Istoria Dupa Gratii
Horia Turcanu
Condamnati la memorie
Plt. Pavel Dumitru, omul condamnat la 20 ani pentru a-i fi ucis pe cei doi tineri: "Eram sub ordin. Era stare de alarma de razboi. Am fost doar un biet executant. Cei care au dat ordinele sint vinovati.
Mai intai, am gasit o scrisoare pe una dintre mesele redactiei, desfacuta, aruncata si am vazut adresa expeditorului: Penitenciarul Margineni. Domnule reporter, scria aproape indescifrabil omul, m-au condamnat la 20 de ani de puscarie pentru ca am impuscat doi oameni la Revolutie, dar eu sunt nevinovat, pentru ca asa am primit ordinul, si am tras pentru ca eram nedormit de trei nopti si pentru ca eram speriat ca ne-au atacat ungurii tara... In acelasi plic se mai afla o cerere de gratiere catre Presedintele tarii, redactata in mod evident de catre altcineva, probabil de catre avocatul omului. Am pastrat scrisoarea in geanta timp de aproape un an, pana cand ea s-a mototolit si intr-o zi am recitit-o. Evenimentele pentru care omul (se numeste Pavel) fusese condamnat se petrecusera la Lugoj. Am telefonat acolo si un ziarist mi-a spus ca cei doi morti ai Lugojului fusesera niste copii de 20 de ani.
Asa am aflat ca exista multe feluri de condamnari, ca destinul are o justitie infinit mai subtila decat oamenii, ca poti fi condamnat nu numai la puscarie sau la moarte, ci si la uitare, sau, dimpotriva, la memorie, ca poti fi condamnat la remuscari sau la tristete pe viata, la ticalosie eterna sau la a intelege prea tarziu...
Puscaria
Sun la poarta imensa de tabla a Penitenciarului Margineni si un gardian se holbeaza prin vizeta, ii spun ca sunt de la televiziune si ca vreau sa vorbesc cu comandantul. Stiu ca e civil, ca e un fost judecator si ca il cheama Marcu. Gardianul se asigura ca am aprobare de la minister, imi ia telefonul si legitimatia, apoi ma trimite sus, la conducere. Il descopar pe magistratul Marcu uimit, in postul de director de puscarie, este elegant si bine crescut, cultivat si civil pana in varful unghiilor, nici o umbra din obtuzitatea obisnuita a comandantilor cu care eram obisnuit. Il intreb despre Pavel, secretara a facut niste cafele, el ezita putin si zice ca Pavel e un tip... instabil, ca uneori plange din senin, ca nu face probleme, dar ca mereu are ceva de reclamat, de comentat, de contestat. Stie din dosarul de penitenciar ca a impuscat doi oameni la Revolutie, la Lugoj, si ca a fost condamnat cu un dosar beton, in afara oricarei suspiciuni. Nu, nu-l viziteaza nimeni pe Pavel, familia lui a... disparut, el a fost subofiter de intendenta, cam asa ceva, cu aprovizionarea, l-au lasat nervii in timpul acelor... evenimente care s-au petrecut si a tras. Bine, zic, dar el spune ca e nevinovat. Magistratul se uita la mine cu ingaduinta si schimba vorba, elegant. Ce mai e prin Bucuresti?
Il gasesc pe Pavel la cartofi. Intr-o curte interioara, unde, ca sa ajungi, trebuie sa treci prin mai multe porti. Un munte de cartofi se sprijina pe gardurile de sarma si detinutii ii aleg pe cei stricati. Pavel pare un fel de supraveghetor, ceva, un fel de sef mai mic, un fel de responsabil. E solid si tuns impecabil, e curat si hainele militare par abia spalate, tenisii sunt terminati, iar figura lui exprima un fel de incrancenare. Apoi descopar ochii si inteleg afirmatia fostului judecator: instabil. Acest Pavel nu reuseste sa te priveasca in ochi niciodata, iar daca insisti cu privirea devine nelinistit, apoi se transforma cu incetul intr-un animal haituit. Mergem catre camera unde isi are patul, imi spun ca puscaria n-ar fi poate atat de insuportabila daca n-ar trebui sa imparti aerul cu aceste... personaje, daca n-ar trebui sa mananci in comun, sa dormi in comun, sa respiri in comun, sa te speli in comun, sa citesti si sa scrii scrisori impreuna cu... altii.
