La gura sobei
Povesti Din Seara De Mos Craciun
Nici o alta sarbatoare crestina nu ne farmeca sufletul cu atatea amintiri luminoase, ca Seara de Mos Craciun. Zapezi imbelsugate, clinchete pierdute de clopotei, franturi de colinde impletite-n fuiorul ninsorilor - toate se intorc la noi din strafundurile copilariei, de indata ce iarna incepe sa miroasa a Craciun. Cu speranta ca povestile noastre, rostite la gura sobei, va vor ajuta sa traiti mai intens vraja sarbatorii ce vine, va dorim din suflet sa va bucurati de ea cu suflete linistite si impacate.
Craciun fericit!
La fereastra cu zapezi
De la cuptor si pana la casa e o carare ingusta, prin zapada inghetata si, ca sa nu alunece cand trece pe acolo, lelea Catita a aruncat cenusa si carbuni. A facut focul de dimineata buna si acuma a inchis bine usa si subarul ca sa tina jarul cat mai mult. E frig tare afara si trebuie foc bun, cu putere mare, ca sa poata coace si painea, si colacii. Nu mai are mult de lucru si e bucuroasa ca si vremea tine cu ea, s-a ridicat toata negura si cerul e curat.
S-a dus apoi in bucatarie, a dezvelit aluatul din covata si l-a rupt in atatea bucati cate paini ii trebuiau: una pentru ea, una pentru Ion, una pentru Mihai, una pentru Ilie si una pentru Ana. Pentru fiecare copil cate o paine. Iar pentru nepoti - pasaruici motate, facute tot din aluatul din covata.
A luat apoi fiecare bucata de aluat, a mai framantat-o de doua-trei ori, apoi a asezat-o domol pe masa si i-a dat forma binisor, cu migala, si lucra cu atata grija, de parca avea in fata ei tocmai copilul pentru care facea painea, copilul de-acum 40-50 de ani, copilul pe care-l infasase de-atatea ori cu dragoste. Doamne, ce-i mai placea sa-i tie curati, sa-i fie sanatosi si satui. Si tot asa, cu fiecare bucata de aluat, si tot asa, cu fiecare copil.
A scos painea din cuptor catre amiaza si, cand au fost gata si colacii, se inserase deja. A mai apucat sa-i duca in casa si sa-i puna frumos, pe masa, sa-i acopere cu stergaru" ca sa-i lase sa se duca la Dumnezau, cand a auzit si glasuri subtirele, de colindatori, pe la usa.
Cozonacul mai aburea, cand l-a impartit primilor prunci care-au venit cu colinda. O data cu ei, in casa a patruns un val de aer proaspat, inghetat. S-au incalzit la maini si-apoi au plecat. Apoi au venit altii si altii, si mai mici si mai mari. Veneau, colindau si plecau, dupa ce lelea Catita ii ospata cu ce-a pregatit.
De la o vreme, scartaitul portitei s-a auzit tot mai rar. Era noapte tarziu si batrana atipea cu capul sprijinit in maini. De cate ori vantul misca poarta, sarea si dadea la o parte perdeluta de la usa si-si micea ochii sa vada mai bine, da" nu zarea decat omatul sclipind. Nu erau ei.
Catre dimineata, lelea Catita s-a dus si s-a asezat usurel pe dunga patului si apoi incet, s-a intins mai la margine, ca sa nu strice sirul perinilor asezate de sarbatoare. Focul ardea bine, in casa era cald si numai din cand in cand se mai auzeau franturi de colinde aduse parca de vant.
Apoi i-a visat. Pe fiecare. Parca veneau cu nevestele si cu copiii si-i colindau la geam. Si Ion, si Mihai, si Ilie, si Ana cu barbatul, si ea-i primea in casa, pe rand, si-i saruta si le dadea cate o paine mare, proaspata ca s-o aiba si s-o duca acolo, la casele lor, cand or pleca inapoi. Si ei se-asezau in jurul ei, si ea impartea pasaruicile la nepoti. Si erau toti, si era bine, si-au povestit si de Niculaie, mort de tanar, cand ei, copiii, erau inca mici. Si erau toti cu ea, si era bucuroasa, si parca intinerea cand ii vedea pe toti laolalta.
