Nora si Alexander Nagy (Germania)
"I-am prins pe nemti cu lipsuri: nu au dude!"
- Nora si Alexander Nagy sunt nascuti in Bucuresti. In ciuda numelui unguresc, familia Nagy are radacini profund romanesti: "Suntem romani, inainte de toate", spun cei doi de fiecare data cand sunt intrebati de originea lor. Destinul a facut ca, in urma cu mai bine de 20 de ani, sa plece din Romania si sa aleaga calea exilului, sa traiasca departe de tara in care s-au nascut, sa duca o viata normala, asa cum si-o doreste orice individ din lumea aceasta. Dar orice ruptura de patrie este grea. Iti trebuie multa vointa, curaj si o oarecare doza de nebunie. Nora si Alexander le-au avut pe toate si pe langa ele si o stea norocoasa -
"In numele libertatii de a trai dupa propria noastra conceptie de viata, va cerem aprobarea de a emigra." Asa era scris intr-o scrisoare pe care cativa romani, printre care si cei doi Nagy, o adresau, pe 16 decembrie 1977, presedintelui Republicii Socialiste Romania. Asa incepea un lung si primejdios drum in viata al unor oameni care au avut curajul de a lupta, cu riscuri enorme, pentru libertate si o viata normala si demna.
Ce au insemnat zilele ce au urmat depunerii scrisorii la Registratura Comitetului Central al P.C.R.? Este usor de imaginat. Santaj, somatii de prezentare urgenta si obligatorie la militie ("o astfel de somatie a fost trimisa la adresa noastra si dupa o luna de la plecarea din tara!"), sechestrarea autoturismului, desfacerea contractelor de munca pentru motive fictive, urmarire, perchezitii, marginalizarea.
Multi dintre romanii saturati de "idealurile inaltatoare ale socialismului", hotarati sa iasa din starea de "mamalageala" si sa-si faca auzita vocea, au facut la fel. Pentru multi dintre noi, acest gest era un teribilism care friza nebunia. Dar au fost oameni care si-au asumat aceste riscuri. Memoriul inaintat catre Ceausescu a fost trimis si atasatului de presa al Ambasadei R.F.G. din Romania si unor diplomati ai Ambasadei S.U.A. din Bucuresti. "Constransi de existente marcate de neimpliniri, de instabilitatea statutului nostru social si profesional, suntem expusi unei aventuri straine de vointa si destinul nostru. Noi preferam riscul propriei noastre aventuri", ii scriau sotii Nagy tovarasului Secretar General.
Si aventura a inceput in ianuarie 1978, cand - o data cu solicitarea de emigrare - au fost inaintate si cererile de pasaport pentru plecarea definitiva. O luna mai tarziu, Nora si Alexandru (asa il chema pe atunci!) sunt primiti de adjunctul comandantului Serviciului Pasapoarte, care le propune sa renunte la emigrare in schimbul unor pasapoarte turistice. "Sugestia era foarte directa si eram lasati sa credem ca era singura noastra sansa de plecare. Dintr-un stat socialist nu se emigreaza, ci se cade sa pleci ca turist, oriunde doresti!!!"
Si aventura printre labirinticele institutii ale statului socialist continua. Pana in martie 1978 cand, inainte de a fi citita scrisoarea lor la "Europa Libera", li se inmaneaza pasapoartele. "In ziua plecarii, pe 15 martie, in Aeroportul Otopeni suntem opriti la granita, pentru ca lipsea nu stiu ce stampila de pe pasaport. Dupa 40 de minute care au fost poate cele mai lungi din viata noastra, am primit pasapoartele si ne-am urcat in avion. Nu ne venea sa credem."
Aveau 29 si respectiv 32 de ani si o viata plina de sperante inainte. "Hotararea de a parasi definitiv Romania nu a fost usoara. Lasam in urma noastra parinti, rude, multi prieteni pe care ne gandeam atunci ca nu-i vom mai vedea poate niciodata. Eram in avion si zburam spre libertate. Ce simteam atunci? Nu stiu. Teama? Bucurie? Speranta? Tristete? Cred ca din toate cate ceva. Primul contact cu Occidentul a fost la Viena. Pe aeroport, prima impresie a fost ca dintr-o data eram inconjurati de culori. Era o lume vie, total diferita de cea intunecata de acasa. Stiam ca nu ne va fi usor si ca o data plecati trebuia sa ne asumam tot riscul. Ce luasem cu noi? Doua geamantane cu imbracaminte, doua salamuri de Sibiu, 200 de lei si doua sticle de vodca."
