Otilia Teposu
Povestiri de la marginea padurii
Sus, in Muntii Gutaiului, povestile padurii incep demult. Ani de-a randul au urcat spre Cavnic, pe Valea Alba, radvane, carute si cocii prafuite de drumurile lungi ale Europei, manate de venetici atrasi de comorile din adancul pamantului. Saxoni, unguri, slovaci, cehi si evrei au venit sa-si incerce norocul, scormonind maruntaiele muntelui, in cautarea zacamintelor de argint. Noii veniti se asezau in partea de sus a vaii, mai aproape de mina, in vreme ce bastinasii au ramas in vechile lor salasuri de langa padure, unde vietuiesc pana azi. Existenta lor nu este nici mai grea, nici mai usoara ca-n alte parti. Numai masura timpului este diferita. Aici, oamenii traiesc dupa anotimpuri. Ei zic: "Amu-s patru veri", "de-acuma in doua ierni", "cand s-o pune de primavara". Dar cel mai important anotimp incepe la sfarsitul lui octombrie, cand la marginea padurii, barbatii se aduna sa-si fiarba horinca in caldarile si cazanele de arama. Pentru cateva saptamani, valea, pustie in restul anului, se umple ca-n vremurile de demult, de carute si de oameni, de rasete si voie buna si, mai ales, de mirosul dulce-amarui al horincii de prune. Atunci, in zilele acelea, incepe si vremea povestilor, cand tuturor le vine randul la roata vorbei, cu intamplari mai vesele sau mai triste, despre altii sau despre ei. Povestile-s multe, numai ascultatorii-s tot mai putini, caci la marginea padurii au ramas doar batranii. De aceea, uneori povestile se repeta, dar cine sa se supere pentru atat? Mai intai, barbatii glumesc pe seama muierilor, apoi rad de vecini, iar cand horinca e gata de vamuit, incep povestile despre armata si razboi. Cu cat povestitorii sunt mai ametiti de tamaia horincii, cu atat povestile din armata sunt mai eroice, si cu cat se leagana mai tare in jurul cazanului, a comanacului ori a racitorului, cu atat au fost mai viteji la tinerete. Dar asta nu e o noutate. Asta se-ntampla aici de cand curge apa pe Valea Alba si la fel se va intampla cat vor fi pruni pe dealurile din jur. In zilele acestea, cand ploile au scurs rugina frunzelor in pamant, acolo, in Maramures, a inceput anotimpul horincii si al povestilor.
Croitorul batalionului
Avea capul rotund, rotund ca o bila, parul carunt si tuns scurt, ochii jucausi si fata deschisa de-un zambet binevoitor. Il chema Andris, Andrei adica. Umbla mereu singur si povestea, cui vroia sa-l asculte, o intamplare petrecuta pe frontul din Italia, unde a ajuns in cel dintai razboi.
Intr-o dimineata de septembrie, era in trenul plin cu soldati raniti care se intorceau din linia intai. Trenul a oprit intr-o gara asezata intre niste dealuri. N-au avut voie sa coboare din tren si nici n-ar fi putut, pentru ca cei mai multi dintre ei fusesera schiloditi in ultimele batalii. Pe cealalta linie era oprit un alt tren, tot cu soldati. Insa astia erau teferi, erau cei care mergeau spre campul de bataie. Se uitau curiosi unii la altii prin geamurile groase si murdare ale vagoanelor. Si-au strigat vrute si nevrute in toate limbile pamantului. Asa au aflat ca sunt ardeleni, banateni, austrieci, slovaci, unguri. Erau toti de-aceeasi parte a luptei si-aveau acelasi dusman, nu stiau nici ei prea bine care. Au inteles toti, insa, ca unii mergeau catre moarte si ca ceilalti, schiloditii, ranitii, de-abia scapasera de ea.
Cand, in sfarsit, s-a dat semnalul de plecare, Andris s-a apropiat si el de fereastra prafuita si a vazut cum trenul aluneca usor pe sine si cum raman in urma ceilalti trimisi in locul lor. Cine stie cati se vor mai intoarce? Cati vor avea norocul sa-si lase in razboi doar o mana sau un picior...
