Lumea Romaneasca
Din Tara Maramuresului in Tara prozei
Ioan Grosan
"Ma maguleste faptul ca am intrat in manualul de literatura romana. In fond, asta am si dorit"
- Ioan Grosan, cat de tanar erai cand ai simtit prima oara adierile inspiratiei literare?
- Eram prin clasa a Iii-a sau a Iv-a cand mi-a cazut in mana "Toate panzele sus" a lui Radu Tudoran. Trebuie sa-ti spun ca pe vremea aceea mama era bibliotecara, iar biblioteca se gasea in incinta Sfatului Popular al comunei Satulung, unde se afla si locuinta parintilor mei. Intre sufrageria noastra si biblioteca nu era decat o usa, vesnic deschisa, desigur. In biblioteca ma "jucam", era "maidanul" meu - cel putin unul dintre ele. Si am fost atat de impresionat de aventurile maritime ale eroilor lui Tudoran - scriitor foarte bun, nedreptatit de aura cam umflata a fratelui sau, Geo Bogza - incat m-am hotarat sa scriu si eu un "roman", ceea ce azi s-ar numi o pastisa. N-am reusit sa trec de pagina 50, cum - fie vorba intre noi - in privinta romanului la care lucrez acum, nu reusesc nici azi... Dar impulsul a fost hotarator. Apoi, in clasa a Ix-a, in Liceul "Gheorghe Sincai" din Baia-Mare (am mai povestit intamplarea asta, pe larg, in "Lettre Internationale") batranul profesor de romana, Doniga, ne-a dat sa facem o compunere: caracterizare a unui personaj din "Iliada". In jocurile mele prin biblioteca sateasca, citisem epopeea si mi-am ales s-o caracterizez pe Elena din Troia, comparand-o cu doamna Bovary. Pai nu era Elena, in mariajul ei cu Menelaos, un fel de Madame Bovary avant la lettre? Profesorul Doniga a fost atat de uimit de compunerea mea, incat n-a crezut c-am facut-o singur si mi-a dat numai 8, insa apoi, vazandu-mi imensa dezamagire de pe chip, cand s-a sunat m-a luat pe dupa umeri si m-a dus cu el pe somptuoasa scara de marmura a profesorilor, pe unde nu indraznea sa calce de decenii picior de elev. Scara aia m-a decis: voi face literatura! Peste douazeci de ani, la o aniversare a liceului, coboram din nou scara, de data aceasta in calitate de "personalitate" cu care se mandrea venerabilul asezamant.
- Cum era Maramuresul copilariei tale?
- Era fabulos. Tara Romania m-a mai dezamagit, ma mai dezamageste uneori, Tara Maramuresului - niciodata. Daca n-am ramas in Franta in toamna lui 1989, cand puteam s-o fac, a fost si pentru ca ma gandeam ca multa vreme n-o sa mai asist la taierea porcului in preajma Craciunului, ca n-o sa mai colind cu consatenii mei ori n-o sa mai traiesc indescriptibila atmosfera a primei dimineti de Paste. Si apoi, unde-as fi gasit eu la Paris muraturi asa cum ii reusesc mamei mele?
- Ti-ai facut studiile superioare la Cluj, in plina epoca ceausista. Cu toate astea, te numeri printre fondatorii celebrei "Ars Amatoria" - o formatie studenteasca necugetat de indrazneata prin textele subversive pe care le vehicula in spectacole. Era un act de protest constient?
