Asii Adolescentilor
Alexandru Andries
"Fara vise, sufletul se ofileste si viata devine un loc comun"
Mult indragitul cantautor brasovean a implinit 20 de ani de prezenta pe scena. In numele cititorilor, "Formula As" ii ureaza o cariera plina de impliniri: La multi ani!
- Ati sarbatorit, de curand, 20 de ani de la debutul dvs. pe scena muzicii pop romanesti, oferindu-le fanilor un album superb, cu povesti muzicale de dragoste: "Cantece pentru Printesa". O mare surpriza, avand in vedere ca sunteti cunoscut mai ales ca mesager social...
- Sincer sa fiu, cred ca fiecare individ, fie el artist sau nu, este prins intre aceste doua ipostaze ale existentei: socialul si partea intima, sentimentala a vietii. Eu n-am pus niciodata bariere intre ele. In momentul cand ceva ma intereseaza, ma intriga sau ma doare, apare cate un cantec. Cei care se ocupa de vanzarea de muzica spun ca discurile mele cu tenta sociala se vand mult mai bine, dar eu mai scot din cand in cand si cate un album de suflet, nedestinat pietii (fara valoare comerciala). "Cantece pentru Printesa" este un album realizat cu ajutorul prietenilor. Vali Sterian mi-a pus la dispozitie studioul, Ion Caramitru a recitat, fara sa-mi ceara un ban. In privinta prietenilor, am avut si am in continuare noroc.
- Intr-una din melodiile cuprinse pe noul disc, exista un vers care suna asa: "Cele mai frumoase vise, cand deschizi ochii, dispar". In cazul dvs., visele, totusi, par sa se fi implinit.
- Ca sunt de zi sau de noapte, viata noastra este compusa din vise pe care luptam sa le transformam in realitate. Unii reusesc, altii nu - asta e. In multe cazuri, materializarea viselor nu depinde numai de noi. Trec ani de zile pana sa se implineasca. Important este sa nu renunti niciodata la ele. Fara vise, sufletul se ofileste si viata devine un loc comun.
- Dvs. cand ati inceput sa visati ca veti ajunge muzician? E o dorinta incoltita deja din anii copilariei?
- Nici vorba! Eu visam sa ma fac aviator, mai ales ca tata lucra la I.A.R., fosta fabrica de avioane de la Brasov. Multi dintre prietenii lui fusesera piloti. Putin mai tarziu, am vrut sa devin pictor. Mi-a placut mult sa pictez, sa desenez. Si acum imi place. Am urmat Scoala Populara de Arta, in paralel cu Liceul "Saguna", insa n-am dat examen la Belle Arte pentru ca am trait o mare dezamagire: in clasa a Xi-a, desenele mele, ce participasera la un concurs international, luasera premiul I, ceea ce insemna o bursa pe viata la scoala de Belle Arte din Paris. Dar n-am plecat eu. Numele meu a fost inlocuit cu numele baiatului unui sef de partid. Povestea asta m-a intors pe dos, am hotarat sa nu mai dau la pictura si asa am ajuns la Arhitectura. La vremea respectiva, arhitectura nu era deloc visul meu, dar acum sunt foarte fericit ca am ales acest drum. La fel si cu cantatul. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung sa cant si sa scot discuri, n-a fost unul din visele mele. S-a intamplat, pur si simplu, si iarasi ma bucur de asta, pentru ca e grozav sa faci ceva si sa vezi ca lumii ii place ce faci. M-am nascut cu darul de la Dumnezeu de a ma putea exprima in mai multe domenii, iar asta imi ofera sansa sa aleg cel mai bun vehicul prin care imi pot comunica ideile: prin muzica, prin pictura sau prin desen.
- Inceputul studentiei bucurestene a insemnat, din pacate, despartirea de-un vis: Brasovul, superbul oras al copilariei. A fost o rupere dureroasa?
- Intr-adevar, Brasovul este unul dintre cele mai frumoase orase al tarii si imi place, in continuare, mai mult decat Bucurestiul, pe care-l intrece in multe: curatenie, civilizatie etc. Atata doar ca Bucurestiul este un loc viu, aici se intampla cele mai multe lucruri, in special legate de zona culturala. Pentru mine, casa din Bucuresti inseamna un apartament de doua camere intr-un bloc, unde dorm sau, daca se-ntampla sa fiu racit, stau cateva zile pana-mi trece. Bucurestiul e un fel de hotel. Pentru mine, acasa tot Brasovul inseamna. Merg acolo cel putin o data pe luna. Acolo e sora mea, tatal meu, care are 83 de ani. Sper sa ajung si anul acesta de Craciun pentru ca, de cate ori pot, fac sarbatorile acasa, alaturi de ai mei.
- Mai pastrati in inima Craciunul copilariei?
- Exista oare cineva in stare sa uite o asemenea sarbatoare? Tin minte si azi cum ne strangeam cu totii pentru cadouri in jurul bradului de Craciun. Mama ne facea cozonac, era grozav. Desi astazi sunt un om serios, am 45 de ani, realizez totusi ca mi-e dor de zilele acelea, care erau un rasfat. Avem cu totii nevoie de o adiere de alint, indiferent de varsta. Dar pentru mine, cea mai frumoasa amintire de sarbatori, in afara de cozonacii pufosi ai mamei, a fost atunci cand impreuna cu Paul Binhas Sharit, prietenul si producatorul meu, am hotarat sa facem un single care sa nu fie destinat pietii, ci sa fie un cadou de Craciun. Era cu cateva zile inainte de sarbatori. Am intrat in studio, unde am inregistrat "Vis cu ingeri" si "Decembrie". Era in 1995 si a fost poate cel mai frumos cadou care mi s-a facut si pe care l-am facut ascultatorilor mei. Si imi mai amintesc de iarna lui "90, cand aveam un concert cu Nicu Alifantis la Teatrul National si chiar in acea zi a nins foarte tare. Se asternuse o zapada imensa. Nu ne faceam mari sperante referitoare la public, dar spre surpriza noastra sala a fost arhiplina. Au ramas multi si fara bilet, iar noi am cantat foarte emotionati, intr-o forma de zile mari, cu zapada afara cat casa.
Iulian Ignat