Decembrie 1989 - Decembrie 1999
Recapitulari necesare
Petru Romosan
"Sa nu disperam. Iesim dintr-o gaura neagra a istoriei noastre nationale. De asta schimbarea de macaz este asa de grea"
"La noi, onoarea cuvantului dat pare indexata pe cursul leului"
- D-le Petru Romosan, sunteti unul dintre putinii romani care au avut indrazneala sa se intoarca acasa din Occident. Distanta limpezeste intotdeauna perceptia. Ce-ati constatat revenind in tara?
- Am constatat in primul rand incapacitatea oamenilor de a-si respecta cuvantul dat. Lucru valabil pentru politicieni, pentru oamenii de afaceri, pentru toata lumea. Primul ministru isi incalca public cuvantul de doua-trei ori pe luna. La noi, onoarea cuvantului dat pare indexata pe cursul leului. Apoi, m-a surprins neplacut capacitatea scazuta de munca a oamenilor: doua-trei ore pe zi cel mult. Sa va dau un exemplu simplu: am angajat o menajera careia i-am oferit un salariu de cateva milioane. Femeia era cinstita si harnica, dar, spre surprinderea mea, a plecat, intorcandu-se la un salariu de un milion. Motivul, recunoscut cu greu, a fost ca salariul mare o obliga sa munceasca prea mult, adica aproape opt ore! Un alt exemplu: editura noastra a dat anunturi in ziare sa angajeze pensionari pentru difuzarea de carte. La trei anunturi, am primit patru telefoane, s-au prezentat doar doua persoane, care au luat cartile si au disparut. Cu exceptia unor firme occidentale, intreprinderile ofera salarii mici, chiar foarte mici. Dar aceste salarii nu pot creste decat pe masura cresterii cantitatii de munca furnizate.
- A trecut un deceniu de la rasturnarea lui Ceausescu si impresia generala este ca batem pasul pe loc. Ce se intampla? De ce nu reusim sa iesim din santul acesta istoric in care ne-am afundat?
- Unul din motivele majore ale blocajului romanesc, despre care sunt mirat ca nu se discuta deloc, este pseudo-democratia din Romania. Suntem inca "in drum spre". La capat, ar trebui sa gasim statul de drept. In ultimii zece ani, tara s-a impartit in doua: cripto-comunistii si cripto-democratii. Nici unii, nici altii nu vor sa-si aminteasca propriile biografii de pana in 1989. Multi dintre actorii scenei publice de astazi au biografii de o alarmanta mediocritate. Nici cripto-comunistii, nici cripto-democratii nu se simt bine in pielea lor si nu se exprima autentic. Din pacate, nu vad o clarificare nici la viitoarele alegerei.
- Aniversarea rasturnarii din 1989 coincide cu aniversarea tranzitiei romanesti. Cum stam la inventarul acestor zece ani de "schimbari"?
- E tot mai vizibil ca suntem in mare intarziere. De pilda, nu am ajuns la dosarele Securitatii. Poate ca acest lucru se va intampla peste 40 de ani si, dupa modelul francez, vom avea un proces, asa cum am avut recent in Franta, aducand in fata justitiei pe Maurice Papon, un batranel de 90 de ani, primul francez judecat pentru crimele din cel de-al Doilea Razboi Mondial. Nu avem inca legi ale proprietatii pe care sa se intemeieze statul de drept. Avem, in schimb, dispute penibile intre Vasile Lupu si Trita Fanita, actori care joaca, surazatori, in comedia "democratiei padurii". Suntem in urma cu cel putin zece ani fata de tarile central-europene. In Germania de Est au cazut, inca din 1990, cativa ministri din pricina dosarelor. In Ungaria, au avut loc mai multe alternante. In cele din urma, problema nu este nici macar cea a intarzierii, ci a unei optiuni de o extrema gravitate, care angajeaza viitorul tarii pe termen lung: ori ne aliniem valorilor lumii occidentale, ori ne ducem spre Ucraina si spre Rusia. Sa nu disperam, insa! Noi iesim dintr-o puscarie. Venim de foarte departe, dintr-o gaura neagra a istoriei noastre nationale. De aceea, fara indoiala, schimbarea de macaz e atat de grea.
"Un element decisiv la alegerile viitoare vor fi tinerii"
- Cum ar trebui sa interpretam ultimele statistici si sondaje de opinie? Suntem noi, cu adevarat, un popor de nostalgici?
- Nu cred ca ar trebui sa sperie pe cineva scorul mare al Pdsr. In orice democratie, alternanta la putere e fireasca. Desigur, la noi, nu e tocmai o democratie. Dinspre Occident, starea natiunii se vede mai degraba ca o debandada. In ceea ce priveste eventualitatea venirii la Putere a Pdsr, s-ar putea sa se potriveasca mai degraba cu povestea scosului castanelor din foc cu mana altuia. Un partid de stanga aplica cel mai bine masurile de rigoare economica specifice dreptei liberale.
