea buna ziua. Atunci ne cunosteam toti si cand venea unul din alta parte trebuia neaparat sa stim cine e, cum e, ca sa fie integrat in marea familie a orasului. Sa stiti ca adevaratii boieri, putini la numar, erau oameni. Era familia Lalu, de mari industriasi greci, era doctorul Comanita, era Macarescu - politician si industrias. Toti erau boieri de vita veche, nascuti nu facuti, erau oameni cumsecade, care chiar ajutau societatea: patronii de fabrica dadeau salarii bune, iar de Craciun si de Pasti dadeau oamenilor salarii suplimentare, ca sa aiba belsug pe masa, ca tot crestinul; dadeau ajutoare pentru bolnavi, iar daca vreunul avea un necaz in familie, ii sareau toti in ajutor. Nu stiu daca peste tot era asa, dar noi, moldovenii, asa eram: mai milostivi, mai pasnici, mai credinciosi. Iar datinile erau pastrate cu sfintenie. Era o bucurie imensa sa iesi in ziua de Ajun cu colindul. Ne intalneam de Anul Nou la pom. La farmacia Vorel se facea un splendid pom de iarna, urias cat casa, si venea aproape toata clasa. Eram tratati cu mandarine, cu prajituri si cantam colinde, iar apoi ne plimbam cu sania trasa de cai. Abia asteptam Craciunul! Cat de sarac era omul, se straduia sa tina obiceiurile si datina.
Nu stiu ce vor povesti copiii de-acum, copiilor lor. Pe noi, amintirea acelor vremuri ne-a intarit. Ne-a ajutat sa suportam mai usor cei 50 de ani de comunism. Asta era doza noastra de drog, care ne tinea in viata. Tineretul de astazi nu are amintiri asa de pregnante, asa de intense, bucurii adevarate - de aceea il bate vantul. Pe cand noi, avem radacinile puternice.
Din Boemia la Piatra-Neamt
Sunt mandra de istoria familiei mele. Familia Vorel a insemnat o parte din istoria orasului Piatra-Neamt si, totodata, o parte a istoriei farmaciei verzi. Bunicul meu, Lascar, fiul lui Anton Vorel, a facut liceul in Lemberg si facultatea la Viena, de unde am diploma lui de magistru in stiinte farmaceutice. Ultimii proprietari ai farmaciei si laboratorului au fost fratii Constantin si Tudor Vorel (acesta din urma, tatal meu), care au condus-o pana la nationalizare, in 1949 (Lascar Vorel, fratele lor mai mare, pictorul, murise in Germania, in 1917). In 1937 - am vazut documentele prin bunavointa Arhivelor Statului din Piatra-Neamt - laboratorul producea peste 60 de medicamente, exclusiv pe baza de plante, autorizate de Ministerul Sanatatii si exportate in Canada, Sua, Africa, Grecia. Era numita si Farmacia Casei Regale (Regele Mihai, care a venit de Pasti la Techirghiol, a vazut produsele Plantavorel cu care se fac tratamente acolo si si-a adus aminte ca si Majestatea Sa a urmat tratamente cu aceste produse si ca sunt foarte bune). Produsele Vorel s-au raspandit in toata tara si in lume fiindca au lucrat prin sistem mail-order, adica aveau cea mai mare parte a desfacerii prin colete cu ramburs. Veneau foarte multe scrisori prin care oamenii cereau medicamente, ca urmare a consultarii unei reviste cu sfaturi de igiena si brosuri de medicina populara, editate de laboratoarele Vorel si raspandite gratuit in toate colturile tarii. Erau, tin minte, brosurile "Cartea sanatatii" sau "Arta de a fi frumoasa". Erau celebre pomada Cadol (pentru acnee), Vinul tonic Vorel (preparat din vin de Malaga, importat direct din Spania), Bomboanele pectorale, Ceaiul Carpatilor, Elixirul de Salcie, Crema si Pudra Adelina (numite asa pentru ca bunicul avusese o pasiune pentru Adelina Patti - o cantareata de opera vestita pe vremea aceea). Erau foarte frumos ambalate, in stil art nouveau, in sticlute mici, frumos colorate. Iata aici o fotografie cu