Istorie
Romanii din Ucraina
Zile de toamna, la nord de Tisa
Maramuresul Istoric de la nord de Tisa face parte din Transcarpatia, iar Transcarpatia este "piciorul" european al Ucrainei. Aici traiesc peste 40.000 de romani care, in istorie, n-au locuit niciodata cu adevarat in Patria-Mama. Dintr-o intamplare nefericita, in 1919, cand trupele romane inaintau spre Budapesta, unde aveau oarece treaba cu bolsevicul Bella Kun, flancul nordic a fost lasat liber, permitand Cehoslovaciei ce se infiripa atunci sa-si impinga soldatii pana la Tisa. In cele din urma, granita s-a fixat dupa cat apucase sa ocupe fiecare, in ciuda protestelor vehemente ale "morosenilor" ce fusesera prezenti, prin cateva zeci de reprezentanti cu credentionale, la Marea Adunare de la Alba-Iulia. Dupa cehi (frumoase amintiri, cinci poduri rutiere, granita spiritualizata), regiunea a intrat sub unguri, mai apoi sub nemti. Rusii nu s-au lasat nici ei asteptati prea mult; cat despre ucraineni, lor le place cu adevarat sa administreze ceea ce au primit mostenire de la generosii "frati mai mari". Astazi, cand unul dintre cele cinci poduri (disturse in razboi) "ameninta" sa-si reocupe locul cu sprijin european in geografia zonala, Ucraina cedeaza in fata faptului implinit, iar romanii de sub administratia kieveana se gasesc in faza de inceput a unei noi renasteri nationale. Cat despre satele romanesti de pe malul nordic al Tisei, acestea au ajuns intr-o situatie materiala de invidiat, chiar si pentru zonele cele mai bogate din Romania. Apsa de Sus, Apsa de Mijloc, Biserica Alba, Slatina, Teceu s.a. sunt "stroite" (construite) de la zero, in locul vechilor casute de lemn maramuresene inaltandu-se adevarate vile somptuoase, cu 8-10 si chiar 25 de camere. Constructiile au inceput in urma cu doua decenii, in vremea boom-ului gorbaciovist, cand Rusia a lansat provocarea dezghetului economic si i-a atras pe toti cei "nelinistiti" din imperiu, oferindu-le sanse de castig nelimitat si plasandu-i intr-o competitie dura din care, de departe, maramuresenii au iesit invingatori.
In brigada lui Ion...
Ion Grigor (38 de ani), fiul lui Vasalie si al Ilenei, a dorit sa fie intelectual. Din Apsa de Mijloc a ajuns direct la Tiraspol, unde candva puteai studia fizica, astronomia si chimia. I-a placut si la Odesa, unde a studiat dreptul. Si la Chisinau, unde a functionat ca lector la Universitate. I-a placut si nu prea. Dupa ce a rapit-o pe Angela din caminul studentesc, s-a intors la Apsa, unde a turnat temelia casei in care traiesc astazi. Casa mijlocie, cu zece camere plus dependinte, in care numai sistemul de incalzire a costat peste 20.000 de dolari, si tot pe atat mobila romaneasca din camerele de la etaj. Ca slujba, i s-a oferit un post de profesor in comuna. Daca l-ar fi acceptat, Ion Grigor ar fi astazi muritor de foame, cu cei 5 dolari leafa pe luna. Numai Costica, mezinul familiei, castiga lunar 30 de dolari, pazind focul de sub cazane. Ceea ce face baiatul se numea candva, pre dulcea limba de lemn, "educatie prin munca si pentru munca". In cazul nostru, este vorba insa de o traditie de familie: si Ion a inceput sa munceasca pe bani, de la 14 ani, cand a fost dus la constructii in Caucaz, impreuna cu brigada tatalui sau. Construiau pentru colhozuri, iar baiatul lucra doar in vacante. A strans bani buni; la 19 ani, cand s-a inscris la facultate, avea la banca, pe numele sau, circa 25.000 de dolari (20.000 de ruble). Cu ei si-a inceput mai tarziu constructia casei.
A zis Vasalie Grigor catre fiul sau, Ion: "Baiete, ai carte, ai stiinta, iar cel mai mare mut din sat nu esti; fa-ti brigada si hai la lucru!". A strans Ion 32 de oameni si le-a spus: "Sunteti brigada mea. Eu raspund, eu semnez contracte, eu va port de grija. Conditia numarul unu: nu se bea. Apoi: nu se fura; nu se chiuleste; nu se provoaca scandal".
Asa a inceput aventura ruseasca a brigazii lui Ion. Unde s-au oprit acesti oameni sa lucreze, adio moldoveni, adio ucraineni, azeri sau rusi! Brigazile de maramureseni au spart normele si au schimbat regulile. Au dus in pusta ruseasca din Stavropol si mai la nord, in raionul Blagodarnai, in colhozurile botezate, desigur, "Rodina" ("Tara"), un concept periculos pentru birocratia locala: ziua-lumina. Normatorii cu manecute au ramas cruciti si au facut reclamatie la raion. Ca nu se respecta programul de lucru. Ca se exploateaza clasa muncitoare pana la epuizare. Ca... se recolteaza grau prea repede si ploile gasesc miristea goala. Graul si rasarita (adica floarea-soarelui, in limba apsenilor). Dupa sapte ani, brigada lui Ion si-a extins activitatea la fabrica de caramida. Au fost adusi mai multi oameni. Cu Ion, erau siguri ca se intorceau cu trenul incarcat de cereale. Cu el se mergea numai la castig. Barter, caci bani gheata nu prea mai avea "soiuzul"...