Se facea de ziua cand s-a trezit. In soba mai erau cativa taciuni, din care a putut aprinde iarasi focul. Pe masa, la fel ca aseara, stateau painile si pasaruicile asteptandu-si colindatorii. S-a mai invartit ce s-a mai invartit prin casa, s-a mai uitat la paini, si-a trecut mana aspra peste coaja zgrunturoasa si apoi s-a asezat pe scaunul de la geam. Cine ar fi vazut-o din ulita, i-ar fi facut cu mana, poate, razand. Numai cine s-ar fi uitat la ea de aproape, ar fi vazut insa lacrima care i se prelingea pe obraz.
De la cuptor si pana la casa e o carare ingusta, pe care lelea Catita a pus cenusa si carbuni ca sa nu alunece. De la casa si pana la lemnarie tot la fel. Numai de la casa si pana la poarta cararea e mai lata. Si-acolo, lelea Catita a pus toti carbunii si toata cenusa din cuptorul in care a copt painea de Craciun, ca sa n-alunece dragii ei colindatori de departe...
La colindat
Mergeau insirati pe cararea ingusta, calcand unul pe urmele celuilalt, iar de sus, din cerul greu de nori intunecati, ningea peste ei cu fulgi mici si desi. Padurea din apropiere parea si mai intunecata si mai tacuta si ei mergeau grabindu-se sa ajunga dincolo de ea. De-abia de acolo incepeau casele la care trebuia musai sa-si inceapa colindele. Acolo erau fetele mandre, ce numai atata asteptau, sa auda pe la poarta colindatori, ca iute se si imbujorau. Pana acolo, insa, n-aveau decat case in care traiau cateva femei batrane, vaduve si intr-o parte mai era si casa lui mos Miron, care de-abia mai auzea, caci in urma cu vreo 60 de ani, ii explodase in apropiere un obuz. Asa ca flacaii iuteau pasul sa scape mai repede de partea asta de sat, care parea si mai pustie sub ninsoarea ce nu se mai oprea. De-aceea au si luat-o pe scurtatura din padure. Si acum, mai aveau de trecut doar dealul carierei, de ocolit mestecanisul si gata, ajungeau. Cel din fata zarea deja prin ninsoarea groasa partea dinspre vale a carierei, aceea care iesea ca un pinten in drumul mare. S-a oprit insa pentru ca au auzit mai intai ca un vaier lung, apoi ca un fel de cantec ciudat. Nu si-au dat seama despre ce-i vorba. Taceau si se uitau unii la altii si-n lumina saraca a serii s-au facut ca nu-si vad privirile grabite de spaima. Cine sa fie la ceasul acela in padure? Cine sa cante in seara de Craciun, printre mestecenii care-si pierdeau trunchiurile prin zapada? S-au oprit ei, dar s-a oprit si cantecul. Au mai facut cativa pasi si l-au auzit din nou si-atunci au priceput ca, daca vor grabi pasul si vor trece de cariera si de mesteceni, ar putea vedea mai bine ce-i acolo. Dar pasii lor, care fusesera zdraveni pana aici, parca se faceau tot mai mici si mai sovaitori, iar drumul parea ca nu se mai sfarseste.
Cand au ajuns la fantana lui Marcu, acolo unde drumul face un ocol mai larg si unde iese din padurea de mesteceni, flacaii s-au oprit, caci printre copaci au zarit luminite aprinse, sclipind pe crengi si pe tulpinile uscate de mure. De la un copac la altul, de la o luminita la alta, se misca incet, parca adormita, o femeie inalta, care din cand in cand se apleca in miscari moi, isi umplea mainile de zapada proaspata si-o arunca in jurul ei, in timp ce canta un cantec trist, despre Nasterea Pruncului. Abia acum intelegeau ei ca vaierul acela pe care l-au auzit a fost cantecul acesta, purtat de vant catre valea de unde veneau.
Ninsoarea cadea la fel de greu peste padure si flacaii, dupa ce s-au uitat cat s-au uitat, au inceput sa rada de ceea ce vedeau, de cum se misca femeia aceea, de cum se chinuia sa tina aprinse lumanarile ce se stingeau pe rand, intr-un sfarait scurt, in zapada topita.
