De-o varsta cu veacul
Centenarii din Tara Vrancei
Au aproape 100 de ani. Au trait Unirea cea mare, au trecut prin cele doua razboaie si prin anii infernului comunist. Carti vii, de istorie romaneasca, batranii nostri impietresc de saracie si de tristete. Dar marea lor suferinta este singuratatea. Chiar si moartea li se pare mai usoara ca ea
In localitatea Campuri, judetul Vrancea, traiesc cativa batrani nascuti la inceputul acestui secol. In varsta de aproape 100 de ani, ei ar putea fi personaje de basme. Nu sunt insa decat niste batrani amarati, care-si duc de pe o zi pe alta tristetile si bolile fara leac.
Au rezistat in vremea foametei, au trecut toti prin cele doua Razboaie Mondiale, prin rechizitionari, arestari si inchisori, au trait dramatic nationalizarea si colectivizarea, au infruntat moartea celor dragi, de multe ori mai tineri decat ei, si acum, cand in viata lor se insereaza, se dau batuti in fata singuratatii. Aceasta-i boala cea mai grea si de aceasta trebuie sa-i ajutam sa scape.
In ciuda faptului ca au copii, nepoti, stranepoti si alte neamuri, toti cei cu care am stat de vorba se simt parasiti si-si povestesc viata cu o resemnare uriasa. De ce oare? Cum se poate sa fie lasati de izbeliste asemenea oameni? Cum este posibil sa creada cineva ca se poate trai dintr-o pensie de 80.000 lei?
Statul ar trebui sa ii sprijine pe cei de peste 90 de ani, chiar si numai pentru faptul ca exista, ca mai traiesc, in ciuda atator furtuni prin care-au trecut in acest secol zbuciumat; pentru faptul ca infrumuseteaza prezentul cu amintirile lor emotionante si vii, cu zambetul lor de sfinti blajini si intelepti.
Cand acesti batrani nu vor mai fi, o intreaga traditie va disparea. Ce vom pune in locul ei? Atat cat mai traiesc, ei reprezinta traditia seriozitatii, a muncii temeinice, a respectului fata de cuvantul dat, fata de valorile neamului, fata de dragostea pentru adevar si cinste. Traditia patriotismului, pe cale de-a disparea.
Marita Chirica - 93 de ani
"Traiesc cum vrea Dumnezau. De la o zi la alta"
Lelea Marita Chirica are casa pe Valea Babei, pe ulita care, dupa ce trece de biserica, urmeaza cuminte apa unui parau. Acolo, pe malul paraului, am gasit-o pe lelea Marita cu o sapa in mana. Voia sa faca un fel de adancitura in nisipul de pe fundul apei si-acolo sa-si limpezeasca hainele puse la spalat intr-o oala mare de aluminiu.
La cei 93 de ani pe care i-a implinit in luna mai a acestui an, se gospodareste singura inca si-si imparte mancarea, atata cata are, cu trei pisici, de care nu s-a indurat sa se desparta. E bucuroasa de oaspeti veniti de departe si i s-a luminat chipul cand am intrat in casuta cu muscate la ferestre. Isi trage scaunelul mai aproape de cuptorul pe care se lafaie matele si povesteste despre ea cu atata placere, de parca asta ar fi asteptat o viata intreaga:
"M-am maritat la 16 ani si am luat un om bun, care a catat de mine. A fost mai mare cu zece ani ca mine si n-am avut nici o grija cu el. Am facut nunta mare. Eram numai o copila. Am avut opt copii, mai traiesc numai patru baieti. Acuma-s tare suparata ca mi-o murit intr-o luna singura fata si-o nora. Am crezut ca m-oi ajuta cu fata la batranete, da" a luat-o Dumnezau, c-a fost bolnava rau. De-atuncea-s pierduta, is trecuta de jumatate. Nu doresc la nimeni suparare ca a mea. Nu sa poate sa nu ti se rupa inima cand iti ingropi atatia copii, cum am patit eu.
Mi-aduc aminte ca-n tinerete cea mai mare bucurie a mea era cand erau copiii sanatosi. Iara daca vedeam ca e ceva cu ei, le descantam de deochi si alte boale, ii trageam, ii mangaiam si le trecea, ca tot ce le faceam era cu dragoste de mama. Am stiut multe leacuri si descantece, le-am invatat de la mama si-i ajutam pe multi oameni care aveau vreo boala ori junghiuri. Ii scapam pe bietii oameni de ele, da" acuma am uitat sa le mai spun, nu le mai stiu zice si acuma-ar fi bune, ca a inceput sa ma doara si pe mine ba o mana, ba un picior, ba capul, ba ochii.
