Speranta
Sfarsitul celui de-al doilea mileniu nu a fost, pentru romani, un prilej de bucurie. In cei zece ani care au trecut de la prabusirea comunismului, ei nu au avut, de altfel, prea multe bucurii. Din 1990 incoace, tara a plonjat intr-o lenta agonie, care i-a facut pe destui cetateni sa regrete "siguranta" in saracie a fostului regim totalitar. Acestia au uitat frigul din apartamente, cozile nesfarsite la ratiile alimentare mizerabile, temerea de ceilalti, ce i-ar fi putut trada, lipsa de libertate. In zece ani, entuziasmul cu care s-au ridicat pentru rasturnarea "odiosilor" a fost - aproape - uitat. Schimbarea regimului "emanatilor", in 1996, nu a adus nici ea transformarea pe care cei mai multi o asteptau. Pentru romani, sfarsitul de mileniu a fost, in consecinta, dominat de ultima criza guvernamentala si de sarbatorile de iarna sarace. Desi anul 2000 anunta o speranta ce la inceputul celui de-al treilea mileniu poate deveni certitudine.
Speranta se intemeiaza pe decizia din 11 decembrie 1999 a Uniunii Europene de a deschide negocierile de aderare cu Romania. O decizie istorica pentru ca, desi Romania s-a situat in ultimul deceniu al mileniului incheiat in coada tarilor in tranzitie, ea a primit un nou termen pentru a realiza transformarile necesare si, mai mult, va fi direct si substantial ajutata. Motivele pentru care liderii europeni au adoptat aceasta curajoasa hotarare au mai fost prezentate. Dupa tranzitia democratica din 1996, Romania a continuat sa fie un factor de stabilitate in turbulenta zona a Balcanilor. Conflictele din fosta Iugoslavie, in special cel din Kosovo, i-au subliniat importanta strategica. Atitudinea fata de Nato, al carui razboi cu tara vecina i-a impresionat negativ pe destui, a cantarit enorm. Sustinerea ferma a Aliantei Nord-Atlantice, cu care Romania are un "parteneriat pentru pace", a insemnat mult pentru un Occident ce a constatat ca stingerea conflictelor regionale nu este o treaba chiar atat de usoara. Poate tocmai ea a fost principalul argument al liderilor U.E. pentru renuntarea la deschiderea conditionata a negocierilor. Desi Romania avea cele mai mari probleme dintre cele sase tari candidate ale acestui "val", ea a fost nominalizata prima pentru tratative. Pentru a fi admisa in U.E., Romania va trebui ca in maximum zece ani de acum incolo sa se alinieze la standardele occidentale, sa atinga un anume nivel al performantelor economice care sa nu-i provoace un colaps social la inlaturarea barierelor vamale.
Deschiderea negocierilor semnifica faptul ca, in vederea atingerii acestor obiective, ea va fi, de acum, sprijinita concret. Peste 600 milioane de Euro (aproape 800 milioane de dolari) vor intra anual, sub forma unor credite nerambursabile, in tara, cu destinatii precise, in primul rand pentru dezvoltarea infrastructurii, dar si a unor sectoare economice susceptibile de performanta, precum agricultura. Banii nu vor mai putea fi deturnati, cum s-a intamplat cu creditele obtinute in cei zece ani dinainte de la F.M.I. sau Banca Mondiala, pentru ca utilizarea lor va fi strict monitorizata de U.E. Toata lumea a sesizat ca majoritatea angajamentelor facute de diversii guvernanti romani nu au fost respectate. U.E. a decis, se pare, sa trateze direct "bolnavul" pentru care "medicamentele" administrate pana acum au fost furate sau date la intamplare, dupa nevoi de moment.
Deschiderea negocierilor de aderare la U.E. nu inseamna insa ca imediat, in lunile ce urmeaza, situatia se va redresa si toate lucrurile vor merge bine. Dar ea reprezinta realmente deschiderea unei sanse pe care poporul roman o merita. Gestul presedintelui Constantinescu, de a multumi poporului care a suportat toate sacrificiile celor zece ani de la inceputul tranzitiei, este extrem de semnificativ. D-l Constantinescu a declarat, dupa incheierea sesiunii de la Helsinki a U.E., ca: "Romania se va stradui sa fie la inaltimea increderii ce i s-a acordat". El a recunoscut astfel dificultatea intreprinderii, finalizarea ei presupunand alte sacrificii, noi eforturi ale contribuabilului de rand. Dupa un deceniu, majoritatea romanilor au ajuns la limita rabdarii, la disperare. D-l presedinte a sustinut, dupa ce i s-a transmis oficial invitatia de aderare, ca: "Tunelul l-am sapat, se vede luminita, a mai ramas doar sa-l amenajam". Pentru incurajarea celor care nu mai cred deloc in respectiva "luminita", el ar fi trebuit sa reia si raspunsul pe care premierul Marii Britanii, d-l Tony Blair, l-a dat la prima sa replica: "Si Uniunea Europeana trebuie sa fie la inaltimea sperantelor pe care le-a incurajat", a spus Blair, indicand ca Occidentul este de acum dispus sa faca tot posibilul pentru ca, in sfarsit, Romania sa devina prospera, deschisa si democratica. Se stie deja ca d-l Blair obisnuieste sa-si tina cuvantul. In vara anului 1999, el afirmase fara echivoc ca Marea Britanie va sustine Romania la aderare.