N-a mai apucat sa-si aranjeze legatura ce-i alunecase de pe rana de la cap, caci a ramas intepenit, cu ochii holbati pe fereastra vagonului. La un geam al trenului vecin, langa care a stat atata vreme, a zarit chipul fratelui sau Petrea, pe care-l lasase acasa cand a plecat la razboi. Au mai apucat doar sa-si strige, repezit, cateva vorbe despre cei de-acasa si sa-si faca semne cu mana. Asa a inteles Andris ca razboiul e pe sfarsite si ca nu e prea bine daca i-au chemat pe front si pe baietandri. N-a putut pricepe nicidecum de ce Petrea parea asa de batran in hainele soldatesti, ca doar nici nu implinise inca 17 ani. Atunci, din tren, l-a vazut ultima oara pe Petrea si nimeni n-a mai stiut nimic despre el.
Dupa ce i s-a vindecat rana de la cap, in locul acela a ramas plesuv, nu i-a mai crescut par niciodata. A fost apoi timp de vreun an croitorul batalionului, cosand si ciopartind uniforme soldatesti. Din razboi, Andris s-a intors acasa cu o manta veche, cu o cascheta decolorata in care-si tinea acele si mosoarele de ate colorate si cu meseria de croitor. Pentru ca aerul incins al Baii Mari, unde avea casa, nu-i pria deloc, in fiecare vara Andris venea aici, la marginea padurii, la o nepoata care-l lasa sa doarma intr-o camaruta ce-i tinea loc si de bucatarie. Acolo, la geamul care dadea spre drumul forestier, batranul isi instala masina lui de cusut, ce mai avea inca pe marginile innegrite urmele unor flori aurii. De cand s-a intors de pe front si pana cand a murit, la peste 86 de ani, Andris cosea in fiecare vara pentru toti necajitii de pe Valea Alba.
Era specialist mai ales in intorsul paltoanelor vechi. Descosea paltonul imbatranit de vremuri, spala bucatile de material, le calca apoi cu un calcator urias, negru, si-apoi paltonul era cusut din nou, dar invers, adica partea care fusese pe dos devenea acum fata paltonului.
O, Doamne, cate paltoane a mai intors batranul Andris! Si dupa ce noul palton era purtat cateva ierni, in noua lui infatisare, tot Andris era acela care-l transforma intr-o vesta, o scurteica ori vreun lecrut pentru unul din nepoti. Paltonul cu care-a plecat stranepoata lui mai mare la Cluj, la scoala, avea o istorie mai bogata decat orice revolutie: fusese al unei matusi care l-a primit de la nanasa-sa care, la randul ei, l-a purtat destul de mult ca sa n-o supere pe soacra ce i l-a cumparat din targ, de la Satmar.
Descusute de cate doua, trei ori si transformate, intoarse de pe fata pe dos si invers, potrivite dupa statura fiecarui stapan, paltoanele unchiasului Andris sfarseau toate prin a semana cu niste tunici soldatesti, in care te miscai teapan si greoi.
Acolo, in casa de la marginea padurii, Andris venea in fiecare vara sa-si gaseasca linistea. Primele raze ale diminetii il aflau pe scaunul lui de la geam si-i luminau parul carunt si capul rotund, rotund ca o bila, pe care se vedea urma unui glont ratacit. Tacanitul masinii de cusut semana cu suieratul mitralierelor care l-au urmarit in razboi, si-n rafalele aurii ale Singerului invechit, croitorul batalionului retraia victorii si infrangeri de la-nceput de veac.
Paval cu soarecu
Paval avea 60 de ani si era singur pe lume. Nu mai avea nevasta si copii. Au murit toti, atunci cand i-a ars casa asezata tocmai in centrul targului, langa biserica. Facea acum carbuni pentru mina. Avea o coliba in padure si nu cobora de acolo in vale, cu lunile. Era mestesug mare sa stii sa faci carbune bun. Trebuia sa te lupti cu viclenia focului si cu incapatanarea lemnului. Si Paval intelegea, cu cat trecea vreme mai multa, ca soarta lui era legata de padure si de foc si ca el nu va mai putea trai intre oamenii din vale, ca inainte.
Aduna toata ziua lemne pe care le aranja intr-o gramada uriasa. Apoi le acoperea cu frunze si lut si lasa doar gaurile de aerisire, deasupra. Focul il punea in mijlocul gramezii de lemne si apoi trebuia sa-l pazeasca, uneori si cate doua-trei saptamani, ca sa arda inabusit, nu cu flacara mare. Nu era usor, da Paval era mester bun si se descurca.