- Ce motive de speranta ar trebui sa avem?
- Singura iesire din ruptura agresiva si simplista in care ne zbatem (semi-comunisti si semi-democrati) trece prin tinerii de 30 de ani. Ei nu duc in spate un trecut detestabil, ci raspund pentru propriul lor viitor. Chiar si greselile lor pot fi utile. Macar invata ceva! Noi, cei care am trait ultimii zece ani sub Ceausescu, stim pana la os ca nu ne putem astepta la mare lucru de la "adultii" acestei perioade, cei pe care Alexandre Zinoviev i-a botezat "oamenii de bine". Si nici de la "fosti". De altfel, un element care va decide nehotaratii la alegerile viitoare va fi prezenta tinerilor pe listele electorale.
Daca e sa ne exprimam in mari generalitati, speranta noastra ramane satul. Comunismul n-a reusit sa-l distruga, iar el va da in continuare valori, asa cum a facut in toata istoria noastra nationala. Majoritatea intelectualilor ultimului veac si jumatate vin de la tara, de foarte multe ori din familii foarte sarace. Dar daca e sa fim mai precisi, toata miza, toate eforturile noastre ar trebui indreptate spre scoala, spre imbunatatirea sistemului de invatamant. Sa repunem pe picioare scoala, aceasta masina de fabricat valori. Putinii bani care exista ar trebui cheltuiti pentru asta. In momentul de fata, se risipesc prea multi bani pentru tinerea sub perfuzie a unor institutii culturale, in primul rand literare, complet lipsite de interes, de o dubioasa provenienta stalinista.
- De ce Occidentul ne ajuta atat de putin?
- Mereu dam vina pe altcineva pentru propria noastra neputinta! Nimeni nu te ajuta, daca nu te ajuti tu insuti. Am fost consternat sa aflu ca s-a dat ordin ca nimeni sa nu miste in front, pentru ca mergem la Madrid, ca sa intram in Nato. Domnul Iliescu nu depune motiune de cenzura, pentru ca mergem la Helsinki. Ce legatura are una cu alta? Nu traim pentru notele date de altii. Nu putem trage pe nimeni in piept, decat, poate, pe noi insine. Din fericire, Romania a intrat deja in sfera de interes si de influenta a Uniunii Europene si a formidabilei expansiuni economice a Sua. Nu noi trebuie acum sa luptam ca sa intram undeva. Ei au interes sa se extinda. Sa fim sinceri: daca s-au facut pasi importanti in integrarea noastra europeana, asta nu ni se datoreaza. Nu e meritul clasei noastre politice. Singurul merit pe care il au politicienii nostri e ca s-au straduit sa faca mai putine gafe.
- Ce-ar fi de spus in prag de mileniu?
- La urma urmei, ar trebui, totusi, sa fim fericiti ca ne-a fost dat sa traim intr-un timp de schimbari extraordinare! Din acest punct de vedere, cetatenii bogatului Occident ne invidiaza. In partea asta de lume se intampla ceva...
Sorin Preda
Adriana Bittel
"Mai bine de o mie de ori in tunel decat in celula"
- Sarbatorim zece ani de la marile prefaceri politice romanesti din 1989, o perioada in care problemele economice si sociale din tara au pus surdina pe entuziasmul originar. A fost mai greu decat ne-asteptam. Pierderile par sa traga mai greu in balanta decat castigul. In sensul acesta, ati putea alege neghina de grau?
- O veche anecdota, din pacate mereu actuala prin partile noastre, spune ca un batran care se plimba prin parc s-a asezat pe o banca. Un necunoscut a venit si i s-a alaturat. Dupa cateva clipe de tacere, batranul a oftat cu amaraciune: ooof! Celalalt i-a raspuns cu un oftat din rarunchi: ooof! La care batranul i-a spus: domnule, va rog sa nu mai vorbim despre politica.
