Istorie cu ochii in lacrimi
Sasii din Ardeal
Cine n-are nemti, sa si-i cumpere!
|n limba germana, numele Transilvaniei este Siebenburgen: 7 cetati. Pe la-nceputul mileniului, cand au venit din Germania in Ardeal, colonistii sasi nu si-au adus cu ei doar familiile, plugurile si vitele, ci si modelele de civilizatie. Sub ochii uluiti (probabil) ai localnicilor romani, ei au inceput sa ridice cetati, biserici gigantice, strazi pavate, turnuri de bresle, piete publice - toate inconjurate cu ziduri si ferecate cu porti uriase de lemn. In preajma lor, in manoasa campie a Transilvaniei, exact dupa acelasi model si-au construit satele: niste cetati mai mici, adunate in jurul bisericilor. Asa s-au ivit, sub zarea unduitoare a podisului transilvanean, magnificele asezari medievale germane din Brasov, Sibiu, Medias, Sighisoara, Agnita, Sebes, Bistrita - un transplant de civilizatie occidentala, in areal romanesc. Inchisi in caste, sasii din Ardeal au trait complet izolati fata de populatiile vecine, respectandu-si modelele traditionale de organizare obsteasca, legile si administratia lor exemplara, religia, limba, cutumele. Dar in ciuda faptului ca portile sasesti au ramas inchise pentru vecini, modelul civilizatiei lor s-a furisat peste turnurile de paza, ajungand si in satele romanesti. Incet-incet, gospodariile localnicilor au inceput sa semene tot mai mult cu cele ale colonistilor sasi, casele din chirpici si lemn au fost inlocuite cu case din caramida si piatra, satele si-au largit si si-au pietruit ulitele, modelul de organizare a gospodariei sasesti a trecut si in batatura romanilor. Si uite asa, vecinatatea saseasca a propulsat populatia romaneasca din zona cu o mie de ani avans pe scara civilizatiei. Pe la inceputul secolului al Xx-lea, satele romanesti din zona Brasovului, de exemplu, nu puteau fi lesne deosebite de cele sasesti, iar in "cetate" romanii brasoveni aveau banci, corporatii, casine, gimnazii, dar mai ales o administratie ferma, bazata pe legi imuabile, de tip german. (Ardelenii mai au si azi nostalgia institutiilor administrative pe care le-au avut inainte de 1918.) Fara blestematul diluviu rosu, fara exodul dramatic al sasilor inapoi, in Germania, probabil ca Transilvania ar fi fost azi un etalon de civilizatie europeana. Dar chiar si asa, cu toata mizeria si deruta celor 50 de ani de dominatie comunista, avansul de civilizatie al Ardealului fata de toate celelalte zone geografice romanesti a ramas si se vede imediat ce treci granita de piatra a Carpatilor. Un dar facut romanilor de colonistii germani care le-a marcat ardelenilor din zonele limitrofe nu doar viata materiala si conduita morala (respectul legii si al cuvantului dat, disciplina, punctualitate, rigoare), dar le-a stimulat demnitatea si orgoliul national, prin perpetua referire la un model vecin si... european. Si la toate acestea, sa mai adaugam si buna vecinatate istorica dintre romani si sasi, tamponul pe care ei l-au format in vesnicile frecusuri cu ungurii.
Istorie ingropata in iarba
Prapadul a inceput in anii celui de al Doilea Razboi Mondial. Mai intai, prin exodul dramatic al sasilor deportati in lagarele rusesti (autoritatile romanesti ale timpului n-au schitat nici un gest de protectie), apoi prin plecarea unora dintre ei, o data cu retragerea armatei germane de pe frontul de rasarit. Cu toate astea, in anii de dupa razboi, sasii erau inca o prezenta compacta in Transilvania. Ei n-au fugit de frica saraciei materiale, ci mai tarziu, atunci cand modul lor traditional de viata - cel care ii ajutase atata vreme sa isi pastreze identitatea - fusese blocat. Pamanturile le fusesera si lor luate, proprietatile din orase - nationalizate, dupa exodul siberian, urmase exodul in Dobrogea si Baragan. Asa a-nceput dramatica depopulare a satelor si oraselor sasesti din Ardeal: plecarea nemtilor si inlocuirea lor cu tigani. In spiritul echitatii socialiste, imuabila proprietate germana a fost incalcata, iar din ordinul statului - bogatele sate din zona Brasovului si Sibiului au fost invadate de migratia tiganeasca, care si-a impus, si ea, modelele de civilizatie, aprinzand focurile de sub ceaune, direct pe podelele de stejar din casele vechi de sute de ani. Incet-incet, asa cum au venit, sasii au si plecat, lasand in urma lor lacrimi si suferinta, un dezechilibru etnic in care rana dintre romani si unguri incepe iarasi sa sangereze, privelisti atinse de aripa mortii: sate pustii, pierdute in singuratatea campiei, batrani inlemniti in fata unor porti care nu se mai deschid niciodata, ziduri crapate de case si de biserici, prin care cresc buruieni, ferestre oarbe, prin care ca prin gavanele unui craniu de mort tasneste iarba. Atotputernica iarba, care roade si cucereste, transformand "modelul german" intr-un schelet coplesit de furia devastatoare a vegetatiei, a uitarii, a nepasarii si a prostiei. Cu atatea vestigii de cultura saseasca, cu un rest de populatie care poate fi permanentizat, ce-i impiedica pe conducatorii de astazi ai Romaniei sa transforme problema etniei germane din tara noastra intr-o datorie de onoare, un demers politic care sa activeze relatia noastra cu marele si puternicul stat german, asigurandu-ne sprijinul si protectia lui? Chiar: ce ne-mpiedica, decat diplomatia zambetelor duplicitare, cu care incercam de atat timp sa pacalim Europa, prestand o politica versatila, "la doua capete"?