Intr-un an, pe Paval l-a prins zapada aceea mare in padure. Avea la el, ce-i drept, ceva farina, slanina si ceapa, asa ca in primele zile nu s-a prea speriat. A nins o saptamana intreaga si omatul depasea deja un stat de om. Dupa inca o saptamana, din coliba lui de-abia se mai vedea hornul pe care iesea fumul ca un fuior. Cateva zile la rand, Paval a incercat sa ajunga la izvor, apoi, cand a vazut ca degeaba-si face ziua carare, ca noaptea se-acopera iara, a mancat zapada ca sa nu-i mai fie sete.
Niciodata n-a mai trecut atata vreme fara sa schimbe o vorba cu cineva. Noptile si zilele se insirau unele dupa altele tot mai greu si parca-i parea rau ca numara tot mai multe galeti din carbunele pregatit pentru mina cu care-si incalzea el adapostul.
Cand era vremea buna, cei de la mina veneau tot la doua saptamani cu un camion mare. Atunci mai afla si el ce mai e prin vale. Soferul ii aducea vesti si cate o paine. Dupa ce incarcau carbunele, povesteau la o tigara. Da acuma, daca n-au venit ei de-atata vreme, insemna ca omatu-i mare, mare de tot, si-acolo in vale, la marginea padurii.
Paval a stat singur in padure mai bine de patru luni. Cand camionul a putut sa urce prima oara in padure, soferul l-a gasit pe Paval slab, cu barba crescuta si cu o privire senina in ochi. Era pentru intaia oara, de cand se stiau, ca Paval nu i-a dat binete soferului, nu l-a primit cu un foc bun si nici cu apa proaspata de izvor. Spaimele noptilor lungi si linistea de gheata a padurii l-au rupt cu totul de lumea din vale. Acum el avea alte griji si alte ganduri. Tinea cu grija in pumn un soarece cu care impartea o coaja de malai, in timp ce in ochi avea o privire senina, prea senina pentru cerul albastru de primavara.
Puntea mincinosilor
Pe dealul din partea stanga a iazului vechi, intr-o casa vopsita in albastru, traia Ion Luhei cu nevasta si pruncii, multi la numar. Pe celalalt deal, pe partea dreapta a drumului si a raului plin de pesti, avea casa sogorul lui, cumnatul mai tanar decat el, Vasalie al Rapului. Rapu si Luhei erau cumnati, caci se insurasera cu doua surori gemene. Toata lumea-i stia de cei mai mari mincinosi de pe vale. Cei doi nu se-ntreceau in pamanturi si averi, si nu se laudau nici macar cu pruncii cei multi. Grija lor de zi cu zi era sa nascoceasca alte si alte minciuni, din ce in ce mai mari, mai tari, adica din ce in ce mai adevarate.
Odata s-au intrecut in fata vecinilor, intr-o toamna cand s-au intalnit la horincie, ca din intamplare, caci unde mergea unul, imediat aparea si celalalt. Mai intai, Ion le-a povestit oamenilor insirati pe laita cum si-a arat ogorul cu gasca inhamata la plug. "O fo usor de arat in anu ala si lesne tare, ca gasca nu cere bani ca plata si nici horinca la gatatu lucrului. Bine o fo, tare!" Vasalie a ras cel mai tare de povestea cumnatului Ion, caci stia deja ca a castigat intrecerea: el n-avea nevoi de plug, el tocmai si-a arat gradina cu pintenii cocosului pe care-l tine de vreo cinci ani.
In hohotele de ras ale celorlalti, Vasalie si-a adus aminte si de vaca lui minunata, "draguta de ea", care in durerile facerii si-a mancat lantul cu care era legata de iesle. Minunea s-a vazut mai tarziu, cand vaca a fatat un vitel voinic, ce-avea legat in jurul gatului tocmai lantul pe care l-a inghitit muma-sa.
Ion n-a ras deloc la vorbele astea. S-a apropiat numai gospodareste de cazan, a mai pus un lemn pe foc si-a povestit, cu o voce ingrijorata, de nacazul cel mare ce-a venit peste el cand si-a rupt ferastraul, in prag de iarna, incercand sa taie o ciupearca uriasa pe care-a crezut-o un fag batran.