Camera lui Pavel are vreo 15 paturi supraetajate pe trei randuri, un televizor vechi, poze cu femei goale decupate din niste reviste necunoscute. Pe televizor se afla o Statuie a Libertatii cu faclia in mana, din gips, cu buzele vopsite in rosu, sinistra ironie comisa involuntar de un puscarias cu vocatie de sculptor comunist. Pavel imi povesteste despre Lugoj, despre pustii pe care i-a impuscat fara sa vrea... adica... nici nu stie daca el i-a impuscat sau nu. Niste copii pe care nu i-a cunoscut niciodata, cum nu i-a cunoscut nici pe parintii lor. Pe astia i-a vazut la proces, dar... Ei il urau si el intelege chestia asta, ei nu pot sa inteleaga ce s-a intamplat acolo. Nu iesise din cazarma de zile intregi, era nedormit si ochii i se inchideau singuri, era decretata alarma si el... adormise, pentru prima data dupa nu stiu cate zile si era un comandant... maiorul Paul Vasile, omul care acum a ajuns general si sef mare la Statul Major al Armatei Romane... el e vinovat. El e cel care a comandat tancurile la Timisoara si in Calea Girocului si el era comandantul unitatii, el a ordonat... Fostul subofiter Pavel priveste in gol si vorbeste ca si cum n-as fi acolo, imi spun ca joaca un rol, apoi ca e prea prost ca sa joace o chestie atat de subtila. Povesteste cum a fost cu alarma, cum cel ramas la comanda unitatii, un fost maior care acum e colonel si profesor la Academia Militara, Mandru Mircea, a ordonat totul... El a executat, a urcat cheaun de somn la etajul trei, imediat dupa ce l-a auzit pe comandantul suprem, pe Ceausescu, la televizor, lucrurile erau clare, habar n-avea de demonstratii, de Revolutie, de chestii d-astea cu poporul, el stia un singur lucru, ca erau atacati de dusmanii tarii, de unguri, de elemente fasciste si hortiste, de nemernici. Era intuneric si el era la etajul trei al companiei, a vazut in intunericul lizierei oameni, multime care urla, tipa, unitatea alaturata tragea, mitraliera de pe companie tragea, soldatul care era cu el, Vatuiu, tragea. A tras si el. A aflat apoi ca au murit doi copii si ca altii au fost raniti. Sigur, nu e usor sa stii ca ai ucis, dar nu, nu crede ca el este vinovatul, el a fost o victima. Dar cine, cine e vinovat? A fost o nebunie, o dezinformare, o facatura domnu" reporter, ne-a pacalit, ne-a mintit, nu era dusmanii tarii, era copii si noi nu stiam. Cu regulamentu" militar in mana eu nu eram vinovat, ci vinovati erau sefii, de la Ceausescu si Milea la comandantul unitatii si la loctiitorul sau. Fostul plutonier Pavel, fostul subofiter cu aprovizionarea, pare sa creada ceea ce spune.
Imi mai povesteste apoi despre o familie a sa pe care n-a vazut-o de ani si ani, despre o nevasta care a fugit undeva, cu mult timp in urma, despre un baiat militar intr-o unitate din Bucuresti si o fata plecata prin Germania, nu stie unde. Ar mai fi si mama lui, prea batrana ca sa inteleaga, prea pierduta pe la marginea unei paduri din judetul Arges. El... a scris la Televiziune, si la Parlament, si la comandantii armatei, si la presedinte si niciodata nu i-a raspuns nimeni.
Plec de la Puscaria Margineni cu sentimentul ca ceva nu este in regula cu aceasta poveste. Omul acesta este, fara indoiala, un om simplu si fara indoiala cel putin unul dintre gloantele care au ucis a plecat din arma sa. Si totusi...