Acuma traiesc cum vrea Dumnezau, de la o zi la alta, am ajuns la mila Lui. Ia, astazi am vazut ca nu mai am lemne decat pentru inca doua zile si nu stiu cine s-o milostivi de mine. Cand am lemne, mi le taie baietii, vecinii ori cate-un strain. Ma rog si io de cine trece pe vale, pe-aici. Da" cand nu le am, ce sa fac?
Cu pensia de 80.000 lei nu pot plati nici macar un transport, o caruta. Eu nici nu mai stiu sa fac socotelile, asa de tare se scumpesc toate.
Credinta mea e ca, daca ati venit asa de departe ca sa ma cautati, poate ca s-a schimbat ceva in bine si pentru mine. Sunt cea mai batrana femeie de-aici, stiu ca-s batrana rau si stiu ca nu mai pot face altceva decat sa astept".
Pana la casa Maritei Chirica, ne-a insotit o vecina de-a ei, mai tanara putin, Magdalena Soroiu, care implineste 80 de ani peste doua luni. Pentru ca am povestit cu ea si-am intrebat-o de una, de alta, pentru ca am bagat-o in seama si-am salutat-o, la plecare, ne-a dat din toata saracia ei trei oua si sfatul de-a nu purta haine negre, "ca-s fioroase, maica".
- Mi-a murit barbatul acum doua saptamani, de-aceea le port.
- Dumnezau sa-l ierte si sa-l hodineasca! Stiu ce-nseamna asta, ca si io am stat vadana 13 ani si 7 luni. Nu m-am casatorit pentru copil, ca avea numai 7 ani cand a murit tata-sau. N-am vrut sa zica oarecine ca lucra pentru copilul meu. L-am crescut singura, in mare greutate, si numai cand a fost bun de armata, atunci m-am maritat a doua oara. E greu, e tare greu, da" daca ai credinta in Dumnezau, le poti trece pe toate. Dumnezau sa va ajute in drumul ce-l aveti de facut, ca ieu ma duc acu", ramaneti in pace si sanatate.
Si inainte de-a pleca, ne-a mai mangaiat pe maini, pe haine cu o bucurie asa de mare, in fata careia noi, orasenii, am ramas fara glas.
Grigore Ion, zis Cuza - 93 de ani
"Io m-am saturat de singuratate. Nimica nu-i mai grea ca ea"
Pe mosul Grigore Ion l-am gasit intr-o camaruta bine incalzita, ascultand muzica la un difuzor agatat de perete. Pe masa erau cateva cutii de medicamente, un ceas urias care maruntea ziua cu ticaitul lui nepasator, o pereche de ochelari cu lentile rotunde, prafuite, si cateva foi rupte dintr-un caiet scolaresc. Foile sunt acoperite cu un scris elegant, cu litere mari, atent inclinate spre stanga, si cu inflorituri la fiecare capat de rand. De fapt pentru aceste foi caligrafiate frumos si numerotate cu grija l-am cautat pe Grigore Ion zis Cuza, un taran care, la 93 de ani, s-a apucat sa scrie poezii:
"M-am apucat de scris acum 3 ani, dupa ce-am trecut de 90. Eram tot mereu sangur si, ca sa-mi treaca vremea, m-am apucat de scris. Acuma scriu mai mereu. Numa" hartie si creion sa am".
- Despre ce scrieti, Mos Ion?
- D"apoi am facut una despre cum pleaca pruncii de-acasa si uita de parinti. Ia-o-ai:
"Vai de soarta omului
Cand ramane a nimarui
Nu are cui sa jeleasca
Nici cu cine sa vorbeasca
Plange, suspina, ofteaza
Nimeni nu vine sa-l vaza
Decat numai Dumnezau
Mai are grija de el".
