Noi in anul 2000, cand nu vom mai fi copii...
Mi-e cu neputinta sa cred ca vine anul 2000! Parca ieri - dar de fapt acum mai bine de treizeci de ani - imi rasfoiam colectiile revistelor "Povestiri stiintifico-fantastice" si "Stiinta si tehnica", stand tolanit pe pat si mancand crochete, ca sa aflu ce minuni de tehnologie vor exista in anul 2000, ce lume exotica, plina de orase sub cupole de sticla si de roboti ca niste oameni patrati, plini de becuri, va fi lumea noastra... Masinile aveau sa zboare prin aer, oamenii aveau sa poarte pe umeri cranii mai largi si aveau sa devina (aproape) nemuritori... Planetele, macar Venus si Marte, aveau sa fie locuite... Anul 2000 insemna, pur si simplu, viitorul, un viitor mai bun intr-o lume mai buna. Daca cineva mi-ar fi spus atunci ca Romania va fi in anul 2000 o tara a dezastrului economic si moral, o lume a ghetourilor si a mizeriei de neinchipuit, ca lumea va ramane un loc infernal pentru cei mai multi oameni, la fel de plin de conflicte si ura ca totdeauna, probabil ca l-as fi crezut nebun. Nu, acest an profetic, utopic, vizionar, era cel al intrarii intr-o pace si-o armonie universale, sub semnul unificator al tehnologiei.
Ma imaginam in anul 2000. Aveam sa fiu atunci foarte, foarte batran: 43 de ani! Poate ca aveam sa am si copii, ba chiar nepoti. Cum inca de atunci, de la zece ani, imi pusesem in minte sa devin scriitor, ma-ntrebam daca la 43 de ani aveam sa fiu un autor cunoscut sau vreun ins ratat si dezamagit, inecandu-si visele in alcool... Dar chiar dac-as fi luat si Premiul Nobel, ce folos? Adultii erau oribili la varsta aceea: cocarjati, cu dinti lipsa, cheli... Mergeau la niste slujbe plicticoase si veneau acasa cu capsa pusa, abia asteptand sa-i mai traga o cearta cu nevasta. Ce-aveam sa mai caut eu in lumea aceea de metal si sticla, atat de stralucitoare? De altfel, in toate desenele de pe copertele almanahurilor Sf apareau numai tineri, femei ultraapetisante cu sanii prinsi intr-un fel de cupole crescand din platose trandafirii si barbati atletici, perfecti, ca turnati din material plastic. Ei urcau in cabinele navelor spatiale, ei luptau cu extraterestrii. Tipii de 43 de ani trebuie ca erau de mult dezintegrati, caci sa existe pensionari in anul 2000 mi se parea ridicol. De ce Dumnezeu nu ma nascusem mai tarziu, sa fiu copilul viitorului luminos? Cum aveam sa ma descurc in noul mileniu, pana la 70-80 de ani, cati mi-erau, poate, dati sa traiesc? Nu, asa ceva nu era pentru mine. Daca nu se va descoperi pana cand implinesc 30 de ani un elixir al tineretii vesnice, imi ziceam, imi voi lua singur zilele.
...Si iata ca mai sunt doar cateva zile din acest an de la granita mileniilor. Cum sa poti crede asa ceva? Cum sa-ti imaginezi ca viitorul cetos si nedefinit a ajuns atat de aproape? Cum sa mai crezi in utopie cand pe strazi e plin de cersetori si de copii ai nimanui? Cand ziarele sunt pline de orori? Cand realitatea este, vai, in ciuda ornamentatiei din centrul orasului, atat de mizera?
Mircea Cartarescu