Iertarea
Sunt in Lugoj. Este un orasel misterios, cu cladiri vechi si oameni modesti, cu aer medieval si cu un parc in centrul orasului ce aminteste de vechile burguri. Jurnalistul care-mi este gazda se numeste Marius Gangan. Imi spune la o cafea de taica-sau care a fost actor si sef de gara, apoi ma duce la primarie, intr-o camaruta ce slujeste drept sediu unei organizatii de revolutionari. Il cunosc pe Victor Stamurean, liderul. Peretii sunt plini de fotografii si, pentru prima data, vad chipurile celor care au fost impuscati. Sunt prea tineri. Victor are parul lung si vorbeste, vorbeste ca si cum nimeni, de multa vreme, nu l-ar mai fi ascultat. Are un album cu poze, cu dovezi, cu acte, cu marturii, ma rog, tot ceea ce trebuie sa aiba o asociatie de revolutionari, dar e o neliniste, o tulburare pe care o presimt si care nu... Imi povesteste cum a fost, el era acolo, pe 20 decembrie, cand Lugojul a devenit cel de-al doilea oras liber de comunism, spune el, coloana a plecat spre zona industriala din centrul orasului, a plecat acolo unde sunt unitatile militare si acolo s-a strigat... Acolo au fost impuscati... zic. Acolo, zice el. Si? Si apoi lumea s-a intors in centrul orasului si a ocupat furibunda primaria si sediul partidului, si militia, si sediul securitatii, si toate astea se petreceau pe 20, inainte ca nebunul de Ceausescu sa plece cu elicopterul, inainte ca tara sa prinda curaj, inainte ca Guse sa se intoarca de la Timisoara in Bucuresti, inainte ca televiziunea sa... Dar familia, familiile celor care... Pai, mama lui Dan Brocea e aici, zice.
Pe mama lui Daniel o cheama Ana. Poate ca are vreo 50 de ani sau poate mai putin. Se tine tare. E o femeie simpla si povesteste despre Daniel al inimii sale, asezata pe un scaun in camaruta revolutionarilor, in spatele sau sunt fotografiile si printre ele se afla si a lui. Doamne, spune ea, singurul lucru care ma mai linisteste este sa stiu ca Dumnezeu l-a chemat la El, ca Daniel era... nu stiu cum, nu stiu cand au trecut 10 ani, ma doare inima ca atunci...Mi-e dor, mi-e dor de el, zice femeia. Dumnezeu l-a luat ca sa-i cante la vioara, el canta asa de frumos, canta si in corul bisericii si era cuminte ca o fata. Abia terminase armata si imi trimisese comandantul de la Constanta scrisoare cand s-a liberat. Taria femeii se spulbera brusc si lacrimile i se innoada in barbie povestindu-mi despre Daniel, copilul inimii sale care a plecat cu un prieten in decembrie "89 sa strige pe strazi alaturi de ceilalti si nu s-a mai intors. Victor tace, reporterul tace, numai Daniel surade din fotografia de pe perete, linistit. L-ati intalnit pe plutonierul Pavel?, intreb cu jumatate de gura. Da, la proces, spune femeia cu privirea in gol. Spunea ca e nevinovat. Il credeti? Nu, zice ea pierduta, ca si cum ar naviga printre niste amintiri secrete. Daniel pregatea colindele de Craciun, stiti, se intoarce ea brusc catre mine, Daniel canta in corul bisericii... era doar un copil cu armata facuta... Pavel... E vinovat, poate, ca a tras ca nebunu", dar nu e el singurul vinovat si pentru mine nu mai conteaza, nimic nu-l mai aduce pe Dan inapoi, nu ne trebuie nici hectarul lor de pamant si nu ne trebuie magazin si nu ne trebuie nimica, numa" sa ne lase in pace, ca noi nu cerem si nu vrem sa castigam pe moartea copilului nimica. Tace. Pe Pavel, zic, pe Pavel l-ati iertat? Da, zice femeia plansa, l-am iertat, ca si noi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu... Nu trebuia sa invinuim pe nimeni, nu trebuia sa ma iau de piept cu Dumnezeu, a fost un pacat pe care l-am faptuit din disperare, dar poate ca El m-a iertat.