angajatii laboratorului Vorel, cu putin inainte de razboi. Vedeti ce frumosi si eleganti erau si doamnele, si domnii, parca sunt toti actori si actrite americane de epoca. Totul mergea bine atunci. E cel putin bizar acum, cand omenirea se avanta spre un nou mileniu, sa-ti doresti ca roata timpului sa se intoarca spre acei ani, de pana la al Doilea Razboi Mondial- nu pentru anii tineri pe care-i aveam noi atunci, ci pentru bunastarea si prosperitatea traiului pe care-l duceau atunci romanii, intr-o societate tihnita, cu niste norme dintre cele mai drepte si asezate. Cand eram mica, imi placea sa intru in farmacie si in laborator, sa ma plimb printre sticlutele si borcanasele de pomezi, cantare, mojare, alambicuri, in mirosul tincturilor aromate si al uleiurilor eterice. Pacat ca tot instrumentarul de farmacie si de laborator, toate ustensilele si ambalajele au fost distruse. La ani de zile dupa ce s-a inchis farmacia, a venit cineva si l-a intrebat pe tata unde sunt toate vasele de portelan, de sticla, unele vechi de aproape 200 de ani. Nu mai existau, au fost distruse. Puteau sa faca un muzeu cu toata aparatura asta, dar le-au aruncat, le-au ars "hunii si tatarii".
Desertul rosu
Drept multumire ca au fost intemeietorii farmaciei verzi din Romania (laboratoarele Vorel erau unice in tara), membrii familiei mele au fost inchisi in puscariile comuniste: si mama, si tata, si unchii mei. Si eu am facut trei ani de inchisoare. Ne-am resemnat si ne-am impacat in timp cu ideea ca am pierdut totul. Mama a suferit mai mult: ea n-a putut sa conceapa ca a pierdut si casa in care locuiam, si farmacia, si laboratorul. A murit de inima rea la putin timp dupa ce a fost eliberata. Tudor, tatal meu, a lucrat apoi la o fabrica de cherestea, ca functionar. La putin timp dupa nationalizare, comunistii au inchis laboratoarele si farmaciile, au distrus tot, au ars toata arhiva, biblioteca, iar utilajele au fost duse la Iasi. Cu ele s-a pornit in "64-"65 prima sectie de la Antibiotica Iasi. Aici nu a ramas nimic, s-a inchis totul. In cladirea laboratorului au functionat, pe rand, diferite institutii: sectie de colectare a sangelui, birourile unei societati de constructii, fabrica de lumanari, magazin Plafar. Pana in 1983, cand comunistii au luat hotararea inteligenta de a redeschide laboratoarele Vorel. S-au adus alte utilaje prin donatia altor laboratoare de medicamente din tara si astfel s-a infiintat la inceput un mic laborator, care apoi s-a extins. Nu s-a mai pastrat nici o reteta, s-au pierdut absolut toate. In schimb au trimis brosuri Vorel oamenii care le mai pastrau. Arhivele Statului din Piatra-Neamt s-au implicat foarte mult in cautarea documentelor societatii.
In 1949 eu terminam facultatea de filologie - italiana, engleza, spaniola (franceza si germana vorbeam in casa) - si ma angajam, dar nu ca profesoara, ci ca traducatoare. Am locuit in Bucuresti pana in 1973, cand am plecat din tara. Intai am plecat in Spania si, desi ne-am simtit foarte bine acolo si eu si sotul meu, a trebuit sa ne mutam in Germania, unde sotul meu, profesor universitar fiind, primise o catedra la Dsseldorf. Nu m-am adaptat societatii germane nici acum. Sunt oameni cumsecade si acolo, evident, dar nu e acasa si n-o sa fie niciodata. Nemtii sunt foarte reci, iar noi suntem mai sentimentali, mai lacrimosi - de aceea nu ne gasim locul intr-o asemenea societate. Curios, ei in general iubesc animalele, poate mai mult decat oamenii, dar fiecare isi iubeste numai animalul lui, nu animalele in general. Si eu iubesc animalele, dar pe toate, cu tot sufletul.