Zbarlindu-si mustata cenusie, Rapu le-a marturisit cumetrilor ca si-a uitat la sfarsitul razboiului pusca rezemata de linia cerului, adica la capatul lumii, si-i parea rau ca n-o mai are ca sa impuste oarece soldani de toamna. "Pa Dumnezau meu ca nu era o pusca ase cum is alelalte, e mare nacaz ca am uitat-o, ca nu stiu cand oi mai putea ajunge io tocma la capatu pamantului. Cu pusca aiasta am puscat multi dusmani, ca avea o smecherie: nu trebuia sa iesi din ascunzis ori din transeu ca sa tragi. Stateam dupa case ori dupa copaci, puneam pusca la ochi si teava ei se-ndoia usurel, drept spre locul unde erau dusmanii. Nu trebuia decat sa apas pe tragaci, ca ea ochea singura si impusca dusmanul chiar ascuns dupa coltul casei."
Ion n-a zis nimica, in timp ce toti ceilalti radeau de se prapadeau. S-a ridicat, a mai gustat din firicelul de horinca ce se scurgea in butoiasul de lemn si s-a asezat la loc multumit. Multumit si fara griji: "Am io o arma si mai si, cu care-i bat pa tati dusmanii mei. Am un mat care de vreo cativa ani stie nemtaste. Umbla tata zaua pa la vecinul Renner, asculta tat ce sa povesteste pa la el prin casa si-apoi vine si-mi spune mie ce sa-ntampla dincolo de gard. Mai vazut-ati ase ceva? Dastept mat, care o-nvatat ca daca vrei sa-ti bati dusmanul, ii musai sa-i stii limba!".
Si uite-asa, povestile tineau pana dimineata si nimeni nu stia sa spuna cine-i castigatorul. Oricum, nimeni nu pierdea si era clar pentru toti ca Ion si Vasalie erau cei mai tari in minciuni si ca au reusit sa uneasca cele doua dealuri, unde traiau, prin povestile lor trasnite. Cu siguranta, sprijiniti unul de altul, mai stau si azi, pe-acolo pe undeva, pe puntea lor de povesti inflorite. Si asta se intampla, mai ales la sfarsit de octombrie, cand peste copacii brumati de la marginea padurii se-ntinde, ca o ceata fumurie, mirosul amar al samburilor de prune.
Mama Maria
Mama Maria e singura. Are cateva gaini si un caine cu care vorbeste in fiecare dimineata cand il leaga. Barbatul i-a murit de ani buni si copiii i-au plecat departe, sa-si incerce norocul la oras. De la casa in care s-a nascut Mama Maria si pana la padure nu sunt mai mult de douazeci de pasi pe care-i faci, daca vrei, din trei sarituri. Cand mama Mamei Maria a ramas vaduva cu opt copii, la numai 33 de ani, Mama Maria n-avea decat 7 ani si-o singura rochie rosie cu pui albi. In picioare n-avea ce pune si-n iarna aceea n-a prea iesit pe-afara, s-a uitat mai mult pe fereastra, la padurea amortita de omat. Erau zile cand ningea mereu si atunci padurea era din ce in ce mai intunecata si mai tacuta. Cateodata, vedea cum veveritele-si scapa nucile prin zapada infoiata. Asta s-a-ntamplat de vreo doua ori. Cel mai des insa, vedea sarind animale mai mari si mai mici ca niste umbre, ca niste naluci printre copaci.
Dupa ce topea zapada, Mama Maria si fratii ei mergeau de cateva ori pe zi in padure. Mai intai adunau macrisul cucului si untisor crud, apoi leurda si ceapa ciorii. Daca erau norocosi, mai gaseau pe sub fagii batrani samburi amarui din jirul de asta-toamna. Si astea toate erau bune de mancat. Cand se incalzea vremea mai mult, apareau oiestile, buretii albi usturoiosi, galbiorii, flocoseii si-apoi mitarcile de fag si de brad. Atunci, cand veneau acasa cu cosurile pline, mama Mamei Maria facea foc bun in cuptor si le usca bine, apoi le punea in covata de lemn din pod, pentru iarna. Asa ca Mama Maria a-nvatat de copila sa cunoasca ciupercile bune de cele otravitoare si stie si locurile pe unde ele cresc.