Femeia a plecat tacuta. Aveam s-o revad curand, acasa, pentru 10 minute esentiale.
Am ramas cu Victor Stamurean, seful asociatiei de revolutionari, care-si pierduse intregul entuziasm. Imi scapa ceva, desi lucrurile erau cumva clare deja.
Nunta
Sun la usa pe care scrie Rosada, la etajul trei al unui bloc anonim din Lugoj, imi deschide o femeie cu ochelari de vedere, sub care suferinta a sapat santuri adanci. Este mama celui de-al doilea copil impuscat pe strada, in fata unei unitati militare de la marginea orasului. Intru si in sufragerie se afla batranul tata al lui Valentin. Pare bolnav. Sunt tatal eroului Valentin Rosada, zice el si izbucneste in plans, eu ma uit pe pereti pentru ca nu ma pot uita la el, mama tacuta ma ia de mana si ma duce spre camera din spate. Era camera lui Valentin. Juca fotbal, zice, ca si cum ar fi explicat ceva. Vad fotografii indoliate pe pereti si poze cu fotbalisti, niste sticle goale de bauturi straine aranjate in biblioteca, cum tineau pustii pe vremea lui Ceausescu, semn al unui Occident prea indepartat. N-am schimbat nimic, zice mama lui Valentin, din ziua aceea nenorocita, toate sunt la locul lor, asa cum le-a lasat el, doar ca tinem jaluzelele trase... Baiatul avea 20 de ani atunci si trebuia sa se insoare pe 23 decembrie.
Suntem in drum spre cimitir, femeia are in sacosa lumanari si un buchet de flori pe care le va pune pe mormantul copilului sau, unicul sau copil. Bate vantul, femeia trece printre crucile aliniate fara nici o expresie pe fata, de gheata. Curata mormantul putin, aranjeaza florile, isi trece mana peste fotografia funerara a pustiului caruia i se spunea Rosi, de la Rosada si de la fotbal. E un fotbalist italian pe care-l cheama asa, zice, apoi se asaza pe bancuta de alaturi. Eu faceam prajituri cu logodnica lui Valentin, zice ea netulburata, le aveam in cuptor pentru ca aveam nunta peste doua zile, si era apa calda in vana si Valentin trebuia sa faca baie cand a spus ca pleaca in centru cu un prieten pentru ca acolo se petrece ceva. I-am spus sa nu intarzie mult, ca se raceste apa de tot, si el a zis bine, mama, si a plecat. Femeia povesteste ca si cum nu despre ea ar fi vorba, ca si cum cele ce s-au petrecut nu ei i s-ar fi intamplat, numai tremurul mainilor tradeaza ceva din ceea ce se petrece in spatele ochelarilor grosi de vedere. Mai tarziu el n-a mai venit si sotul meu a plecat sa-l caute si cineva i-a spus ca Valentin al nostru ar fi fost impuscat si l-ar fi dus la spital cineva. Dar eu eram acasa si faceam prajituri cu Simona si n-am stiut pana cand nu a venit un prieten de-al lui si a sunat la usa si n-a avut curaj sa-mi spuna mie si a chemat-o pe fata pe holul blocului, mie mi se strangea inima, caci simtisem ceva de gheata, dar n-am spus nimic. Asa am aflat si am scos prajiturile pentru nunta din cuptor si am plecat la spital, speram sa nu fie mort. Acolo l-am gasit si am vazut gaura de la glont in pieptul lui si el nu mai respira si cu un vecin si cu taica-sau care nu mai era om l-am adus acasa.