Finalizarea negocierilor va fi, in sine, un act dificil. Ca romanilor li se va cere sa munceasca mai mult si mai eficient - este un fapt pozitiv. Romanii vor, in fond, sa munceasca si sa aiba unde munci. Ca sa renunte la mentalitatea inoculata de etatismul economic al comunistilor ("Noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc"), trebuie insa sa fie chiar corect rasplatiti pentru prestatiile lor. Nimanui nu-i convine munca in zadar. Cu masuri haotice, incoerente, de retragere in fata unor presiuni conjuncturale, guvernele de pana la sfarsitul lui 1999 nu au facut decat sa le intretina iluzia ca se poate si asa. Majoritatea cetatenilor au realizat, treptat, cat de primejdioasa este aceasta iluzie. Banii nu pot fi sporiti mutandu-i dintr-un buzunar in altul. Decizia U.E., de monitorizare a creditelor nerambursabile, dar si cererea de restructurare sau lichidare a "gaurilor negre" care au absorbit majoritatea celor acordate anterior, vizeaza tocmai sporirea acestor bani. In Occident, nimic nu se face fara o finalitate practica, benefica.
Sunt convins ca majoritatea absoluta a romanilor vor intelege aceste cerinte. Occidentul a demonstrat ca nu urmareste nici dezmembrarea Romaniei, cum sustin extremistii nationalisti, nici transformarea ei intr-o semicolonie prin distrugerea industriei, a "gigantilor" realizati sub comunisti. Ineficienta uriaselor combinate, bazate pe importul materiilor prime, a fost de mult probata. Restructurarea, privatizarea sau lichidarea lor trebuiau sa fie principalele obiective ale guvernelor ce au condus Romania dupa 1990. Or, desi ansamblul cetatenilor a realizat necesitatea unor asemenea masuri, cei care le-au blocat au fost tocmai "politicienii". Interesele de putere ale diverselor grupuri partinice au fost mai presus de interesul general al natiei. Prin monitorizare, U.E. incearca sa impuna clasei politice romanesti o actiune coerenta si organizata, aproape consensuala, in vederea iesirii din criza. Nu intamplator d-l Constantinescu a afirmat ca: "Este extrem de important sa dam dovada de unitate si solidaritate nationala. Puterea si Opozitia trebuie sa gaseasca terenul comun al bunei intelegeri in numele interesului national, clasa politica trebuie sa recastige increderea si sprijinul cetatenilor".
Este greu de crezut insa ca actuala clasa politica va ajunge la vreun consens. De zece ani, politicienii romani nu au urmarit decat scopuri de grup, clientelare. Bataliile pentru ciolan au fost atat de clare, interesele meschine atat de evidente, incat foarte multi cetateni (dupa sondaj, aproape 50%) au ajuns sa fie scarbiti de politica. Toata lumea a observat ca nici unul din demnitarii cocotati in posturi de decizie nu a renuntat de buna voie la pozitii, chiar daca - pana la ocuparea lor - declarasera ca, in conditiile in care vor sesiza ca nu-si pot atinge obiectivele, se vor retrage de buna voie. Incercarea penibila a primului ministru Radu Vasile de a-si conserva postul, desi coalitia pe care se baza i-a retras sprijinul politic, a subliniat incapacitatea politicianului roman de a vedea dincolo de lungul nasului. D-l Constantinescu a fost obligat, pentru cresterea eficientei actiunii administrative, la o echilibristica in limitele Constitutiei ca sa-l poata demite. "Fortarea" prezidentiala ar putea fi un semn al restaurarii autoritatii statului, a carui disolutie era resimtita de toti. Fara o organizare functionala a administratiei, U.E. ar fi fost obligata sa exagereze intr-un proces de twinning (dublarea functionarilor autohtoni cu functionari europeni), care ar fi dus reactiile nationalistilor extremisti la paroxism.
Inceputul celui de-al treilea mileniu pare a se instala sub alte auspicii decat cel ce s-a incheiat. U.E. va pune in miscare, pentru a ajuta Romania, fonduri uriase si va deschide portile la care asteptam cu atata umilinta. Pentru romani mijeste, in sfarsit, dupa mai bine de o jumatate de secol, speranta. Depinde insa de capacitatea clasei noastre politice de a intelege ca ea trebuie, in primul rand, sa se sacrifice, ca aceasta speranta sa nu se transforme, extrem de repede, intr-o iluzie.
Toma Roman