"Daruri" de Craciun
Intr-o declaratie facuta de Ziua Nationala, fostul prim-ministru, d-l Radu Vasile, sustinea ca peste un an, un an si ceva, deci in 2001, romanii o s-o duca mai bine. Fostul premier ar fi vrut, desigur, sa faca de sarbatori un cadou alegatorilor. Pentru ca 2001 este primul an al unei noi legislaturi si, in plus, a promite ceva in perspectiva unui viitor incontrolabil nu costa nimic. D-l Radu Vasile s-a gandit ca, daca sprijinitorii sai vor pierde alegerile din anul ce vine, nu va mai putea fi invinovatit ca promisiunile nu s-au realizat, iar daca - si datorita lor - vor fi castigate, se vor gasi totusi solutii. Pentru Craciunul anului in care (inca) ne aflam, fostul premier nu a putut promite nimic. Cei mai multi romani isi vor petrece sarbatorile de iarna in frig, cu bucate putine, cu gandul la ce vor face maine. Situatia era insa previzibila. Ca si in anii trecuti, nu s-a facut insa nimic pentru a o remedia. Si, daca in pragul mileniului trei nu se va produce o interventie masiva a organizatiilor internationale la care Romania spera sa adere, ea va continua sa se degradeze.
Dupa zece ani de la rasturnarea comunismului s-a ajuns, in fapt, la imposibilitatea satisfacerii consumului, si asa redus, prin productia interna. Din 1989 incoace, in fiecare an Romania a fost nevoita sa importe tot mai multe bunuri, fara ca exportul ei sa le poata compensa valorile. Deficiturile au fost acoperite constant prin apelul la resurse externe. Resurse tot mai limitate pentru ca, oricat de dornici ar fi sa sustina Romania, creditorii externi nu sunt dispusi sa arunce bani intr-un sac fara fund. In 1998, deficitul extern a fost de 3,5 miliarde de dolari. In 1999, acest deficit a fost redus la 2,5 miliarde datorita impunerilor institutiilor financiare internationale. In anul care se incheie, fiecare roman a consumat deci cu aproape 50 de dolari mai putin. La un salariu lunar mediu de circa 90 de dolari, o astfel de pierdere inseamna ceva. Pentru buzunarele tot mai goale ale romanilor, aceste scaderi au reprezentat interzicerea accesului la produse.
Cauza acestui cerc vicios o reprezinta incapacitatea diverselor administratii, ce s-au succedat de zece ani incoace, de a trece decis la transformarea economiei romanesti. Am scris de multe ori de ce regimul care a functionat pana in 1996 nu a fost tentat sa realizeze transformarea radicala a structurilor economiei de comanda mostenite. Teama de convulsii sociale majore a facut ca si guvernantii instalati dupa acest an sa utilizeze, practic, aceleasi "strategii", evident cu aceleasi efecte. In lipsa "rezervelor" lasate de inaintasii comunisti, care au permis in primii ani ai tranzitiei iluzia unei cresteri a calitatii vietii, ei au fost obligati sa apeleze, tot mai des, la creditarea externa. Fara a proceda insa, asa cum au anuntat, la finalizarea, fie si prin "soc", a tranzitiei. In 1999, dupa calculele unor specialisti, inca 80% din industrie apartine sectorului de stat (procentul incluzand si "regiile autonome"). Or, performantele sectorului de stat sunt cunoscute.
Imobilismul, mentinerea status-quo-ului trebuiau platite cumva. Pentru a evita o explozie sociala generata de dezechilibrele structurale ale economiei, guvernantii au trebuit ca, prin renuntarea la aplicarea unei decizii transante de eliminare a lor, sa foloseasca mereu alte "mijloace de asigurare" precum deficitul extern sau inflatia. In 1999, in Romania, inflatia impusa de cresterea continua a preturilor a fost de peste 50%. Era normal ca sindicatele sa reactioneze, cerand - ca o formula compensatorie - marirea salariilor. Maririle salariale nu au avut insa acoperire in productie, ceea ce a facut ca, pentru aceleasi sume, oamenii sa primeasca de pe piata tot mai putine produse si servicii. Astfel s-a facut ca, in ciuda acceptarii majoritatii revendicarilor sindicale, presiunea sociala sa creasca in spirala, ajungandu-se la o nemultumire generala. O minima capacitate de previziune i-ar fi facut pe guvernanti sa inteleaga faptul ca pierderile din economie nu pot fi stopate prin mijloace inflationiste ce dau doar pe moment iluzia unei echilibrari a situatiei, ci prin reforme structurale de tipul privatizarii sau lichidarii intreprinderilor neperformante. Efectele sociale ale unor asemenea reforme sunt desigur dure, dar obligatorii. In acest scop, guvernantii ar fi trebuit sa aiba in vedere gasirea unor fonduri pentru protectia sociala si reconversia profesionala a fortei de munca. Utilizarea creditelor externe pentru mentinerea in viata a "gaurilor negre", prin comandarea unor produse fara cautare pe piata, a amanat numai inevitabilitatea dezastrului. Banii pentru rambursarea acestor credite s-au luat pana la urma, cum era si firesc, tot din buzunarul cetatenilor, prin cresterea fiscalitatii si a inflatiei. Consecinta a fost sugrumarea singurului sector viabil al economiei romanesti, sectorul Imm-urilor, care - printr-o dinamica stimulata - ar fi putut sa absoarba cea mai mare parte a fortei de munca disponibilizate. In orice sistem economic, lipsa de initiativa si indecizia se platesc dur.