Mai intai au ras mai domol si mai cu rusine, apoi au izbucnit in hohote, iar cand femeia aceea, pe care nici unul n-o mai vazuse pe-acolo, s-a intors cu fata catre ei, rasetele lor au inghetat si s-au prefacut in scancete prelungi, care se amestecau cu suierul vantului rece.
Toata noaptea au rasunat colindele pe la casele gospodarilor. Catre dimineata s-au rarit, o data cu ninsoarea. Cerul s-a luminat si un ger ascutit a inceput sa impietreasca tot ce era prin preajma. Dinspre padure, prin aerul inghetat se auzea incet vuietul molcom al copacilor ingreunati de omat. Din cand in cand, cate o creanga scartaia si-atunci de prin ascunzatori, pasari speriate tasneau si imprastiau in voaluri largi zapada pufoasa. Apoi iar se lasa tacere si totul parea adormit si incremenit.
La marginea carierei, acolo unde se termina padurea de mesteceni, trei flacai pareau ca dorm in zapada proaspata. In parul lor imprastiat, in sprancenele pline de promoroaca si-n mustatile zburlite, acoperite de fulgi inghetati, se citea insa spaima mortii, care i-a adormit pe veci.
Multa vreme dupa aceea s-au intrebat oamenii ce li s-o fi intamplat flacailor plecati sa-si colinde dragutele in Ajunul Craciunului si nimeni n-a stiut ce sa zica despre asta.
Numai baba Calina, ce-avea casa pe varful dealului, tot povestea cui vrea s-o asculte despre seara aceea de Ajun, in care a auzit ea colinde barbatesti din padurea de la cariera, despre luminitele care clipeau printre crengi si despre o aratare luminoasa care se misca printre copaci, spulberand omatul in cercuri largi.
Si nimeni n-o credea, caci stiau ca e nebuna. Nimeni nu credea cand ea le spunea ca acolo, la marginea padurii de mesteceni, in noaptea aceea de Ajun, Fata Padurii i-a pedepsit pe cei trei flacai care i-au intrerupt Craciunul, razand de ea. I-a pus sa-i colinde pana cand gerul i-a amutit de tot.
Nimeni n-a crezut-o pe Calina si ea nu s-a suparat pentru atata lucru. Insa de atunci, in fiecare seara de Ajun, ea sta pe scaunul de la fereastra si se uita catre cariera si, numai dupa ce vede luminitele acelea ciudate sclipind prin copaci, aprinde si ea lumanarea langa colacul cel mare de pe masa.
Pomul de Craciun
In spate are cosul incarcat si-n fiecare mana cate o straita plina. Si drumul e destul inca. N-a facut nici jumatate din cale si puterile o parasesc. Mainile inghetate si bocancii grei parca o trag inapoi. Pana la drumul care duce spre Campeni, a venit cu alte neveste si cu alti oameni ce se-ntorceau de la lucru. Dar de-acolo, ea a luat-o pieptis catre deal, pe langa padure. Casa lor e tocmai in varf, dar n-are ce face, trebuie sa-si care singura toate poverile. Macar daca si-ar fi luat o sanioara de-acasa. Ar fi legat sacul cu faina pe ea si cu restul s-ar mai fi descurcat.
A intarziat cu toate anul asta si toata viata i se pare acum ca o trezire tarzie, in zi de lucru. Nimic nu mai iese ca lumea, toate-s impiedicate, parca le tine ceva sa nu mearga inainte. Parca Todor, de-acolo de unde e - Dumnezeu sa-l odihneasca - le tine legate de el, cu o ata, pe toate.
A trecut si de Valea Caprelor si-i mai ramane acum doar sa urce coasta din fata si e acasa, adica la capatul gradinii. Iara de-acolo ii poate striga pe copii s-o ajute. Saracutii de ei, de cand a murit Todor parca-s tot speriati si cu ochii mari, ca si atunci cand i-a luat la targul de Sfanta Marie.