De la Viena, au plecat mai departe spre Germania, la Kln. In mai 1978 au depus cerere de azil politic, statul german acordandu-le tot sprijinul. "Nu ne-a fost greu sa ne adaptam noii noastre vieti. Fusesem doar caliti de acasa! Eram liberi, vorbeam bine limba germana si eram tineri. Nora si-a serbat acolo prima zi de nastere in libertate. Este <Balanta>, eu sunt <Taur> - amandoi optimisti si increzatori."
- Cum era Romania vazuta de departe?
- Bineinteles ca faceam comparatii la tot pasul cu ce vedeam in Germania. Fie ca era vorba de trecatori, care aveau fruntile descretite si care erau veseli si bine imbracati, fie ca era vorba de cladiri, de magazine, de vitrine, de curatenie, de ordine. Totul era aproape perfect. O perfectiune pe care abia o intuisem din Romania.
- Ce lipsea, totusi, in aceasta perfectiune?
- Ne lipsea pulsul unei capitale, viata trepidanta a Bucurestiului amintirilor noastre. Imi lipseau foarte mult prietenii, mititeii si berea de la "Cina". Toamna, imi lipseau mustariile si mirosul de pastrama. Uneori, eram plini de melancolie si ni se facea un dor cumplit de aleile cu tei infloriti. Colindam de multe ori cu Nora pe strazi, prin parcuri si incercam sa gasim ceva din parfumul, din vraja Cismigiului copilariei mele. Le gaseam pe toate, uneori noaptea in vis. Dar trebuie sa spun ca, oricat ar fi nemtii de dotati, nu au dude! Duzi cu dude albe sau negre nu exista aici nicaieri. Am fost fericiti. Ii prinsesem pe nemti cu lipsuri!!!
Casa din Kln a familiei Nagy a fost de-a lungul timpului locul unde multi dintre romanii care reuseau sa plece sau sa fuga din Romania isi gaseau adapost. Cativa dintre cei care l-au cunoscut pe Alexandru Nagy (Szony, pentru prieteni) spun despre el ca era unul dintre cei mai virulenti protestatari ai regimului Ceausescu. Ambasada romana din Germania era bombardata de proteste sau asaltata de mitingurile conduse de Szony. "Este pe jumatate ungur, dar mai roman decat multi dintre romani", mi-a spus unul dintre prietenii lui de la Bucuresti. "Poti sa scrii ca a fost unul dintre luptatorii rezistentei romane din Occident".
- Tineati legatura cu cei de acasa?
- Telefonul era legatura noastra directa. Mama Norei a incercat de cateva ori sa ne viziteze, inainte de "89, dar a fost in zadar. Cei de la Securitate ii spuneau ca, daca eu nu incetez cu protestele sau cu scrisorile trimise la "Europa Libera", nu-si va mai vedea fata niciodata.
- Cum a fost intoarcerea in tara?
- Nu credeam niciodata ca ne vom intoarce in Romania, pastram in noi si ne aminteam cu zgarcenie despre toate, de teama ca intr-o zi sa nu pierdem aceste amintiri. Ele erau practic radacinile noastre. In "89 insa, s-a intamplat minunea, iar visele noastre puteau deveni realitate. Ne puteam intoarce acasa. Dorul nostru de cei dragi, dorul amintirilor noastre de locurile copilariei noastre s-a implinit dupa 13 ani. Dupa 13 ani, ne-am intors. Era in ajunul Sarbatorilor de Paste. Nu va putem descrie emotiile noastre cand avionul se pregatea de aterizare pe Otopeni. Nu va putem spune de lacrimile care ne curgeau pe obraji cand am pasit, dupa 13 ani, pe pamant romanesc. Ii multumeam Bunului Dumnezeu ca suntem din nou Acasa.
De atunci, cei doi Nagy isi impart viata intre Germania si Romania. Afacerile, si nu numai, ii aduc de cel putin doua ori pe an in Bucuresti. Si sunt mereu impreuna. Nora si Szony sunt casatoriti de aproape 22 de ani. In jurul lor s-au destramat familii, s-au spulberat iluzii, s-au spart amintiri si legaturi care pareau trainice. Ei au rezistat. Sunt la fel de indragostiti ca in prima zi cand s-au vazut. Si dragostea lor i-a ajutat sa invinga. Ei au demonstrat ca impreuna pot invinge orice greutate.
Aura Dobre