Vezi dumneatale, inainte copiii erau mai mult cu parintii si invatatorul la scoala le spunea asa: "Mai, baieti, nu-i vremea de stat tat cu ochii in carte. Cititi cartea o data, de doua ori, de trei, de patru daca trebuie si-apoi iesiti afara la munca. Tu, baiete, ajuta-ti tata la lemne, tu, fetita, ajuta-ti mama". Si asa ei se invatau pe langa parinti sa fie gospodari. Or acuma, dintr-a Iv-a pleaca toti la oras si uita de casa parinteasca, de ma-sa si de tata-sau. Baiul cel mare e ca pe-acolo, pe la oras, nu fac nici carte cata trebuie si cand se intorc inapoi in sat vezi ca nu mai stiu nici sa lucre. De-aia am scris io poezia asta. De nacaz si amar. Am mai scris una despre cum imbatraneste omu" si cum sa schimba el. Ia: "Tineretea cand te lasa/ Batranetea intra-n casa./ Tu o dai pe usa-afara./ Ea intra-n casa cu povara./ Pe spatele tau se-aseaza/ De umeri in jos te-apasa./ Apoi intra in urechi/ Da o roata si prin ochi/ Controleaza si prin gura/ Parca ar fi o bucatura/ Hatana maselele/ Dintii si protezele./ Curata si-arunca jos/ De zici ca nici n-a mai fost./ Parul in cap ti-l albeste/ Si carja ti-o potriveste".
Am mai facut o poezie despre baietii plecati in razboi, care mor pe-acolo, departe de casa, si lasa copilasii orfani. Si-am mai scris si altele despre viata omului. Of, of, Doamne, Doamne, ca viata omului e tare grea! Atata este frumoasa cat esti doi, cat esti pareche, cat esti cu femeia ta. Dupa ce ramai sangur, mai ca nu esti pe lume. Femeia mea a murit in 1985 si de-atunci am numai amar.
- Aveti copii? Are cine sa va ajute?
- Am avut cinci copii, unul a murit, am nepoti, cincisprezece, si multi stranepoti. Da" toti-s pe la casele lor, au gospodariile si grijile lor. Baiatul care are casa aci, langa a mea, are si el nacaz mare, i-a murit si lui femeia si acuma intalege si el, saracu", ce greu este sa ramai sangur. Apoi, la un om batran, nu-i mai trebe greutati pe langa batranete, bucurii daca s-ar putea sa-i deie cineva, ar fi tare bine.
- Inteleg ca ati avut o viata de familie fericita, chiar daca vremurile prin care ati trecut au fost tulburi. Cum le-ati depasit pe toate?
- Io nu m-am scarbit de viata mea niciodata, prin orice-am trecut. Am avut rabdare si am invatat sa ma multumesc cu ce vine din munca mea. Am muncit de la 12 ani la calea ferata care trecea pe aici, am facut oleaca de carausie si-apoi am fost pe front, pana-n Ucraina am ajuns. Am si brevet si decoratie. Saracu" tata, el nu s-a mai intors din Primul Razboi, io am avut zale si m-am intors la femeie si la copii. M-am oprit din lucru numai acuma, cand nu mai vad asa bine si cand is mai slab. Da" cel mai fericit am fost cand traia femeia mea, si cand aveam copiii manantei, si eu mergeam la munca, si veneam acasa, si femeia ne dadea de mancare, si stateam toti la masa, si mancam. Atunci am fost io cel mai fericit om. Si, daca esti fericit, peste toate razbesti.
- De ce vi se spune Cuza?
- Asta-i poveste veche. Bunicu" meu, mosu", a fost in garda personala a domnitorului Cuza, l-a aparat adica pe el pe unde umbla, si de-atunci tot neamu" a ramas cu numele asta de Cuza.
- Ce parere aveti despre cum merg treburile in tara?
- Io am trecut prin multe greutati, da" parca le-am depasit pe toate, pentru ca mai demult oamenii erau mai uniti. Azi nu tine sama unul de altul, nu se ajuta, nu-i mai intereseaza ca vecinu-i batran si bolnav - "sa moara!". Nu-i intereseaza ca n-ai apa in casa ori ca n-ai ce pune-n gura - "sa-si cumpere!". Ba te mai si intreaba: "Da" n-ai pensie? Ce faci cu banii?" Numa" ca ti-e si rusine sa le spui cati bani capeti la pensie. Cum sa-i impartesti? Cum sa-i numeri ca sa iasa mai multi? Acuma oamenii-s mai demoralizati si nu se intereseaza unul de altul. Traieste fiecare pentru el. Si asta nu-i bine, ca nu poti trai sangur. Io m-am saturat de singuratate. Nimica nu-i mai greu ca ea. Dumnezau stie daca mai este vreo speranta pentru tara, ca nu-s buni oamenii. S-a furat si s-a vandut tot ce era mai bun. De unde sa mai vina binele? Sa ne fereasca Dumnezau de un razboi, da" parca zic ca nu-i departe, ca lumea s-a inmultit tare si toate s-au imputinat.
- Ati trait atatia ani frumosi si va dorim inca multi de-acum inainte. Invatati-ne si pe noi ce sa facem ca sa traim la fel de mult.