Pe vremea aceea, colhozul avea cota de caramizi: 100.000 pe luna. Restul productiei mergea in orase, la... perestroika. Si atunci au venit baietii de pe Tisa, brigada asta de profesori, doctori si invatatori (slujbele la stat nu au fost niciodata la moda in satele romanesti din Transcarpatia), si au muncit cu masca de gaze pe figura, de dimineata pana noaptea tarziu. La sfarsitul lunii, socotelile se incheiau pe la 20.000 de ruble (circa 25.000 de dolari) pentru intreaga brigada, adica 200.000 de caramizi plata neta. Care erau, fireste, cedate colhozului in schimbul cerealelor. Mai departe, circuitul era cel clasic: vagoanele erau duse la vanzare acolo unde erau cerinte, iar banii soseau la Apsa, unde case din ce in ce mai orgolioase luau ochii "organelor", fericite ca au pe cine impozita, dar mai ales amenda. Fara amenzile date romanilor, militienii, perceptorii, padurarii si vamesii ucraineni si-ar fi pus de mult uniforma-n cui, luand drumul disperat al "somajului pur" (adica fara nici o rubla drept ajutor).
Prin cenusa imperiului
"Caderea Rusiei - spune Ion Grigor - a fost o mare lovitura pentru satele noastre. De cand s-au pus granite si vami noi, de cand economia a slabit, nici maramuresenii nu mai au ce cauta in Caucaz. Multe case au ramas pe rosu, ca unii, mai lacomi, au vrut sa aiba 20-30 de camere, iar numarul datornicilor a crescut. Avem zeci de constructii care arata ca blocurile neterminate din Bucuresti. O reciclare din mers a activitatii a fost mai mult decat necesara."
Granita. A trai cu granita - iata noul cuvant de ordine ale acestor oameni invatati sa castige bine. Dinamismul lor extraordinar a intrat in contradictie cu anchilozarea institutiilor. "Reciclarea" lor a durat putin si s-a facut "in campul muncii", in timp ce functionarii statului au ramas inca in "epoca sovietica de piatra". Ca sa obtii un pasaport, ai de asteptat trei-patru luni si de facut cateva drumuri la regiune. Asta-i regula. Dar nu pentru romani. Daca ar astepta atat, ar da faliment. Si atunci, intra in scena mita. Fata de coruptia ucraineana, coruptia romaneasca pare a avea crize de identitate, socuri de adaptare. Prima actiune din "concubinajul" lui Ion Grigor cu granita a fost cea dedicata hainelor. "Am inceput cu Iugoslavia", spune el. "A urmat Polonia, Ungaria, Turcia. Romania n-a prea mers, cu exceptia mobilei de lux. Totusi, a ramas o tara de tranzit: oamenii nostri se descarcau in Brasov sau Bucuresti, apoi plecau la Istanbul sa se incarce din nou. Au urmat produsele alimentare, electrocasnice si perdelele. Mergea orice, ca tara era goala. In prezent, de Ungaria si Romania ne-am lepadat, situatia a devenit mai stricta, cu toate ca fiecare dintre noi are firma si acte in regula; a ramas Polonia."
In limbajul "dunarean", ceea ce face Ion Grigor si consatenii sai ar putea fi numit "bisnita". Oricum i-ai spune, este aproape singura activitate aducatoare de venituri rezonabile in Transcarpatia. Fara actorii principali, romanii din satele de pe Tisa, o intreaga infrastructura regionala s-ar prabusi. Azi in Ujgorod, maine in Chisinau, la volanul Seat-ului sau ultimul tip, Ion si, ca el, trei sferturi din apseni tin inca fruntea sus prin cenusa fostului imperiu. Caderea Urss-ului le-a schimbat viata, si inca nu e prea clar daca in bine sau in rau. Oricum, unul ca Nutu Turda - fost sofer la colhoz si director la Casa de Cultura - n-ar fi fost capabil, sub soviete, sa lucreze la Chicago (de unde i se trage si porecla) si sa se "repatrieze" cu 12.000 de dolari in buzunar (6.000.000 de ruble la valoarea anului 1992), cu care si-a construit o vila cu 32 de camere, plus un restaurant cu doua etaje, plus un service auto.
Si nici Ion Grigor - cu nostalgiile sale dupa (vorba poetului) "Tatal meu Rusia" - n-ar fi putut sa urmareasca 100 de canale de televiziune, sa vorbeasca la celular prin antena Dialog din Sighet (aranjata de companie in asa fel incat sa bata si peste Tisa), ori sa-si dea fiica la liceu in Romania. Si nici tata-socru, profesor pensionar, n-ar putea sa tina in arenda peste 100 de hectare de grau si porumb, undeva in marea stepa ce facuse odinioara gloria brigazilor din Apsa de Mijloc.
Fotoreportaj de
Ion Longin Popescu