Aici, vocea mamei lui Valentin se tulbura in vantul cimitirului si ochelarii ei se tulbura opac, insa ea continua sa povesteasca cu mana asezata pe piatra mormantului, in acelasi ritm. Acasa l-am asezat pe masa din sufragerie, spune ea, era ca intr-un cosmar, si apoi l-am spalat, zice, va dati seama?, cu apa care era pregatita pentru el si care nici macar nu se racise de tot in vana. Ajunsese in cele din urma acasa, asa cum spusesem, numai ca ajunsese acasa mort, impuscat. Si asa a fost soarta ca sambata, pe 23 decembrie, cand trebuia sa fie nunta lui, a fost inmormantarea, care tot un fel de nunta a fost, si toata mancarea pe care o facusem pentru cununie a fost mancarea pentru parastas. A venit tot orasul la inmormantarea lui si... ea l-a urmat in rochie de mireasa si toate care-au fost pentru nunta la asta au folosit. Noi am ramas batrani si singuri, spune ea, si bolnavi de ce s-a intamplat si asa au trecut zece ani.
Tacere. Imi aduc aminte ca sunt reporter. Si plutonierul care l-a impuscat a fost condamnat, zic. S-a facut dreptate? Trec anii, zice femeia sec, el o sa iasa curand si al nostru aici zace pentru totdeauna si nu e cale de intoarcere in veci si nu este iertare decat de la Dumnezeu. Sa-l ierte Dumnezeu, pentru ca noi nu-l putem ierta pentru raul pe care ni l-a facut. Si degeaba au dat numele de Rosada fabricii din oras, si degeaba este el erou, pentru noi, el nu era altceva decat copilul, singurul nostru baiat pe care ni l-a omorat.
Miracolul
Plec la Timisoara, cale de 60 de kilometri de Lugoj. Ceva este neclar in toata aceasta istorie petrecuta in acele zile care mai tarziu vor fi numite "zilele Revolutiei". Plutonierul care a tras parea scufundat in propria sa tragedie, dupa cum mama lui Rosada incremenise in durere vreme de zece ani. Cum este posibil, ma intreb, ca Pavel sa-si sustina nevinovatia, chiar si cu regulamentele militare in mana, daca n-ar crede in ea? Cum este posibil sa supravietuiesti inghetat in durere ca parintii lui Valentin, fara sa poti ierta, fara nici o umbra de indoiala in ceea ce priveste vinovatia... plutonierului Pavel? In ce fel mama lui Daniel, copilul care canta in corul bisericii, a reusit sa se impace cu nedreptatea cosmica ce i s-a facut? Ce logica ascunsa au meandrele destinului care au incrucisat vietile acestor oameni?
Parchetul Militar Timisoara se afla langa o puscarie si pare o prelungire a acesteia. Procurorul-sef este un personaj care se numeste Romeo Balan si care este un gentleman. Intamplarea face ca el sa fi instrumentat cazul lui Pavel Dumitru in 1990. Dosarul era beton, zice el, suportand cu politete fumul tigarilor mele, era clar, omul a recunoscut ca trasese cu arma, apoi am facut expertiza balistica si s-a dovedit ca arma lui era aceea din care plecasera gloantele care au ranit doi oameni si au ucis alti doi.
Si totusi, unele lucruri raman neclare. Unul dintre cei doi copii care-au murit nu avea nici un glonte in el, deci nu se putea dovedi ca arma lui Pavel fusese cea care l-a ucis, si asta in conditiile in care mai multe arme de foc au tras simultan, printre care o mitraliera grea si una de pe un transportor blindat. Al doilea lucru interesant este acela ca Pavel, conform propriilor lui declaratii, nu ar fi avut asupra lui arma cu seria care aparea in opis, pentru ca la alarma armele s-ar fi luat la nimereala, pe intuneric. Al treilea lucru demn de retinut este acela ca nici unul dintre comandantii lui Pavel n-au fost incriminati, ba, dimpotriva, ei au fost avansati, iar din punctul de vedere al armatei sunt chiar niste eroi.
