Ganduri de despartire, la moartea unui prieten iubit
Radu G. Teposu
Omagiul colegilor sai de presa de la revista "Formula As"
Am imbatranit brusc, irevocabil
Nu l-am mai vazut demult pe Tepi. Ne zaream ici-colo, cand si cand, salutandu-ne de la distanta sau schimband doua-trei vorbe in fuga. Ne grabeam - Dumnezeu stie unde. "De fapt, cine ne alearga in halul asta?", l-am intrebat intr-o zi si el mi-a raspuns cu zambetul sau inimitabil, usor ironic - usor copilaros, ca si cum ar fi vrut sa spuna: "Iata in sfarsit o intrebare la care nu se poate raspunde".
Doua lucruri am admirat tot timpul la Tepi: umorul sau valah, ascutit ca lama unui bisturiu si seriozitatea ardeleneasca. El, care nu putea trai decat inconjurat de prieteni, in scris se purta ca un sihastru: aspru cu sine, neiertator cu ceilalti. Scria ca un om cu adevarat liber - subtil, atent la nuante, dar si cu indarjirea celui care nu depinde de nimeni. Cand Arsene, maruntul terorist de la "Flacara", i-a cerut sa ridice in slavi poezia patriotica, a preferat sa-si dea demisia, sa plece. Din toata generatia noastra, a fost criticul cel mai talentat si cel mai temut - o teama aparte, admirativa. Aspra sau caustica, asa cum era, parerea lui conta cel mai mult. Era ca o oglinda dimineata, dupa o noapte de chef - adevarata si neiertatoare. Si cu sine trebuie sa se fi purtat la fel. Nu intamplator a refuzat tentatia de a-si aduna articolele in mai multe carti. Defect sau calitate rara, Tepi nu se grabea. Imi amintesc cum, intr-o fabuloasa croaziera pe Mediterana, a ramas pe malul Izmirului, alaturi de nelipsitul sau ostean de suflet (Buduca). In timp ce noi, ceilalti, ii faceam semne disperate de pe vasul care se indeparta decis spre larg, el ne raspundea cu alte semne linistitoare: "Nu va agitati. Totul se rezolva", ceea ce s-a si intamplat pana la urma, o salupa turceasca aducandu-l la bord intru bucuria generalizata a delegatiei romane.
Avea multe de facut si de rezolvat (de la problemele ziarului la propriile carti), dar niciodata nu l-am vazut stand ca pe ace, cu ochii la ceas: nici in biroul sau de la subsolul redactiei, nici la prelungita bere bauta cu prietenii. In ciuda aparentelor, era meticulos si netulburat, ca un ceasornic. Avea timpul sau si rabdarea sa. O singura data s-a grabit, alergand cu masina spre casa noaptea, pe drumurile noastre ucigase. S-a grabit pentru prima si ultima data. Intamplarea face ca nerabdarea lui sa coincida cu asteptarea indarjita a altui prieten comun - Mircea Nedelciu. Tepi ne-a parasit in chiar saptamana in care Mircea Nedelciu ar fi implinit 49 de ani.
Nu l-am mai vazut pe Tepi de mult timp. Poate de aceea, la Sirnea, m-a socat parul sau alb, inzapezit - semn ca tanara noastra generatie a imbatranit brusc si irevocabil.
Sorin Preda
Intalnire la Judecata de Apoi...
Moartea fulgeratoare a lui Radu G. Teposu este una dintre cele mai aspre injustitii ale destinului. Ma cutremur de necrutatoarea voie a Celui de Sus care i-a numarat zilele cu o masura tragica, de neinteles pentru crestinul care sunt. Uraganul de jale ce s-a abatut asupra indoliatei sale familii ma ispiteste sa-L intreb pe Dumnezeu de ce a lasat doi parinti deznadajduiti, o sotie disperata si trei copii frumosi, lipsiti de tata, tocmai in crucea vietii... Nebanuite sunt caile Domnului si cu atat mai dureroase pentru noi, cei ce suferim, fiindca nu intelegem! Romanii au o vorba veche - "soiul rau nu piere" - ce pare confirmata, in mod paradoxal si nefericit, chiar de moartea dramatica a lui Radu G. Teposu. Da, acum a pierit inca o data "soiul bun", s-a pierdut un mare suflet, un scriitor remarcabil, un ziarist profesionist, un om cu vocatia prieteniei, cap de familie si nadejdea parintilor sai! Cum sa rezumi o asemenea tragedie intr-un necrolog?... S-ar parea ca tocmai nelegiuitii si pacatosii au ramas pe aceasta lume sa se bucure de viata ca de un dar pe care nu-l recunosc si nu-l inteleg. Pentru ca frenezia cu care a trait Tepi este chiar dovada bucuriei celui bun de-a fi fost viu printre noi toti - rude, prieteni sau colegi - pana in ultimul ceas, ignorand sfarsitul ce se apropia primejdios si tacut. Cum as fi putut banui eu un asemenea deznodamant, acum doua decenii, cand un tanar subtire si brunet venea la Biblioteca Academiei din Bucuresti sa ma roage sa-i imprumut editii ale clasicilor interbelici, pentru alcatuirea unei carti ce avea sa primeasca premiul de debut al Uniunii Scriitorilor Romani?! Ne cunoscusem de putina vreme, la restaurantul Casei Scriitorilor, pe care il frecventam amandoi. Noul meu prieten - pe atunci - avea sotie tanara, costum de blugi, abia astepta primul copil si fusese dascal in provincie, pana de curand. Ma impresionau, deopotriva, atat limbajul sau elevat, de tanar scolit in Ardeal, cat si cordialitatea