- Nu pot lasa sa treaca schimbarea de secol fara sa te intreb cum ai inceput anul 2000?
- Am fost la mare. Nu pentru a sta la plaja, evident, ci pentru a ma recrea si pentru ca dupa un an foarte agitat cu doua premiere ("Iluzia comica" la Teatrul de Comedie si "O scrisoare pierduta" la T.N.B.) aproape simultane si de foarte mare importanta pentru cariera mea de actor, aveam nevoie de multa liniste. Acum, am intrat direct in focuri, am inceput repetitiile la "Podul" in regia lui Horatiu Malaele, cu Horatiu Malaele, cu mine si cu Ioana Andreea Moldovan, la Teatrul National. Vom incepe si un film serial la Tvr 1 in regia lui Constantin Dicu si, curand, studentii de la A.T.F., de la clasa al carei asistent sunt, vor incepe examenele.
- Traim intr-o lume pragmatica, guvernata de bani, si in care a fi artist pare o optiune iluzorie si riscanta. Ai ales, totusi, teatrul. Ce te-a determinat sa vrei cu tot dinadinsul sa fii actor?
- M-a determinat o varsta foarte frageda - varsta de 14 ani, la care am hotarat sa ma fac actor. Am realizat cu mintea de atunci ca e singura meserie care iti ofera sansa de a fi... mai multi. Al doilea lucru care m-a impins spre actorie este nevoia fireasca, dar explicata de-abia acum, a dualitatii in care traieste omul. Respiratia este formata din expiratie si inspiratie, bataile inimii sunt de doua feluri, exista aceasta dualitate zi-noapte, viata-moarte, flux si reflux. Poate ca aceasta natura dubla m-a facut sa cred ca cel mai frumos lucru e sa visezi cu ochii deschisi. Actoria iti da sansa unei evadari, pentru o ora sau doua, intr-o realitate virtuala.
- Actoria e totusi o meserie. Repetitiile, prezenta pe scena, nu rupe vraja? Ce sentimente incerci atunci cand se ridica cortina?
- Ma simt foarte bine. De fiecare data, inainte de a incepe un spectacol, imi vine sa renunt. Mi-e frica, am emotii. Dupa ce intru in scena, insa, mi se intampla sa nu ma mai preocupe decat problemele omului pe care-l intruchipez. De toate personajele ma apropii ca un prieten, incerc sa le cunosc, sa inteleg de ce traiesc asa, de ce vor ce vor. Jucand, imi permit luxul de a evada macar tangential intr-o alta existenta.
Sculpturi in zapada
- Ai recomanda teatrul si altora?
- Cu siguranta. As sugera chiar sa se introduca niste cursuri de teatru in cadrul liceelor si facultatilor. A face teatru te educa pe tine ca persoana, in primul rand. Incepi sa apreciezi mai mult cuvantul si sa nu-l risipesti oricum. Daca s-ar face teatru in licee, poate am auzi vorbindu-se mai corect romaneste pe strada si n-am mai vedea oameni care merg dand din maini de se ocupa tot trotuarul. In societatea americana nu exista sa nu inveti la Drept un fel de a vorbi, o retorica. Sunt actori care joaca seara de seara si nu ragusesc. Teatrul te invata un fel de a respira, iti educa felul de a vorbi, exprimarea, te face mai atent asupra gesturilor...
Dar adevaratul motiv pentru care l-as recomanda este ca teatrul este comunicare directa, nemijlocita, fara intermediar. E arta cea mai vie. Nu degeaba se spune atat de frumos ca actorii sunt niste sculptori in zapada. Teatrul are valoare pentru ca iti da sansa sa inveti, sa intretii o relatie vie cu oamenii. Este o arta care are la baza emotia directa, nascuta atunci cand ai in fata ta un om care rade sau plange, care se transfigureaza.
- Dupa ce o bucata de vreme salile teatrelor s-au pustiit, lumea se intoarce din nou la ele. Cum apreciezi interesul oamenilor pentru teatru in perioada atat de dificila a tranzitiei?
- Am intalnit odata un taximetrist care mi-a spus: "M-am plictisit ca de atatia ani sa tot stau pe scaun sa conduc si apoi sa merg acasa si sa inghit tot ce-mi da televizorul. Simt nevoia sa ma respect". Sunt si oameni care zic: "Am nevoie ca macar o data pe luna sa-mi pot permite sa vad un spectacol bun de teatru, apoi sa merg cu prietenii sa beau o bere si sa discut despre el, sa iau un taxi si sa merg acasa". Unii spun ca asta este o enormitate fiindca lumea nu are bani. Totusi, nu sunt costuri imense. Pentru doua persoane, o asemenea iesire inseamna 300.000, adica un pachet de tigari economisit in fiecare zi.
