Exercitiu de recuperare morala:
Muzeul Taranului Roman
- Daca in pragul acesta de iarna friguroasa si mohorata vreti sa faceti un exercitiu de recuperare morala, duceti-va la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti. Traditia este o terapie infailibila. Privelistea ei fortifica sufletul si intareste identitatea. Un spectacol magnific, desfasurat in neclintirea unui muzeu -
Pentru orice roman, Muzeul Taranului este o institutie de exceptie. O fundamentare a "matricei" nationale. Cel ce vrea sa desluseasca in profunzime sensurile cuvantului "romanesc" sa se duca acolo. Nu va gasi nici trecut, nici prezent, nici istorie, nici "felii de viata". Va gasi un mod de a fi colectiv, pe care azi riscam sa il pierdem, un mod de a te inscrie in existenta, pe care taranul l-a facut imposibil de confundat: acel ceva romanesc, care ne da si azi sentimentul ca suntem altfel si cineva. "Nu vrem sa demonstram vechimea. Incercam sa demonstram omului actual cat este de sarac in comparatie cu stramosii lui..."
Conceput de un pictor de geniu, Horia Bernea, initiat pe linie de familie in marile "loje" ale traditiei taranesti, muzeul nu ofera exponate, ci intimitate si reculegere. In spatiile sale profunde, traditia este la fel de intrematoare ca rugaciunea.
"Odihneste in cimitir, prima cruce pe stanga"
Contrar unei expozitii obisnuite, Muzeul Taranului Roman refuza fragmentarile sau lecturile partiale, evita delimitarile istorice si zonale morocanoase si statice, asezate ca foile de ceapa, unele peste altele. Salile se succed precum varstele omului: nasterea, botezul, scoala, casatoria si moartea. Cronologia sleampata a istoriei e inlocuita de momentele fondatoare ale viului: randuiala vietii, legea crestineasca, timpul, sarbatoarea, fastul si biserica. Reculegerea.
Salile au denumiri. Asa sunt ele gandite - in jurul unui cuvant, al unei axe verbale: sala puterii, a moastelor, a frumusetii. Cuvantul-obiect. Camasa. Fereastra. Braul. Oul incondeiat. Crucea.
Neostentativ, dar pe un intreg perete - emblema muzeului, fotografia unui cioban falnic si neclintit ca un domnitor, cu mana sprijinita autoritar in chimirul lat de piele. Dedesubt, viata lui, povestita parca de el insusi, cu simplitatea si stradania grafica ale unui taran. O viata in cateva randuri.
"Gheorghe Tatomir, zis Ghita Caruntu. A trait 85 de ani. In Moeciu de Sus, la Chei. Avea 500 de oi si era si baci. Cand spunea la Sfat trei-patru vorbe, toti inghetau si-l ascultau. A dat lana de la sute de oi, ca sa fie pusa la zidaria bisericii din sat. Odihneste in cimitir, prima cruce pe stanga. A lasat cinci copii. Pe Gheorghe, Nicolae, Salomie, Eugenia si Ana.
Era inalt, blond, cu ochi albastri. A albit la 40 de ani. Toata viata a purtat plete si s-a imbracat in leibarica, chimir si cioareci. In chimir avea amnar prins cu lantisor.
Regina Maria l-a intalnit pe ulita si de frumos ce era l-a suit in masina si l-a dus la castel, la Bran, si a pus sa-l fotografieze. A murit de inima, la o nunta, spre dimineata, jucand braul."
Fotografia apartine etnografului Ernest Bernea - muzeul a fost creat de fiul sau, Horia Bernea. Nimic rau sau ostentativ in asta. Traditia lucreaza. Fara continuitate ne-am prabusi. In catastiful de ganduri al muzeului - o carte enorma si imbracata voit simplist in piele de vitel ca un hrisov taranesc - pictorul Bernea scria: "Romanul actual functioneaza pe doua pozitii extreme: de profund dispret pentru ceea ce inseamnam ori de nejustificata infatuare (...). De fapt, noi nu stim ca suntem cineva. Noi simtim ca suntem cineva".