O alta cale de redresare ar fi fost atragerea masiva a capitalului investitional strain. In acest scop trebuia, de la inceput, fixat cadrul legislativ si, desigur, realizarea unei reforme profunde a sistemului administrativ. Investitorii straini sunt descurajati de imensul hatis birocratic prin care trebuie sa treaca pentru a intreprinde ceva in Romania. Coruptia aferenta sistemului, jocul de interese partinice - ce blocheaza intr-un sector deciziile adoptate in altul - ii fac sa ocoleasca o tara al carei potential este totusi interesant si atractiv. In Romania, in ultimii zece ani, s-au investit in jur de 7-8 miliarde de dolari, in timp ce in Polonia sau Ungaria nivelul este de 25-30 de miliarde. Dar in aceste state "socul" a fost declansat de mult, iar legislatia a fost bine si clar precizata. In Polonia, ca sa luam un exemplu, reforma a impus disponibilizarea a aproape 25% din populatia activa si a generat mari framantari sociale. Dar guvernantii au inteles ca alta cale nu mai exista si au rezistat presiunilor. Investitiile straine, stimulate pe toate caile legale, au permis crearea unor noi locuri de munca ce au absorbit cea mai mare parte a disponibilizatilor, iar moneda - pe care guvernantii romani o folosesc ca mijloc de echilibrare temporara a unui proces inevitabil de prabusire economica - s-a stabilizat urmand dinamica redresarii. In Polonia, rata anuala a inflatiei a ajuns, in momentul de fata, sa fie sub 10%. Ceea ce nu se intampla in Romania.
Am sustinut, de mai multe ori, ca Executivul a ratat, in 1997 si 1998, sansa relansarii Reformei. Prin votul din noiembrie 1996, populatia a demonstrat ca dorea ca, in sfarsit, sa se realizeze si in economia romaneasca acele schimbari reale fara de care relansarea ei si conectarea la circuitul economic international nu ar fi fost posibile. Sondajele din acea perioada indicau faptul ca romanii aveau incredere in guvernanti si ca erau dispusi la sacrificii dure pentru iesirea din marasm. Am subliniat, la vreme, ca formula de constituire - pe baza de "algoritm" - a guvernului nu este functionala, pentru ca lasa loc manifestarii intereselor partinic-clientelare in detrimentul interesului national. Ca si altii, am impartasit iluzia ca vinovat de mentinerea in indecizie si obscuritate era premierul Victor Ciorbea. Vinovat era, evident, sistemul administrativ pe care noii guvernanti l-au preluat in intregime, utilizandu-l - ca si cei dinainte - in folosul lor. D-l Ciorbea a fost debarcat, in aplauzele mediilor, si inlocuit cu Radu Vasile. Demiterea d-lui Ciorbea a indicat ca, in politica romaneasca, cinstea nu este o calitate apreciata si suficienta. S-a observat insa, extrem de repede, ca mult mai versatul om politic Radu Vasile este la fel de ineficient ca si predecesorul sau. In plus, d-l Vasile a avut, se pare, o serie de angajamente - ce trebuiau obligatoriu respectate - fata de cei ce l-au sustinut. A aparut tot mai clar ca interesele de grup au prevalat fata de interesul tarii. Rezultatul a fost catastrofal si, pentru perspectiva fortelor politice grupate in alianta ce trebuia sa "schimbe" fata Romaniei, o simpla privire asupra ultimelor sondaje de opinie este revelatoare. Opozantii de ieri au devenit perfect asemanatori cu cei pe care i-au inlocuit.
Pentru toata aceasta situatie, d-l Radu Vasile a fost, in fine, demis. Coalitia guernamentala i-a retras sprijinul politic, iar presedintele l-a recuzat. De Craciun, romanii au primit cadou un nou guvern. Problema este in ce masura noul guvern va depasi ineficienta celui vechi. Daca nu o va face, cu tot ajutorul anuntat de U.E., mileniul trei va incepe trist.
Toma Roman