Inabusindu-mi oftatul pe acest subiect (tocmai am urmarit stirile despre criza de guvern), incerc sa raspund la intrebarea dvs. Comparand ceea ce se intampla acum cu ceea ce era viata noastra in comunism, gasesc ca e mai bine de un milion de ori in tunel decat in celula in care am trait pana in 1989. Ii desfid pe nostalgici! Oare au uitat atmosfera sufocanta, frica, suspiciunea, controlul vietii intime, uniformizarea in tiparul monstruos numit omul nou, in care aparatul dictatorial inghesuia individul pentru a-l mutila dupa portretul-robot al conducatorilor lipsiti de spiritualitate, oportunisti, vicleni, cinici, fara umor? (Unele exemplare pot fi vazute si azi, deghizate in faldurile diverselor doctrine, dar pe care ii tradeaza, de cum deschid gura, sintagmele prefabricate ale unui mod de gandire devenit o a doua natura: limba de lemn.) Oare au uitat cum reuseam sa inselam mai mult sau mai putin derizoriu vigilenta paznicilor si sa ridicam capul din stratul toxic, pentru a lua o gura de aer curat prin credinta, sarbatori ilicite, prin ras, prin solidaritate in nefericire, prin urechea lipita de "Europa Libera" si chiar prin antena de bulgari, unguri, sarbi, cu ajutorul careia vedeam, cu purici, si altceva decat minciuna oficiala? Oare au uitat decretele cu cei patru copii obligatorii, cu orele fixe pentru nunti, cu aprobarile de la Securitate pentru a sta de vorba cu un cetatean strain, de masinile cu sot si fara sot, de cozile interminabile la benzina, de persecutarea celor cu neamuri in strainatate, a divortatilor, a celibatarilor, de acuzele ca mancam prea mult, de distrugerea satelor si a bisericilor, de teroarea demolarilor si toate celelalte? Cum sa ai nostalgia unui cosmar ce urmarea sa ne transforme intr-o masa strivita si decerebrata, dresata sa reactioneze la comenzi oricat de absurde? Daca n-au reusit, este pentru ca fiecare incerca in felul lui sa-si inalte tavanul apasator al celulei, sa evadeze din camasa de forta. In ce ma priveste, imi amintesc intre altele cozile la librarii cand "se bagau" carti noi, cele de la Cinemateca, salile arhipline la spectacolele lui Esrig, Ciulei, Pintilie, la Festivalul "Enescu", audienta extraordinara din aula Facultatii de Drept, prin 1987, la ciclul de sonate beethoveniene al lui Iosif Sava, care invita distinsi universitari sa le prefateze, colindele Corului Madrigal... Bucuriile acestea luminoase creau o comuniune, o fraternizare pe care am regasit-o in 22 decembrie extinsa in toata Romania.
Iesiti brusc din celula in aerul tare al libertatii, nauciti de fericire si increzatori in tot ce ni se spunea, am intrat de bunavoie in tunel, singura cale posibila. Numai ca acesta s-a vadit mult mai lung si mai accidentat decat am crezut, un soi de tunel-labirint, iar cei pe care i-am ales sa ne conduca trag de noi in directii diferite, cu fundaturi, false luminite, strategii bizare.
Ceea ce s-a castigat in mod cert in acesti zece ani pagubosi de cand tot bajbaim pe sub muntele de greutati, e libertatea de a te informa, de a-ti spune opinia, de a judeca ceea ce se petrece, de a opta in ceea ce priveste propria existenta, folosindu-ti intreaga inzestrare. Pentru mine, castigul acesta e nepretuit: cu tot disconfortul material, muncesc cu pofta, scriu numai ceea ce cred, carti extraordinare isi asteapta randul la citit, Internetul e de o bogatie inimaginabila si atat de captivant, incat e un noroc faptul ca nu-l am acasa.
Mi-e si rusine sa spun, cand lumea e atat de nemultumita, de amarata, ca ultimul deceniu a fost de departe cel mai frumos din cate am trait (e drept ca nu sunt un exemplu semnificativ, fiindca nu pun pret pe bunuri materiale, nu am vanitati si ambitii sociale si, in plus, sunt o natura optimista). Fiul meu imi spune uneori, cu franchetea tineretii, "pe vremea ta...". Daca ma gandesc mai bine, abia acesti ultimi ani, cu toate neajunsurile lor, ii simt cu adevarat vremea mea.
- Peste cateva zile navigam spre Mileniul Trei. Daca el ar semana cu o insula, ce-ati lua cu dvs. pe ea?
- In copilarie, anul 2000 imi parea atat de... stiintifico-fantastic si atat de pastele cailor, incat nu-mi inchipuiam ca s-ar putea sa-l apuc. Acum, cand ma pregatesc sa-i trec pragul, iau cu mine un intreg alai: bunicii, parintii, rudele si prietenii care mai traiesc doar in amintirea mea, dar si pe viitorii nepoti si stranepoti, in amintirea carora ma voi intinde pana, hat, in secolul al Xxii-lea. Visez ca, o data cu mileniul, sa se sfarseasca sirul "generatiilor de sacrificiu", iar copiii si nepotii nostri sa traiasca mai frumos decat in secolul trecut, al Xx-lea. Stiu ca prajitura pe care o visez nu e prajitura, e vis. Asta nu ma va opri ca, in noaptea cand va incepe anul 2000, sa simt gustul bun al acestui vis.
S. P.