Un decembrie mincinos
Toata emigratia romana a asteptat cu sufletul la gura momentul decembrie 1989. Am zis: gata, s-a terminat cu toata nenorocirea! Vai, ce entuziasm a fost atunci! Mai aveam o prietena din Brasov, acolo in Dsseldorf, si ne-am intalnit pe strada, ne-am sarutat, eram fericite: am zis ca de-acum o sa fie bine. Am venit cat de repede am putut in tara, imediat, in "90 (din "72 pana in "90 nu mai venisem deloc pentru ca ne era teama ca nu ne mai lasa sa plecam - noi plecaseram ilegal). Cand am venit in Romania, mi s-a parut totul fenomenal, entuziasmul inca nu scazuse. Am venit si am stat la hotel Capitol si, cand ma uitam pe fereastra, vedeam Cercul Militar si eram in culmea fericirii: era Romania, eram acasa. Euforia era atat de mare, incat nimeni nu-si imagina ca lucrurile se vor urni totusi atat de greu din inlemnirea lor de 50 de ani.
Putand face comparatie si cu societatea germana, care functioneaza dupa niste reguli foarte precise si care s-a remontat surprinzator de bine dupa unificare si caderea zidului Berlinului, cred ca romanilor le lipseste organizarea si buna-credinta. Ba chiar au un apetit formidabil pentru autodistrugere, pentru a-si taia singuri craca de sub picioare. Uneori, m-apuca asa o tristete, o jale: cum se poate ca o tara asa de frumoasa si cu oameni destepti si capabili sa mearga din rau in mai rau? Nu stiu, nu-mi dau seama ce se intampla, parca cineva ii dirijeaza sa faca rau, ca sa distruga totul. Romania dispune de absolut toate posibilitatile ca societatea sa mearga bine, sa progreseze: are resurse, dar n-are conducatori. Inteligenta, hotarat, au romanii! Dar nu stiu s-o foloseasca. Si organizarea le lipseste. Iar decizia politicienilor nostri este in proportie de 90 la suta dictata de interesul particular, de meschinaria lor, de dorinta de a se imbogati, de ambitiile lor prostesti.
Dupa "90, n-am mai revenit cativa ani in Romania, pana in "95, cand am venit in Piatra-Neamt exclusiv din motive sentimentale: am aflat ca s-a infiintat o Fundatie Vorel si ca aceasta organizase o expozitie cu picturile unchiului meu, Lascar Vorel, fratele mai mare al tatei, care murise in 1917, in Germania. Atunci (era in 1995) am cunoscut-o si pe actuala directoare a societatii Plantavorel, d-na Elena Ionescu, care mi-a prezentat laboratoarele de preparare a medicamentelor si am fost incantata sa descopar ca se pastreaza traditia farmaciilor Vorel. E grozav ce au reusit sa faca. Au inceput chiar sa exporte in Europa, au cucerit America si Canada. De atunci, prietenia mea cu actuala directoare a societatii a mers fulgerator si cu mare dragoste de ambele parti. Domnia sa a reusit sa inchege un colectiv, sa-l invete sa munceasca, pentru ca asta e greu in Romania: sa schimbi mentalitati, sa-l faci pe om sa inteleaga ca numai muncind poate obtine ceva. Aceasta micuta doamna e un munte de energie, care nu se lasa deloc pana nu reuseste sa faca ceea ce si-a propus. Si dansa declara ca prietenia cu mine i-a adus un credit, in primul rand, si un suport moral in ceea ce intreprinde: acum, eu girez (doar sentimental) acest proces de reintregire a proprietatilor si traditiei Vorel. Vreau sa recastig casa parinteasca din Piatra-Neamt, pe care o voi dona Fundatiei Vorel (d-na directoare mi-a spus ca imi va amenaja camera mea de fata, in care voi sta ori de cate ori voi veni in oraselul meu natal). Casa este de fapt castigata deja, prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, dar avem o problema cu evacuarea ei: a fost atribuita ca sediu filialei locale a Partidului Democrat, al carei presedinte, senatorul Sorin Vornicu, deocamdata ignora legea, abuzand de forta politica. Sper ca nu pentru prea mult timp.