"Un muzeu bun este un muzeu din care iesi fericit"
Strainii vin si se minuneaza. Asa ceva nu au vazut nicaieri. Vor sa compare si nu au cu ce. Asta le place. Le mai place ca exponatele sunt la vedere, ca nu exista sticla protectoare si nici funii care sa le bareze drumul spre obiect. Discutand in soapta, se intereseaza mai ales de vechime. Strainii adora vechimea. Asta inseamna bani multi si, desigur, respect. Respectul pentru lucrul trainic, nefacut din inlocuitori. Nefacut de masina. "Taranul roman avea gustul pentru trecator, pentru lucrul care nu dureaza. In acelasi timp, tot ce facea el era definitivul insusi."
Cuvintele de pe pereti, scrise discret ca o litanie insotitoare, nu le spun nimic strainilor. Privesc in schimb o pereche de opinci cu zanganele, opinci vechi de cand lumea, puse intr-o rama de lemn simpla. E ca un tablou. Nu se grabesc sa-l comenteze, simtind ca intre arta si lume nu exista vami despartitoare, dar ineditul ii atrage.
Admira niste opinci. Asta spune multe despre romani.
Pe o piatra funerara, zaresti o multime de monede. Drahme, franci, lei. Nimeni nu cunoaste semnificatia gestului. A fost suficient sa inceapa cineva.
Indelung privite, sunt cele cateva costume populare - mai putin in intregul lor, cat pe amanunte. Detaliile starnesc curiozitatea - latitarul, de pilda, sub forma de chei adunate si prinse la braul padurencelor. Obicei stravechi, de pazire magic simbolica a fertilitatii. O civilizatie simpla si eficienta. Nimic de prisos: ceapsa, manecarul, betele, opreagul, zgardanul. Culorile la fel - cat sa dea viata panzei de in.
Strainii tac si iau aminte. Nu mai sunt intr-un muzeu. Mai degraba asculta, ca intr-o intortocheata sala de concert. "Un muzeu bun - zice Horia Bernea - este unul din care iesi fericit." Atat si nimic mai mult.
"Cum sa vand fereastra? Toata viata am privit lumea de aici!"
La Muzeul Taranului Roman, exponatele nu au etichete si nici alte insemne explicative. Aici, vorbele prisosesc. Ramane doar Cuvantul. Dumnezeu-Cuvantul. Unul singur. Lumea trebuie sa fie asa cum a facut-o El. Simpla si directa. Fara instructiuni de folosire. O fereastra mica, taiata direct in lemn cu bardita, poate ocupa o sala intreaga. O cruce din piatra de rau pare muncita de ape pana sa fi capatat forma bratelor intinse si crispate de durere. Vestigiile unei biserici din lemn, ca vertebrele unei insecte preistorice. Ce este si ce a mai ramas? O lectie de intelepciune. Ramane osatura din adanc, coloana vertebrala, ideea si idealul. O tema de meditatie.
Muzeul Taranului Roman e o carte cu foile voit ratacite si amestecate. Dureaza mult pana sa descoperi axa centrala, locul din care pornesc si revin sensurile. Nu e un joc, ci o alta asezare a lucrurilor. In muzeul lui Horia Bernea, totul curge si se impreuneaza plastic ca literele unei noi limbi care te imbie sa o descifrezi. Dureaza deci mult pana gasesti cheia. E un obiect banal, ascuns in multimea celorlalte insemne casnice si religioase. E o fereastra suita pe postament, ca bustul unui imparat roman. O fereastra mica si batraneasca, prin nimic deosebita de altele de acest fel. Doar textul alaturat ii da nobletea artei - un text de o frumusete adanca si fierbinte ca o rugaciune de ploaie.
"Am cumparat aceasta fereastra anul trecut. Casa noua se terminase si se desfacea casa veche. El a fost de acord imediat. Femeia s-a opus multa vreme:
- Cum sa o vand? Toata viata am privit lumea de aici!"