Sigur, spectatorul e putin tradator, fiindca ii place sa fie comod si sa primeasca informatiile de-a gata de la Tv. Sta intr-un fotoliu si uita ca cea mai de pret informatie e emotia. Emotia vie e data de teatru. Sunt fericit ca se intoarce din ce in ce mai multa lume la el. Sper din tot sufletul sa-si recapete respectul cuvenit in fata celor care il fac si il iubesc. Eu cred ca omul care nu are nici o legatura cu arta, in general, este un om care risca sa traiasca degeaba. In tarana din care am fost framantati, Dumnezeu a pus si o scanteie de spirit, un licar divin. A-l lasa sa se stinga, inseamna sa traiesti fara rost.
- Ai o personalitate puternica si matura. Incape ea pe de-a-ntregul in meseria de actor sau mai ramane si pe dinafara ceva?
- Arta adevarata cuprinde mai mult decat consideram noi a fi arta. A crea inseamna arta. A fi cizmar poate fi si asta arta, daca pui suflet in ceea ce faci. Daca toti am vrea sa fim artisti in ceea ce facem, am putea. Pentru mine, actoria e mai mult decat o profesie, sau as vrea sa fie mai mult decat o profesie. Nu stiu daca reusesc sa fac arta, dar stiu ca tendinta spre infinit exista in fiecare om. In marea lor majoritate, actorii sunt persoane cu o ciudata sensibilitate fata de om, natura, lume. E nevoie de aceasta sensibilitate pentru a-ti putea asuma drama unui om. Altminteri nu esti decat un spuitor de texte. Pentru a da viata acelui personaj mort din carte, e nevoie de suflet. "Actorul este o rana vie", dupa cum spunea cu dreptate Gina Patrichi - Dumnezeu s-o odihneasca!
Iesirea din ceata
- Care crezi ca sunt cele mai mari realizari ale tale?
- Consider ca sunt un om cu sansa. Am avut norocul sa ma intalnesc cu roluri mari: Cracanel - chiar la debut, Nae Gheorghidiu, iar acum m-am intors iar la Caragiale si-l joc pe Tipatescu. De asemenea, m-am bucurat mult de rolurile din "Iluzia comica" si "Comedia erorilor" si de colaborarile cu regizori ca Alexandru Darie, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija. De fiecare data ma bucur cand ma apropii de un rol, apoi mi se face frica, apoi ma bucur iar, si tot asa... Cred ca cea mai mare realizare a mea e ca nu duc o viata constanta si monotona.
- Care este lucrul cu care ar trebui sa ne mandrim cel mai mult noi, romanii?
- In primul rand cu cultura. Dar cel cu care ar trebui sa ne mandrim cel mai mult si mai mult e, cred eu, imaginatia. Ne-a salvat deseori din situatii grele si din saracie. Si apoi mai e si umorul.
- Si, intorcandu-ne la polul opus, ce crezi ca ne lipseste?
- Ne lipsesc punctele cardinale. Multi nu mai stiu unde sunt nordul, sudul, estul si vestul. Daca se vor uita spre Rasarit - nu in sens geografic - fireste, vor gasi mai multa bunatate; vor vedea ca si scenele sunt puse spre Est. E pacat ca in aceasta ceata lumea nu cauta lumina. Si, nu in ultimul rand, vor vedea ca, desi viata e un labirint in care sigur in fata ai un zid, totdeauna exista o iesire la stanga sau la dreapta. Iar daca nu e nici acolo, vor vedea ca, facand un pas inapoi, va exista iar o intersectie si vor gasi o cale...
- Multa lume te intreaba de ce faci comedie. Ce le raspunzi?
- Le spun ca nu fac comedie. Eu vreau sa fac tragi-comedie. Atunci cand suntem ridicoli, de fapt traim o mare drama. Pentru ceilalti, e foarte comic ca te impiedici si cazi, dar in sufletul tau e o mare jena si te simti neajutorat. La baza oricarei comedii e o drama, iar la baza oricarui personaj sta un om.
- Daca viata intreaga ar fi un basm, ce personaj ti-ar placea sa fii?
- In nici un caz Fat-Frumos. Dar mi-ar placea sa fiu calul lui: calul e intelept.
Fotografii: Dragos Robatzchi