Cert este un lucru, si anume ca Procuratura Militara a facut la un moment dat un recurs in anulare, pe care Curtea Suprema de Justitie l-a respins. Inteleaga fiecare ce vrea de-aici, caci nu acesta este lucrul cel mai important al acestei istorii.
M-am intors la Lugoj, caci simteam ca mai este ceva de aflat, de adulmecat, ceva care nu tinea de justitie, ci mai curand de istoria in sine, care mi se parea neterminata. Am revenit la Victor, revolutionarul cu parul lung, si am vorbit cu supravietuitori ai focurilor de arma din fata unitatii militare. Iata filmul evenimentelor care au facut din Lugoj al doilea oras liber al Romaniei, dupa Timisoara. In 20 decembrie, oamenii se strang in piata mare a orasului, in fata primariei. Deja sunt inscriptii pe ziduri, inscriptii care au aparut simultan in toata tara. Multimea din care face parte Valentin Rosada si Daniel Brocea se indreapta spre marginea orasului ca sa-i scoata pe muncitori din uzina. In dreptul unitatii militare 01140 se deschide focul. La comanda unitatii se afla maiorul Mircea Mandru, loctiitorul lui Paul Vasile, cel plecat la Timisoara sa reprime demonstratiile. Ceausescu abia vine din Iran. Cei doi copii cad secerati si alti doi sunt raniti. Multimea e la inceput uluita, apoi un val de furie indreapta coloana din ce in ce mai numeroasa inapoi in centrul orasului, unde este luat cu asalt primul sediu al partidului din Romania, apoi sediul militiei si al securitatii. Sediul partidului este incendiat si multimea pune stapanire pe oras. Maiorul Mandru, omul care - cel putin moral - este vinovat si el de moartea celor doi, soseste cu un pluton inarmat si-i ameninta cu armele pe revolutionari.
Momentul miracolului se gaseste in relatarea evenimentelor, ca si sensul acestei tragice istorii. Uciderea celor doi a provocat de fapt curajul, furia, nebunia multimii, puterea de a scapa de frica si de a deveni liberi, intr-un moment in care Bucurestiul n-o facuse inca.
Epilog
La marginea Lugojului locuieste familia lui Daniel Brocea, pustiul care canta in corul bisericii si despre care mama lui crede ca s-a facut inger. Ea este linistita acum, as vrea sa-i spun ca am inteles, ca n-a fost inutil, ca totul are un sens acum, ca am inteles ca destinul are o logica a lui care oamenilor le scapa. Ea imi arata niste plante uriase in ghiveci, cum n-am mai vazut niciodata. Imi arata fereastra prin care privea Daniel cand canta la vioara si un album cu poze de-ale lui. Aici era la gradinita, aici in clasa intai, aici la serbarea de clasa a opta, aici in armata... si aici... inmormantarea lui Daniel. Ana Brocea inchide albumul in care a incaput intreaga viata a copilului ei.
Pe la familia Rosada n-am mai trecut.
Nici pe la puscarie.
Unele lucruri nu se pot explica, uneori ai sansa doar sa le banuiesti, si e destul.
Plutonierul Pavel Dumitru isi ispaseste in continuare condamnarea. El a facut deja zece ani, va iesi probabil peste cinci si se va considera mereu nevinovat.
Parintii lui Valentin Rosada, copilul inmormantat in ziua nuntii sale, isi ispasesc condamnarea la tristete pe viata. Ei nu vor intelege si nu vor ierta niciodata ceea ce s-a petrecut in decembrie "89.
Cetatenii Lugojului, revolutionari sau nu, sunt condamnati la a-si aminti mereu pretul pe care l-au platit destinului pentru a gasi curajul de a fi liberi.
Fostul maior Mandru Mircea, comandantul unitatii din care s-a tras, a ajuns colonel la Academia Militara. Paul Vasile, astazi general, este acelasi om care a comandat tancurile din Timisoara. El trebuie sa pretinda mereu ca este bolnav, pentru a justifica absenta timp de zece ani in fata Parchetului Militar. Ei sunt condamnati sa ascunda adevarul pe viata.