Acum, la 70 de ani, Mama Maria merge in padure tot a doua zi. Isi ia bota de care se sprijina cand drumul e abrupt, cosul in spate si doua felii de paine pentru cainii de la stana pe langa care trece. "Nu-mi fac nimica, ma stiu deja cainii, cateodata vin cu mine prin padure si-si lasa oile cu ciobanul. Io nu ma tem de padure, de animale. Mai rai is oamenii. M-am intalnit cu doi lupi intr-o toamna, cand era ceata mare, si nu m-am temut. Iara odata i-am dat buna zaua la un urs ce era urcat intr-un mar paduret. Cum nu vad bine, am crezut ca-i un om si-mi parea rau ca strange toate merele, ca si io as fi vrut sa-mi pui vreo doua in butoi, sa-mi fac otat. Si ia ase, o fo gata sa-i spui ursului sa-mi lase si mie cateva. Numa ca am vazut, cand m-am dat mai aproape, ca le cam trage prea tare de pa crengi si-apoi am intales care-i treaba.
Ce-am facut? D-apoi ce sa fac? Turuc fuga, mi-am zas, si m-am intors frumusal catra padure si mi-am vazut de-ale mele. Nu l-am mai zahait, ca nici el nu mi-o facut nemica.
Acuma, o sa ma-ntrebi cum vad io ciupercile daca n-am putut videa ursu, nu? Apoi, treaba-i cam asa: ca io nu-i musai sa le vad, io le samtasc, si daca nu le vad. Io stiu unde sa le caut, am locurele mele, pan muschiu moale, pa la marginea poienilor, pe unde-i umezeala, da si caldura de la soare. Am copacii mei, langa care ma duc si m-asez jos, si-apoi numa dau cu mana pan iarba si pan frunze, si sigur aflu cativa puptiti de pitoi, ciupercute de-alea mici. Unele-s cat unghia de mici si ase-s de frumusele, ca gandesti ca-s niste pruncuti infaseti si parca-mi pare rau ca trebuie sa-i culeg. Da daca i-am vazut o data nu-i mai pot lasa acolo ca, oricum, se usca. Daca vezi o ciupearca mai mica si o acoperi cu frunza, ca te gandesti ca a creste mai mare pana-i veni iara in padure, apoi gresesti rau, ca ea nu mai creste daca a vazut-o ochiu omului. Vezi dara, numa dintr-atata si poti sa-ti dai sama cat rau poate face omu pan padure si pantre flori si animale cu nestiinta lui.
Aiestea-s niste lucruri pa care io le-am vazut si le-am intales de cand tat umblu in padure. Io stiu ca Dumnezau le-o lasat pa toate sa creasca in legea lor si degeaba-i vrea tu, om hiretic, sa le grabesti, ca nu sa poate. In toate este o oranduiala, si ceasu si cantaru le tine Cel de Sus, si nu omu.
Asta trebe sa stie oricine vine in padure: padurea te poate hrani cu tat ce are in ea si iti poate da si minte daca stii sa vezi ce trebe. Da pentru asta ii musai sa te porti ca si cand ai fi in vizita la cineva, ca si cand ai fi musafir. Si-apoi, lasa, sa vezi numa cum a sti padurea sa-ti arate ce-are ea mai fain si mai bun!
Sa nu crezi dumneatale ca mie mi-i urat sa umblu sangura. De-amu, de-atatia ani, ma cunoaste si padurea pa mine si sangura-mi arata locurile bune de cules. Si-apoi daca vad o pitoaie faina, o ciupearca grasa, nu m-arunc s-o si culeg iute, ca-i mare pacat. Mai intai ma fac ca n-o vad si o ocolesc o data, de doua ori, ca s-o vad din tate partile catu-i de mandra si cat de bine-i sede in locul unde creste. Si numa cand gandesti c-o aud ca ma straga, atunci m-aplec si o ieu incet, cu grija mare sa nu-i rump clopu. Daca-i prima gasata in zaua aceea, o sarut, ca sa mai am noroc si-i multamesc padurii ca mi-a dat-o. Apoi, ii musai sa-i caut si sotaia. Adica, ciupercile, vezi dumneata, nu cresc sangure decat rareori, ca oamenii. Ii musai sa fie pan apropiere inca una ori mai multe. Si daca nu-i afli sotaia, atunci mai hai si a doua zi, si a treia zi pan locul ala, ca sigur trebe s-o afli. Si uite-asa, de la una la alta, t-am povestit cum ii cu ciupercile. Da amu lasa-ma, ca din vorbe nu-mi pot umple cosu si mintenas se lasa seara aci, la marginea padurii."
Ilustratii de V. Kirilov