- Apoi, sa stiti dvs. ca io m-am pazat toata viata, n-am baut si n-am fumat tigari, am muncit din greu, da" cumpatat. Si-apoi, am trait atata si ca asa a vrut Dumnezau. Cat traiesti trebuie sa ai rabdare si sa te multamesti cu ce-ti vine de la Dumnezau, sa te multamesti ca esti sanatos si ca poti lucra. Celelalte vin toate sangure. Nu trebuie sa ai grija lor. Io am scris o poezie pentru cei mai tineri, ca sa ieie aminte: "Un batran se roaga/ Si prin ruga el zicea/ Cobori, Doamne, pe Pamant/ Sa vezi oamenii cum sunt./ Sfantu" Petru-l auzea/ Si repede-i raspundea/ Nu mai coboram la voi/ Ca sunteti cu totii rai.// Voi nu aveti nimica sfant/ Nici in Cer, nici pe Pamant/ Nu faceti nimarui bine/ Nu spuneti o rugaciune/ Multi oameni au uitat/ Ca au Biserica-n sat/ Nu mergeti sa va-nchinati/ Stiti numa" sa injurati.// Pe batrani nu-i ajutati/ De parinti va departati/ Va fi vai si amar de voi/ La Judecata de Apoi//".
Cam asa a fost si este inca viata mea. Dumnezau sa va ajute sa ajungeti la anii mei ca sa va bucurati ca traiti.
- Ce credeti ca ne va aduce anul 2000?
- La fiecare ce merita!
Ecaterina Trifanescu - 91 de ani
"Mie mi se par sarbatorile o vesnicie"
Ma numesc Ecaterina Trifanescu si m-am nascut aici, in Campuri, pe 21 mai 1909. Sotul meu, Grigore, este mai mare ca mine cu doi ani. Traim amandoi aici si ne ajutam unul pe altul ca sa trecem mai usor peste suparari si boala. Tatal meu a murit in razboiul din 1916 si mama - un an mai tarziu, asa ca am ramas trei copii orfani (cel mai mare avea 12 ani). Ce sa stim noi face? Eram tare micuti! Eu eram singura fata si am fost nacajita mult ca am ramas fara parinti. Cateodata ma gandesc c-o sa mor maine-poimaine si c-o sa ma intalnesc pe lumea cealalta cu mama si cu tata si am asa o spaima, ca nu stiu daca m-or mai cunoaste asa batrana cum is. Cand a venit generalul Averescu cu armata, ne-au luat pe toti trei si ne-au dus la orfelinat, la Sascut, la Focsani si apoi la Piatra-Neamt. Aici am facut Scoala de Arte si Meserii, sectia de tesaturi si sericicultura. Am invatat acolo o meserie buna, cu care m-am tinut toata viata. Am trait vremuri grele, cand toata suflarea satului era necajita si n-aveai de la cine spera vreun ajutor, asa ca trebuia sa te ajuti singur.
- Cum ati reusit sa razbiti? Vad ca aveti o casa mare, o gospodarie frumoasa.
- Am muncit cat am putut, am tesut la razboi panza si covoare, fete de masa, cuverturi si stergare. Am tinut si viermi de matase si teseam panza fina pentru camasi si pentru fete de plapuma. Multe din acestea le vindeam apoi. In ultimii ani am colaborat si cu Muzeul Satului din Bucuresti. Iara sotul meu sculpta mobilier si diferite obiecte din lemn pentru gospodarie. Tot ce-i din lemn in casa asta e facut de mana lui. A facut si el scoala buna la Bacau, Scoala de Arte si Meserii.
Si-asa ne-am descurcat si-am crescut bine si copiii - am doi baieti la Galati. Da" sa stiti ca eu am lucrat in primul rand pentru casa noastra, ca sa avem noi si haine si tot ce ne-a mai trebuit. Din matase, din lana, din canepa. Toata ziua lucram, ca sa nu ducem lipsa. De-aceea mie mi se par sarbatorile o vesnicie, ca nu pot lucra.
Pe vremuri, oamenii erau mai interesati de munca. Nu se gaseau atatea prin magazine si trebuia sa-ti faci singur ce-ti trebuie. Bunaoara, aproape tot satul cultiva canepa din care se facea panza mai groasa. Acuma nimeni nu mai are pe-aici canepa. Parca nici n-ar fi fost vreodata in sat. Si era buna si de leac.
- Ce boli se tratau, cum se folosea canepa?