Executie capitala cu pixul
Prin anii 50, Sighisoara mai era inca asa cum o construisera sasii: o splendida cetate medievala, cu creneluri invelite in tigla rosie, turnuri de aparare, biserici acoperite cu aur, stradute inguste, furisate pe sub bolti si poduri de piatra, piete de flori si concerte de orga, revarsate peste oras. In calitate de fiica a unei familii de brasoveni deportati cu domiciliul obligatoriu in lagarul de la Dumbraveni, mi se ingaduise sa continuu scoala germana pana la capatul anului. Si cum cea mai apropiata localitate era Sighisoara, o jumatate de an scolar am urcat zilnic sutele de trepte ale tunelului care ducea la gimnaziul din varful cetatii. Un tunel vechi, din lemn, pe care populatia galagioasa a scolii il strabatea zilnic, cu strigate salbatice de Winetou. Dar ceea ce m-a fascinat cel mai tare in scurta mea existenta sighisoreana a fost ceasul cu papusi, din cetate (la ore fixe, din orologiu iesea afara un cortegiu de regi si regine, planete si zeitati, imbracate in haine de epoca, care dansau si se ploconeau, in vreme ce doi tobosari bateau in tobe adevarate, cu ciocanele de argint), Uli, fiul pastorului german, care prin sarutari fugare, dar sincere, imi dovedea ca fuziunea istorica se facuse si sasii nu-i dispretuiau pe romani, in sfarsit, zilele de duminica si de sarbatoare, in care barbatii si femeile din Sighisoara coborau in rauri pe strazile asezate in panta, imbracati fastuos, in "Trachtul" lor traditional, croit din taftale si catifele, plin de sireturi, catarame, spume de dantele si funde, indreptandu-se, disciplinati, spre biserica. Erau atat de spectaculosi, atat de civilizati si de siguri, incat parea ca nimic nu va putea spulbera vreodata imaginea aceea de istorie vie, aflata de secole in rostul ei. Vremurile, ce-i drept, se schimbasera, dar ele pareau sa n-aiba nici un fel de putere asupra sasilor sighisoreni. Nici macar noua administratie comunista, care batea in portile ferecate ale cetatii cu carnetele de partid. Si partidul le-a fost mormantul. Activistii cu mape si cu haine de vinilin, cu sepci leniniste si cu pixuri care taiau, fara ca pasta sa li se termine vreodata, fixele, imuabilele, istoricele drepturi ale sasilor din Ardeal.
Doar intr-un deceniu si jumatate de epoca comunista, ceea ce sasii izbutisera sa dureze de-a lungul unui mileniu: Ordinea - era distrusa complet. Mancata de mucegai si de igrasie, cu canalele de scurgere infundate, Sighisoara putea a latrina si a cantina muncitoreasca, tiganizata la figurat si la propriu, ca intreg teritoriul... national. Rand pe rand, si de aici sasii plecasera la obarsii, lasand corabia parasita, la indemana unei populatii amestecate de unguri, romani si tigani, oameni fara domiciliu si slujba, o veritabila drojdie a revolutiei comuniste, devenita "forta de soc a socialismului", implantata peste tot in "periculosul" Ardeal! (Provincia romaneasca cea mai urata de comunisti.)
Pe la-nceputul anilor 70, peste mucegaiul si igrasia vechii cetati medievale a Sighisoarei, regimul lui Ceausescu daduse cu bidineaua culori vesele, pastelate: vernil, bleu-ciel, roz-bombon. Asta - plus zeci de mii de marci vest-germane - era pretul "pacii" cu Germania Federala, micile semne de bunavointa fata de sasii sighisoreni, carora li s-a dat voie sa plece in masa, pe portile acum deschise ale cetatii, in "Gnsereihe" (pas de gasca), insirati unul in spatele celuilalt, fara nimic altceva la spinare decat povara imensa si dureroasa a despartirii de Vaterland (patrie).
Si sa vorbim acum despre anul de gratie 1999. Despre cei 10 ani ai tranzitiei romanesti, in care ar fi trebuit, printre altele, sa se repare si nedreptatile comuniste fata de sasii transilvaneni. Mai intai, pentru ca asa este drept, sa le dai inapoi ceea ce le-ai luat - proprietatile, pamanturile, casele, scolile, rostul lor omenesc. Apoi, pentru ca asa ar fi fost intelept, deoarece Germania este o tara care isi pretuieste trecutul si care isi ocroteste peste tot emigratia, iar marele tezaur german care se afla inca in Romania - monumente, sate, case, documente istorice, arhive, arta, cultura, sasi vii - ar fi o piesa ideala de schimb pentru captarea bunavointei germane, pentru o relatie activa si lucrativa cu cel mai mare si mai puternic stat european.
Dar duceti-va sa vedeti Sighisoara! Culorile vesele, pastelate, vernil, bleu-ciel, roz-bombon au fost iarasi improspatate peste mucegaiul si igrasia cetatii, de aceeasi inexpugnabila bidinea!
Sanziana Pop