Atunci nu se dezlipeau de ea, stateau rezemati cu spatele de ea, impiedicand-o sa mearga si sa se miste printre oameni. Ce sa le faca acum? Cum sa-i ajute sa inteleaga grozavia ce-a cazut pe casa lor? Nu poate intelege nici ea, da" stie ca Dumnezeu le oranduie pe toate si ca nimic nu e fara rost pe lumea asta.
Acuma, de Craciun, le-a cumparat bomboane invelite in staniol colorat si o sa le puna dimineata pe perne, sa le gaseasca atunci cand se vor trezi.
Nu mai face brad anul asta, n-are cu ce-l impodobi si nici ce pune sub el, pentru prunci.
Simte ca-i tremura picioarele si greutatea cosului parca a crescut acuma, de cand urca pe coasta. Da" nu mai are mult. E numai bine cum ajunge ca, uite, deja e seara si e bine s-o prinda intunericul acasa.
Ce bine ar fi fost sa mai traiasca si Todor! Cu el orice grija parea mai mica. El stia cum sa le aranjeze pe toate. In fiecare an, in dimineata de Ajun, se ducea cu Iliuta si cu Anton si aducea un brad mare din padure. Si ea facea turtite si covrigei si pregatea nuci invartite in hartie aurie si, cand dormeau copiii, pregateau ei doi bradul, si-apoi dimineata se bucurau de fericirea pruncilor.
Cum umplea toata casa, mirosul proaspat, de brad! Copiii aveau obrajii rosii de ger si povesteau, povesteau, despre veverite si vizuini de vulpi, despre capre si bursuci si despre toata padurea. Iar el, Todor, se uita la ea si-i facea semne sa-i lase in pace, sa vorbeasca cat vor ei, si-o strangea usurel de mana.
Acuma, n-are nici brad si parca nici putere de a mai trece peste Craciunul asta. Prea e singura, prea e greu, prea e nedrept. Va pune bomboanele pe pernele lor maine dimineata si-atat. A ajuns sus, e deja la capatul gradinii, langa marul ce face mere de vara. Isi strange basmaua groasa ce i-a alunecat si-si aranjeaza cosul pe care-l sprijina de gardul facut de Todor. Peste padure, pana departe, catre Magura, fuioare mari de ceata se-nghesuie si acopera toata valea, unde luminile caselor ard tremurat.
Vazuta printre copaci, casuta lor pare si mai mica. Geamurile sunt luminate, iar fumul pufaie batraneste pe horn.
Va intra in casa, va lasa in bucatarie cosul din spate si le va spune copiilor ca nu le mai poate face brad anul asta. O sa fie suparati, poate, dar maine dimineata, cand o sa se scoale si cand o sa-si gaseasca bomboanele pe perna, o sa uite de suparare. Copiii uita usor, numai oamenii nu stiu sa uite, parca le intepeneste mintea in durere.
In fata usii, isi scutura bine bocancii de omat si apoi intra sovaind in casa.
Ramane insa intepenita in prag, cu cosul in spate, fara putere sa mai faca vreun pas. Ii vine sa planga, da" si sa rada, si-si inghite nodul din gat: in fata ochilor avea cel mai frumos cadou de Craciun. Langa fereastra, intr-o oala mare, cu grau, statea infipt, parca stingher, un pui de brad. Nu mai mare decat Anuta. Un pui de brad cu mere rosii, prinse de crengi. Si langa brad asteptau pruncii. Si-apoi, ca niste pasaruici flamande, au inceput sa-i spuna: ei singuri s-au dus in padure, ei singuri au taiat puiul de brad si tot ei singuri au legat merele de crengi ca sa se bucure mama si sa nu vina Mos Craciun fara brad.
Mirosul proaspat de cetina s-a raspandit in caldura casei. Cu lacrimile dezlegate pe fata, isi strange copiii pe langa ea. E Ajunul Craciunului. Cu toate ca sarbatoarea nu va mai fi niciodata ca inainte, cat ii are alaturi, cat sunt impreuna acasa, cat isi vor duce unii altora grija si dorul, Dumnezeu va dezlega colinde si pentru ei.
Otilia Teposu
Ilustratii:
Art Design
Tel/Fax: 320.92.80