Brusc, totul devine clar. Noi suntem afara si taranca aceea incapatanata - inauntru. In cruce fiind, fereastra devine un ochi deschis spre lume, spre Dumnezeu. Fara cruce, fereastra s-ar prabusi. Ar deveni un simplu gol - ca si viata noastra, de altfel.
"Cand doua bete se fac cruce"
Intr-o lume a trufiei, cel mai bine se pastreaza, paradoxal, obiectele mici. Muzeul trebuie sa fie o "colectie de nimicuri", zice Horia Bernea. Smerenia triumfa tot timpul. Crucea, de pilda. Crucea, intr-o bogatie ornamentala de neinchipuit: triunghuri si patrate, romburi si stele. Cruci cu doua brate paralele, umplute cu lemn si elemente vag stilizate. O cruce de perete imagineaza un om. Crucea neobisnuita de la Alexeni. Troita de la Burlus cu cinci randuri de brate verticale si sapte orizontale. Cruci cu laturi semirotunde, cu laturi ce se termina in forma altor cruci. Cruce in cruce.
In sala Puterii, un intreg perete e acoperit cu asemenea cruci: colorate, mai mari sau mai mici, simple sau complicate, niciodata aceleasi. La loc de cinste, sub un caus de sticla, stau suprapuse doua nuiele. "Cand doua bete se fac cruce, se intampla un lucru extraordinar: ia nastere un semn, mereu nou, mai mare si mai profund decat orice intersectie."
In sala Puterii, de la simplitatea absoluta la metafizica nu e decat un pas. In mijloc, troneaza "Copacul cu cruci" - obicei oltenesc de a orna un anume pom cu numele celor disparuti. Crucile au duh. Ele stau la temelia vazului. Moartea si viata de aici incep. Crucile tind sa urce spre cer dimpreuna cu pomul. "De obicei, este preferat obiectul vechi, muncit... Tot timpul lucrurile sunt impartite in obiecte puternice si slabe. Si poate nici aici nu e gresit. Problema e sa recunosti ca sunt puternice. Crucile oltenesti suite in pom sunt slabe, sarace. Putine lucruri sunt insa mai tari ca acele cruci."
"Dincolo de usa, incepe timpul. Indrazniti!"
Din sala in sala, ajungi in dreptul unei porti simple, ca de camara. Eziti o clipa, crezand ca e anexa modesta a celor ce ingrijesc muzeul. Inscrisul de pe perete ti-arata, insa, ca initierea continua: "Dincolo de usa, incepe timpul. Indrazniti!".
Sala rezervata timpului-obiect e modesta ca ieslea din Bethleem. In dreapta e un lin - o cada de lemn, adica, in care se zdrobeau candva strugurii. E pat, iesle, sicriu sau barca deopotriva - un obiect total. In stanga, se afla masa taraneasca, lunga si acoperita cu tol de lana, pe care odihnesc "pernele anului" - un adevarat calendar, cu marile sarbatori cusute pe panza colorata si pantecoasa: Filipii de iarna (29-31 ian.), Trif nebunul (1 feb.), Martinii de iarna sau Dragobetele (24 feb.), Ziua nebunilor si Saptamana cailor lui San Toader (7 martie), ziua feciorilor parasiti de dragute, ziua in care se fac vraji de toate felurile si nu se lucreaza, ziua in care se fac fratiile de cruce, iar gospodarii purced la incurcarea cailor. Tot de San Toader, femeile impart colaci pentru cei morti, iar fetele mari isi spala parul cu oman si cu lapte de iapa, cantand a descantec: "Oman mare/ Domn tare/ Eu iti dau tie paine si sare/ Tu sa-mi dai mie coada de par mare".
In preajma, atarnat de perete, se afla calendarul cu scame. "Anul fara sarbatori e facut din scame. 5 scame mici pentru zile lucratoare si una mai mare pentru odihna. Pui scama langa scama si faci 52 de saptamani. Aici, duminici nu exista. Scama de sambata s-a unit cu cea de duminica si s-a facut un cocolos verzui... O gramajoara de scame roz inseamna vacanta. Daca ar veni candva un vant si ar lua de la noi duminicile, Craciunul, Pastele, sambetele mortilor si zilele sfintilor, daca ar veni un vant care ar duce cu el toate sarbatorile, atunci lumea ar ramane goala."