- Samanta de canepa se fierbea cu faina de grau si se punea pe rani si pe bube de-ale copiilor. Cine putea sa mearga la oras dupa medicamente? Ne tratam cum stiam, cu plante, cu fierturi de coada-racului, cu talpa-gastii care-i buna la inima, cu coada-calului, cu urzici. Da" acuma n-are cine sa mai stie despre astea, ca si babele care stiau s-au imputinat. Eu le mai invat pe nevestele mai tinere despre plante. E pacat ca se pierd atatea lucruri din viata satului, se pierde traditia si ramanem mai saraci.
- Vad ca aveti petale de trandafiri puse la uscat. Ce faceti cu ele?
- Daca le pun in otet cateva zile, obtin un otet bun, aromat, si fac si infuzie cu care ma spal pe fata de doua ori pe zi. Nu mai vad asa de bine, n-am ochelari buni si imi ung din cand in cand pleoapele cu miere de albine si apoi ma spal cu apa de asta de trandafiri. Si parca ma ajuta un pic.
- Cine ar trebui sa se ocupe de salvarea atator comori pe care le ascunde inca satul romanesc?
- Primaria, Scoala, Biserica ar trebui sa faca tare mult pentru asta, ca sa-i faca pe tineri interesati de traditie. Eu am fost invitata la Caminul Cultural de aici ca sa tin niste cursuri de tesatorie pentru tinerele din sat. Din pacate, n-au venit decat vreo trei la cursuri, dar la sfarsit, cand s-au dat diplomele si cand s-au facut fotografii, au venit toate cate erau trecute pe lista. Imi pare rau ca imbatranesc si nu mai vad bine ca sa pot lucra si n-am nici pe cine invata o meserie frumoasa, care poate aduce castiguri bune. Asa am lucrat si eu toata viata, din asta am castigat, pentru ca noi n-am avut pamant ca sa-l lucram si sa traim de pe urma lui. Toti care au luptat in razboi au fost improprietariti. Tata a murit in razboi, dar noi, daca am fost la orfelinat, n-am primit nimic, nu s-a gandit nimeni sa faca o cerere si pentru noi. Cand ne-am intors in sat, n-am mai stiut nici unde-au fost pamanturile parintilor. Am facut noi cerere, dar cerere a ramas. Acuma, nici nu-mi mai trebuie pamant. Nu mai am ce face cu el. Daca nu mi-au dat atunci, cand aveam nevoie si cand eram tineri, ce sa fac acum cu el? Pentru un zarzavat-doua mi-ajunge bucatica asta de langa casa.
- Doamna Trifanescu, spuneti-ne si noua: aveti vreo reteta secreta de viata lunga?
- Da, am si-o practic si eu de cand ma stiu: miscare si activitate zilnica. Astea-s importante. Si-apoi, trebuie sa ai moralul ridicat totdeauna; indiferent prin ce treci, nu-i bine sa te pleci si sa plangi. Eu am fost tare, poate prea tare cateodata si nu m-am lasat. Mi-aduc aminte ca in 1923 a fost o ceremonie in care a trebuit sa fie ales, simbolic, Eroul Necunoscut. Si am fost chemati mai multi orfani la ceremonia aceea. Si in biserica, la Marasesti, erau zece sicrie insirate pe jos. In sicrie erau ramasite ale soldatilor necunoscuti, morti in razboi. Si-a fost chemat dintre noi un copil orfan, Amilcar Sandulescu din Craiova - tin minte si-acuma cum il chema - si el a trecut printre sicrie, s-a plimbat printre ele, s-a oprit apoi, a pus mana pe un sicriu si-a spus: "Acesta este tatal meu!". Acel sicriu a fost ales pentru a fi cinstit ca Eroul Necunoscut. Am fost tare impresionati si noi, ceilalti orfani, am repetat si noi vorbele lui si atunci m-am gandit ce mare suferinta poate fi sa nu cunosti locul in care este ingropat parintele tau.
- Ne apropiem de sfarsitul acestui secol, se termina si mileniul in curand. Ce parere aveti despre ceea ce se intampla in tara noastra?
- Nu-mi place deloc ce vad. Ce-am asteptat si ce-a iesit! N-avem ce aprecia astazi. Lumea-i amarata si, chiar daca-i multa nadejde, nu-s rezultate. Cred ca ne-ar trebui o mana de fier in fruntea tarii, un fel de Vlad Tepes, care sa potoleasca lumea de la furat, ca asta-i pacatul nostru, de care nu cred sa scapam nici in mileniul care vine.
Otilia Teposu
Fotografii de Emanuel Tanjala