sa nedisimulata, de-a dreptul tonica. Tanarul din fata mea avea ochii mari si zambea des, dovedind o ironie ce nu ii contrazicea blandetea. Barfeam amandoi lumea scriitorilor cu o energie demna de o cauza mai buna si ne faceam planuri literare pentru un secol, desi eu nu ma numaram printre cei mai apropiati prieteni ai sai. Inca de atunci, Tepi devenea, fara sa stie, personajul propriului sau destin, incheiat tragic in urma unui accident de masina, la numai 45 de ani... Se spune ca moartea unui om nu inseamna "un capat de lume", dar disparitia lui Radu G. Teposu aseaza o umbra de gravitate intristata pe fata tuturor nostalgiilor noastre, cu atat mai mult cu cat regretatul critic avea o definitie personala a posteritatii, sub incidenta biografica a careia cade si soarta sa acum. L-am auzit de nenumarate ori exclamand: "Dincolo de orgolii literare, drama oricarui scriitor este aceea ca isi afla consacrarea abia dupa ce moare, fiindca nimeni nu este profet in tara lui, iar posteritatea sterge amintirea greselilor lumesti!". Acest citat, aproximat de memoria subsemnatului, era repetat la toate inmormantarile la care am participat impreuna (Marin Preda, Nichita Stanescu, Grigore Hagiu, Nicolae Velea, Marius Robescu si Virgil Mazilescu), fara ca Tepi sa isi inchipuie ca rostea, de fapt, propriul epitaf... Dupa douazeci de ani si mai bine, chiar la ceremonia sa funerara, am inteles cata dreptate avusese Radu G. Teposu! Privindu-i trupul neinsufletit, intins in sicriu, revedeam fugar anii tineretii noastre risipite, cand ne dadeam intalnire la "Judecata de Apoi a Scriitorilor", acolo unde altii ajunsesera inaintea noastra. Pe vremuri, Tepi radea cu o frenezie inconfundabila, de parca ar fi fost fericit de clipa indepartata a unei asemenea judecati la care, oricum, se simtea castigator... Acum, sotia, copiii si parintii sai plangeau in hohote langa trupul rece al tanarului de altadata, ce astepta in biserica din Sirnea, sa plece pe ultimul drum. Posteritatea prietenului meu incepea tocmai in acel sat de munte, frumos si indepartat, fara ca vreunul dintre noi sa fi fost pregatit pentru asa ceva. Marea clipa venise cutremurator de repede si atunci, acolo, chiar in ziua inmormantarii sale, cu lacrimi in ochi i-am dat intalnire lui Radu G. Teposu, pentru ultima oara, la Judecata de Apoi!
Marius Petrescu
A murit prietenul nostru Tepi, cu care am vanat lei...
Era in noiembrie 1989. Cadea Zidul Berlinului. In Romania, rusinea de a nu fi facut nimic impotriva dictaturii devenea insuportabila. Cativa tineri scriitori ne-am decis sa facem o scrisoare de protest, in felul celor mediatizate deja prin "Europa Libera". Riscam interzicerea semnaturii si pierderea slujbei. De aceea, am hotarat sa apelam numai la scriitorii care nu aveau slujbe, nici copii de intretinut.
Radu G. Teposu stia de proiect. Nu ne era teama ca il va divulga. L-am sfatuit sa nu semneze scrisoarea noastra, ca sa-si protejeze familia. Pe la inceputul lui decembrie, scrisoarea era deja mediatizata la "Europa Libera". Apoi au venit evenimentele de la Timisoara. A urmat ce-a urmat. Pe la inceputul lui 1990, Tepi mi-a spus ca pregatise si el, in secret, un alt protest, impreuna cu Marian Papahagi si alti tineri scriitori din Ardeal.
Acesta era Radu G. Teposu. Nu-si parasea prietenii la greu. Nu cunostea lasitatile egoismului. Nu evita riscul. A coordonat, apoi, prima scoala de presa libera. Asta a fost, in fapt, seria saptamanalului "Cuvantul" din 1990 pana in 1994. Era mandru ca fostii nostri colegi de redactie s-au putut transfera la cele mai prestigioase institutii de presa: Bbc, "Europa Libera" etc. Trei dintre colegii nostri de atunci sunt azi consilieri prezidentiali. In ultimii zece ani, a sacrificat in urgentele publicistice ale clipei o vocatie de critic literar si de prozator. Cartile sale de eseistica si de critica literara stau marturie si au devenit bibliografie de referinta.
Radu G. Teposu a fost cel mai complex gazetar pe care l-am cunoscut - si ii stiu pe toti. Administratie, conceptie, secretariat de redactie, tehnoredactare, discernamant cultural, luciditate politica, talent cu carul - tot ce se face in meseria de gazetar ii era la indemana si ii reusea cu brio.
Scriitorul incepuse sa se intoarca la ale sale. Avea proiecte noi de carti. In gazetarie avea deja ucenici care ii continuau.
Dumnezeu avea insa alte planuri cu Tepi. L-a luat la El. Radu G. Teposu stia prea bine ca in fata Judecatii nu vom fi intrebati ce carti am scris. Sufletul este citit acolo. S-a dus la Domnul, spovedit si impartasit. Ca un bun crestin. Domnul sa-l odihneasca, iar pe noi sa ne intareasca in fata nenorocirilor si tragediilor pe care le mai avem de trait.
A murit prietenul nostru, Tepi, cu care am vanat lei...
Ion Buduca
Fotografii de Emanuel Tanjala