- Bineinteles! Oricat de tineri (aveam toti 19-20 de ani), de necopti ideologiceste am fi fost, nu eram atat de naivi incat sa nu ne dam seama ca dupa Tezele din iulie 1971, Tovarasul strangea din rasputeri surubul, desfacut nitel la sfarsitul anilor "60. Or, orizontul nostru de asteptare era tot ce putea fi mai opus orizontului lor. Si ca sa nu avem nici un fel de probleme, sa ne putem vedea de treaba si de visurile noastre, inca din anul I am decis, intr-o sedinta "de taina" a grupului "Ars Amatoria", sa ocupam toate posturile ce reveneau studentilor in structurile oficiale de conducere ale facultatii. Asa am ajuns eu presedinte A.S.C. pe facultate, Radu G. Teposu - Dumnezeu sa-l odihneasca! - responsabil cu propaganda, Lucian Perta - responsabil cu, scuza-ma, cultura, Alexandru Tion - cu profesionalul, George Tara - cu presa s.a.m.d. La "sedintele" noastre era o placere sa asisti, fiindca aveam teme precum "O.Z.N-urile - o poarta catre viitorul luminos al omenirii", "Santierele de tineret - focare ale cunoasterii reciproc avantajoase". In rest, evident, nu faceam nimic, doar bifam "activitati". George Tara, de pilda, avea sarcina sa imparta in facultate abonamentele obligatorii la presa de partid. Cand in anul Iv a trebuit sa fie schimbat din functie si sa predea gestiunea noului venit, peste acesta din urma era cat pe ce sa se pravale un munte de "Era socialista", pe care George il construise cu rabdare in subsolul facultatii. Dar nu numai umorul ne-a ajutat sa rezistam indoctrinarii (indobitocirii), ci si extraordinara scoala a "Echinox"-ului, superba revista universitara din Cluj a triumvirilor Ion Pop-Papahagi-Vartic. Poate ca nu e mare lucru, dar ne mandrim ca nici unul din titularii grupului "Ars Amatoria" n-a scris nici atunci, nici mai tarziu un cuvintel despre Ceausescu si eroica lui - de la proces - sotie.
- Ai facut gazetarie, literatura, teatru, cinematografie. De care te simti mai apropiat?
- De literatura, evident. M-a batut gandul intr-o vreme, cand am lucrat alaturi de d-l Lucian Pintilie, "s-o dau" pe film (am si facut unul, documentar, impreuna cu Sorin Iliesiu, despre viata aurolacilor, care ne-a umplut de premii, adica de diplome...), dar mi-am dat seama la timp ca e un domeniu in care, pe langa presupusul talent in materie, trebuie sa fii si un bun organizator, un excelent actor, un desavarsit pedagog, un notabil scenarist, adica - daca-mi permiti - un fel de "50 de magazine intr-unul singur - magazinul Victoria". Am cunoscut un singur om care sa cumuleze atatea calitati - pe chiar d-l Pintilie. El chiar intruchipeaza sintagma aia cu "jertfirea pe altarul artei". Eu am, totusi, numai 45 de ani...
- De ce crezi ca se publica tot mai putina proza romaneasca in ultimii ani?
- Eu cred ca se publica mai multa, dar sita critica de dinainte de "90 (cea prin care "cerneau" Manolescu, Simion, Radu G. Teposu, Laurentiu Ulici, Al. Cistelecan si ceilalti exegeti de "intampinare") s-a spart, asa incat pe capul nostru si al publicului larg s-a prabusit o avalansa de carti de toate calibrele, in care e greu sa te mentii la suprafata, sa poti inota linistit. Cum circulatia revistelor literare e aproape nula, nu mai stii imediat daca apare un debutant valoros, trebuie sa te traga de maneca un prieten si sa-ti spuna "vezi ca a aparut volumul lui cutare, citeste-l, e bun". Asta nu mai e critica literara, e zvonistica. Unde mai pui ca, luandu-te dupa zvonurile astea, risti ca, deschizand o carte de o prozatoare ce ti-a fost trimisa cu o dedicatie magulitoare, sa dai de fapt peste o Sandra Brown autohtona. Carti apar, asadar, dar nu mai e cine sa le distruga.
- Ai ajuns sa figurezi in manualele de literatura de liceu. Cum ti se pare, din aceasta perspectiva - serioasa, academica etc. - boema studentiei de-odinioara?
- E drept, am cam ajuns (era sa zic "esuat"...) in manuale, nu numai eu, ci multi dintre colegii optzecisti. Poate ca, in fond, asta am si dorit. De ce sa fiu ipocrit si sa spun ca asta nu ma maguleste? Ba ma maguleste! In toiul celei mai crunte, mai nemiloase boeme, am avut si eu, si prietenii mei nadejdea secreta ca, literar, vom izbandi. Cat despre visul nostru de a ne retrage in corpore in Maramures (precum Gauguin in Tahiti...), el s-a nascut vazand ca pe colegii de facultate mai mari ca noi ii trimitea statul in Moldova. Dar cand am observat ca exista o alta posibilitate si ca Clujul oficial nu ne vrea, ne-am "retras" toti (cu exceptia lui Lucian Perta, care chiar a ajuns in Maramures), ne-am "transhumat" la Bucuresti, unde stiu ca am facut macar un lucru bun: l-am convins pe Virgil Mazilescu ca si ardelenii au umor.
- Crezi ca ironia poate salva o existenta?
- De salvat, o poate salva. Ingrozitor este ca n-o poate prelungi.