Spiritele stramosilor vegheaza
Marea mea bucurie, pe care am descoperit-o cu incantarea unui copil, este ca am reusit sa ma simt din nou ca acasa. Desi la varsta mea nimic nu mai e cum a fost si nici n-o sa mai fie, important este ca ma intorc in Germania cu bateriile incarcate, ceea ce inseamna ca sederea in Romania mi-a facut extrem de bine. Voi reveni spre primavara, desi Piatra-Neamt e superba si iarna si mi-as fi dorit sa stau aici. In Germania, in orasul in care stau eu, vesnic e frig, ploaie si vant. Voi veni in tara ca sa ma stabilesc definitiv in momentul in care voi reusi sa-mi transfer pensia aici, pentru ca altfel nu vad din ce as putea sa traiesc.
Cand am venit in tara, eram intr-o stare ingrozitoare: in Germania nu mai voiam nimic, nu-mi mai doream nimic, tocmai murise sotul meu si eram intr-o teribila stare depresiva. Nu mai voiam nici sa traiesc, chiar ma imbolnavisem foarte tare. Mi-am zis atunci: . Prietenele mele nemtoaice mi-au zis: . Le-am spus: . Si uite ca m-am facut si sanatoasa, am capatat si prietene noi si, mai presus de toate, mi-am capatat un tel, un rost in viata, am reusit sa fiu de folos intr-un demers. Doamna Elena Ionescu, care crede in fenomenele paranormale, imi spune de multe ori ca atunci cand este intr-un impas si ma suna pe mine, in Germania, chiar daca vorbim despre lucruri obisnuite simte ca este ajutata de spiritele familiei Vorel si gaseste apoi foarte repede solutia la problemele cu care se confrunta. Poate chiar asa este, poate stramosii mei mai bantuie prin laboratoarele lor sau de undeva de sus vegheaza ca lucrurile sa mearga bine. Ma bucur ca doamna Elena Ionescu a obtinut bunavointa lor. Doamna a facut vreo 3-4 slujbe pentru ei, a dat de pomana, au venit preoti si au sfintit laboratoarele, a ars lumanari si mi-a marturisit ca la tot ceea ce doneaza spune in gand: . S-a intamplat un lucru foarte interesant: cand a facut vernisajul retrospectivei Lascar Vorel, o data cu infiintarea oficiala a Fundatiei Vorel, dansa a tinut o mica cuvantare si a vorbit despre familia Vorel. Si, in timp ce vorbea, la un moment dat prin sala a trecut un suflu de aer, ca un curent, desi nu era nici o fereastra deschisa si toate perdelele au fluturat, iar doamna Ionescu a spus atunci: . Era o liniste perfecta in sala si toti au auzit fluturarea perdelelor. Eu nu eram de fata, mi-au povestit cei care au fost, si atunci mi-am amintit ca bunica, o femeie apriga, cu care eu ma intelegeam foarte bine, mi-a promis ca daca exista ceva dupa moarte, atunci imi va da un semn. Si iata ca mi l-a dat.
Acum, ma intorc la Dsseldorf, dar am o motivatie, adica nu mai sunt asa, o frunza-n vant, am un tel bine stabilit. Acum nu mai disper, pentru ca acum am pentru ce trai, chiar simt ca renasc. Chiar daca voi ramane acolo, voi veni sa stau mai mult timp in Romania. Daca ar fi sa dau un sfat, o invatatura celor care vor citi acest interviu, le-as spune sa-si pastreze credinta, in primul rand, si increderea in tara in care s-au nascut, caci totusi aici sunt foarte multe resurse - si materiale, si energetice. Sa nu renege locul de unde au plecat, sa nu-si renege radacinile! Iata, eu acum ma intorc la radacini si acum imi dau seama ca aici fiecare lucru isi are rostul sau, pe cand acolo, unde traiesc eu acum, n-am reusit niciodata sa-mi aflu rostul.