Strainii privesc si nu inteleg absolut nimic. E sala cea mai saracacioasa, dar si cea mai inaccesibila lor. In timpul taranului roman nu mai e loc pentru nimeni. "Calendarul e un fel de harta. Hartile sunt facute ca sa te orientezi in spatiu. Calendarul te ajuta sa nu te pierzi in timp." Fiecare popor are harta si timpul sau. Ca si adevarul, timpul este exclusivist. Nu suporta traduceri si nici implantari de modele. Abia aici esti cu totul la tine acasa.
Timpul e cosmos si miscare neincetata a cerurilor. Trebuie sa fii in timpul strabunilor ca sa vezi ceva. In noaptea de Sfantul Vasile, vorbesc dobitoacele si inalta flacari comorile. Astea le vad oamenii curati si ciobanii, ca stau si ei in sihastrie. Tot de Sfantul Vasile, ei isi cunosc norocul, atunci cand cerul e deschis.
In cartea muzeului, ca schijele unei amfore de mare pret, recuperata din maruntaiele pamantului, stau fragmente dintr-o imensa cosmogonie romaneasca. "Stelele sunt serpi de foc cu nestemate in frunte. Cuie de aur. Candelele celor vii... Stelele logostele sunt 7. Stele care nu stau locului, mutandu-se spre rasarit. Ele au lumina colorata diferit. Una e rosie, alta galbena, alta portocalie, vinetie, in toate culorile curcubeului. Atunci cand va fi ca aceste stele sa se gaseasca una dupa alta ca margelusele, va fi sfarsitul lumii."
"Mai stai!"
Desi nu este, sala Reculegerii ar trebui sa fie ultima. Alegerea, oricum, iti apartine. O incapere mare si boltita, plina de strane manastiresti. E liniste, e asezare. "Stai jos!", suna indemnul. Stranele pot fi atinse. "Mai stai!" Obiectele sunt asezate in asa fel, incat sa le poti urmari cu privirea, cand lasi capul pe spate usor. Toata sala se invarteste in jurul stalpului din centru.
Din strana, Dumnezeu pare mai aproape. Dumnezeu e liniste. Poti gandi in voie, cu sfiala locului dimpreuna. Coltul cu icoane, candela si scaunul de odihna erau strana zilnica a taranului. Prin crucea ferestei zarea cerul. Nu-i trebuia complicate tratate de astronomie ca sa cunoasca adevarul. El avea deja stiinta stramosilor. Avea povestea si inceputul: "Cerul a fost facut dupa pamant. Din piatra nestemata s-a facut o panza ca sticla, sprijinita pe 7 stalpi. Apoi, s-au suit pe cer soarele si luna... La inceput, Cerul nu exista. Soarele si Luna mergeau prin vazduh si l-au rugat pe Dumnezeu sa le faca si lor o punte pe deasupra Pamantului... Cerul este ca o bolta de fier groasa, asezata pe apa, apa care inconjoara pamantul, si pe stalpi, avand usi pe langa apa, pe unde umbla fapturile ingeresti, ca sa duca la Dumnezeu stiri despre pamant".
In linistea stranei, iti tragi sufletul o clipa. Muzeul Taranului Roman este un urcus anevoios. "E clar ca lumea nu incremeneste, nu dispare. Buimaci si moi, oamenii continua sa traiasca printre nimicuri. Daca aduni toate aceste nimicuri, vei ajunge la micul nimic." Gandul lucreaza si parca se intelepteste in preajma eternitatii. "Faci haina si trece. Faci casa si trece. Toate trec. In cealalta lume, lucrurile stau. Acolo-i fara timp si fara vreme." Definitia vesniciei, data de taranul roman.
Sorin Preda
Imagini de la Muzeul Taranului Roman