Otilia Teposu
Fotografii de Tudor Jebeleanu
Folclor
Ganduri de Mos Craciun
Angela Moldovan
"Cum sa treci pragul dintre milenii decat cu cantecul popular de mana?!"
Sunt o pensionara activa si sunt foarte fericita ca mai cant si - sa-mi fie iertata lipsa de modestie - mai cant bine. Nu m-a parasit vocea poate si pentru ca am respectat-o si nu mi-am batut joc de ea, am inca glasul curat si apreciat. Fiti siguri ca, in momentul in care o sa simt eu ca publicul sopteste si se foieste in scaun cand cant, ma las imediat. Dar atata vreme cat vad ca lumea ma iubeste, ma asculta si ma doreste, voi merge tot inainte. Anul acesta, in "99, am implinit 50 de ani de cand slujesc cantecul, cu patalamaua oficiala la mana, prin care am fost angajata la Opera din Cluj. Asa ca sunt tare multi ani in spate, dar au trecut foarte repede. Acum, cand ma uit in urma, parca a fost un vis. Eu nu ma simt batrana, numai daca ma uit in oglinda, dar din fericire nu ma uit prea des, desi am un cantec celebru pe vremuri: "La oglinda". Dar simt inca tinereste, nu sunt refractara la nou, imi place si muzica moderna, dar trebuie sa recunosc ca imi place melodia. Nu elaborez eu un principiu filosofic si nu va spun o noutate, dar muzica romaneasca este atat de bogata in simtaminte, incat saracim sufleteste daca n-o iubim asa cum trebuie. De aceea, eu merg constant la Festivalul "Crizantema de Aur", in cetatea romantei, Targoviste, inca de la debutul acestui festival, acum 31 de ani, cand venea si Ioana Radu. Tot de aceea, cant pentru mine, la o pianina pe care o am acasa, si mai compun cate o romanta, pe care o tin in sertar, pentru mangaierea sufletului meu. Dar sa stiti ca sunt o nonconformista, nu sunt bunicuta clasica, vesnic cu andrelele in maini, tricotand cate ceva. Iubesc cartile foarte mult, am asa de multe carti ca sotul meu asteapta momentul cand or sa ma dea cartile afara din casa, dar eu de nici una nu ma indur sa o dau. Imi place foarte mult sa gatesc, dar retete deosebite, intotdeauna inventez ceva, de aceea, cand primesc revista dvs. pe care o iubesc foarte mult, prima rubrica pe care o citesc este "Cosul cu targuieli". Acum nu putem sa ne plangem, se gasesc de toate, dar trebuie sa avem si bani. Insa capitolul acesta e mai bine sa nu-l discutam, pentru ca-mi produce tristete: nu ma asteptam ca dupa atata amar de ani de activitate intensa (am facut si muzica, si film, am facut foarte multe turnee in tara - cred ca sunt unul dintre putinii care cunosc toate coclaurile acestei tari), sa am o pensie de cateva sute de mii de lei. Dar, din fericire, pentru ca am avut o tinerete destul de zbuciumata si am fost invatata cu necazurile vietii de mica (parintii mei sunt basarabeni refugiati care au luat-o aici, in tara, de la lingura de lemn), am fost obisnuita sa ma multumesc cu putin, inca de pe vremea cand, studenta fiind, faceam si Facultatea de Litere si Conservatorul, in paralel, si cantam si la Opera din Cluj. Marea bucurie pe care o mai am in ziua de azi, care o sa vi se para prozaica sau cel putin comica, e atunci cand ma duc la piata, iar tarancile si oamenii de la taraba, pe care nu i-am vazut in viata mea si care vin din toate colturile tarii (cand ma duc la Obor, mai ales), ma striga: "Ei, unde va e bundita noua? Ia veniti si la mine!". Si imi strecoara in plasa cate un mar, cate un morcov. Este nemaipomenit! Sau vad oameni ursuzi, la cate o tejghea, satui de atatia care-i bat la cap - functionari in general - insa ridicand ochii si dand de mine, se lumineaza la fata. Nu stiti ce bucurie am in momentul acela, aproape ca imi vine sa plang. Stiti ce dar nemaipomenit e acesta? Parca uit de toate greutatile! Si cum sa treci pragul dintre milenii decat cu cantecul popular de mana - zestrea ta de la stramosii tai - si cu sanatate de la Dumnezeu?! Craciun fericit, la casa tuturor romanilor!
Corina Pavel