La cinema
Pare greu de crezut, dar nu mai avem cinematografe. Multe au disparut, altele nu sunt decat niste hangare friguroase, care miros a mucegai inca de la intrare. Dincolo de acest aspect jalnic, se intampla ceva cu mult mai grav - am pierdut gustul spectacolului, bucuria maruntului eveniment saptamanal. Adevarul lucrurilor mari se vadeste in amanunte. Salile de cinema sunt ca viata noastra - pustii. Niciodata nu platesti sa afli ceea ce stii. Oricat de intuneric ar fi in sala, mizeria se vede, se simte, iti intra in pori. Se inseala cei care cred ca nimeni nu mai paraseste confortul domestic si "magia" televiziunii. In Franta, am vazut - nu o data - coada la intrarea in cinematograf. Acolo se face publicitate. Afise uriase potopesc strazile si statiile de metrou, iar proiectiile de filme au loc in sali mici si cochete, cu scaune plusate si confortabile ca niste fotolii boieresti (numai bune pentru siesta duminicala).
Ma intrebam candva, cu toata naivitatea varstei mele de atunci, de ce sala de teatru e imbracata in plus si de ce toti membrii unei orchestre simfonice poarta frac si papion la gat. Pana si comunistii acceptau aceste detalii deloc proletare, intelegand nevoia omului de a iesi cand si cand din rutina cenusie a vietii obisnuite. Orice spectacol este un ritual, o poarta intredeschisa fastului, vietii celei bune. E necesar. E curativ.
In Bucuresti, numeri pe degetele de la o mana adevaratele sali de spectacol: Ateneul, Teatrul National, Opera, Sala Palatului. Ramane un mister de ce restul cinematografelor nu se privatizeaza, de ce curajul d-lui Martin de a cumpara Cinema "Volga" ramane pe mai departe o exceptie. De ce nu se ia modelul occidental de a imparti nefunctionalul hangar cinematografic in trei-patru sali mai mici, in care sa ruleze, la concurenta, tot atatea filme?
Poate sa para nepotrivit sa vorbesti despre cinematografe unor oameni obositi si flamanzi, speriati de iarna ce vine. Din cate stiu, in timpul crizei economice din "33, salile de spectacol erau pline. Muzica si filmul erau la mare pret. Asa comerciala cum era, arta devenea o necesara supapa, o clipa de iluzie intr-un ocean de ingrijorari. Spectatori sunt, dovada numarul interminabil de suse cu Titi Vijelie si Adrian copilul-minune, cu tot soiul de Sanchievici si Mistochievici autohtoni. Sa invatam a ne respecta. Si in saracie, iti poti permite un moment macar de eleganta si bun-gust. De fapt, totul porneste de aici - de la micile bucurii pe care ai datoria sa ti le oferi la sfarsitul unei saptamani obositoare si pline de griji. Totul e sa ai unde.
Sorin Preda