Ultima solutie
Propunerea d-lui Gunter Verheugen, comisar european pentru extinderea U.E. ca un grup international compus din reprezentanti ai Comisiei Europene, F.M.I., Banca Mondiala si ai altor organisme financiare, sa contribuie la stabilirea unei strategii pe termen mediu pentru Romania si sa monitorizeze aplicarea acesteia a starnit reactii extrem de contradictorii in mediile noastre politice. Liderii unor partide, in special din Opozitie, au vazut in ea o imixtiune inadmisibila in treburile tarii, un "dictat" ce incalca suveranitatea si independenta Romaniei. Pentru ei, propunerea comisarului Verheugen a reprezentat o formula mascata de instituire a "consiliului financiar", instituire pe care organismele financiare internationale o propun atunci cand o tara intra in incapacitate de plata pe pietele externe. Or, Romania - sustin ei - nu a ajuns in aceasta situatie, ba chiar a depasit cu succes "varful de sarcina" in achitarea - pe anul in curs - a datoriei externe. Alti lideri, mai ales din partidele coalitiei guvernamentale, au acceptat sugestia, considerand ca - pe aceasta cale - se poate realiza o finantare mai eficienta a programelor de dezvoltare adoptate. Asistenta oferita, ca urmare a acceptarii propunerii comisarului european, ar putea fi de aproape 700 milioane de dolari anual, acordati de U.E. sub forma unor credite nerambursabile in vederea pregatirii Romaniei pentru aderare. U.E. ofera, de altfel, o astfel de asistenta tuturor tarilor cu care deschide negocierile de aderare. Grecia sau Portugalia, ca sa dam un exemplu, au fost sustinute cu fonduri cu ani buni inaintea admiterii lor in Uniune.
Cazul Romaniei este insa unul mai special. Indiferent ca propunerea d-lui Verheugen s-a facut de catre Comisia Europeana - care ar fi realizat ca situatia economica dezastruoasa a Romaniei poate genera o noua tulburare sociala in zona Balcanilor, dupa catastrofa kosovara, sau ca ea este un raspuns la solicitarea guvernului roman, dornic sa armonizeze politicile economice propuse de F.M.I. cu aquis-ul comunitar, necesar integrarii in U.E. - fixarea si monitorizarea externa a strategiei de dezvoltare este, se pare, unica solutie. Spre deosebire de alte tari, care au gasit alternative pentru depasirea crizei generate de tranzitie, indeplinind astfel criteriile de aderare la structurile euroatlantice si europene, Romania nu a reusit, in cei zece ani de la rasturnarea comunismului, sa fixeze nici o solutie. Guvernarile care s-au succedat dupa 1989 nu au facut altceva decat sa gestioneze criza, cheltuind toate resursele tarii in scopuri strict partinice, de pastrare a status-quo-ului. Nu a existat nici un program coerent, stabilit pentru un termen anume, prin care sa se finalizeze tranzitia obligatorie. Schimbarea democratica din 1996, singura realizare a societatii romanesti postdecembriste, nu a adus nimic nou din aceasta perspectiva. Noii guvernanti nu au inteles ca Schimbarea ar fi trebuit sa fie, in primul rand, o schimbare de sistem. Alegand aceleasi "solutii" ca si cei de dinainte, au ajuns la aceleasi rezultate. Numai ca, dupa "experienta" Pdsr-ista, fundul sacului s-a aflat mult mai aproape.
Occidentul s-a saturat sa crediteze Romania cu fonduri care se volatilizeaza in drumul lor spre tintele anuntate. Temporizarea restructurarii si a privatizarii, din spaima ca "socul" ar putea rasturna echilibrul social, nu a facut decat sa lungeasca agonia, salvarea - temporara - a unor "gauri negre" impunand marirea constanta a "contributiei" tuturor cetatenilor. Preluate de buget, pierderile acestor "gauri negre" au dus la depasirea veniturilor statului de cheltuielile publice. Strangand de pe piata banii necesari dezvoltarii sectorului privat, singurul care ar fi putut crea noi locuri de munca, atenuand astfel efectele restructurarii si privatizarii, guvernantii au generalizat saracia, au redus drastic calitatea vietii tuturor. "Injectiile" de capital obtinute prin acordurile cu institutiile financiare internationale au fost, in contextul dat, inevitabil deturnate, primejdia unor reactii sociale necontrolabile fiind la fel de mare ca si presiunea exercitata de sindicatele constituite in marile intreprinderi cu pierderi. Toate guvernele de dupa 1989 au navigat in zig-zag intre aceste doua amenintari, rezultatul fiind perpetuarea si adancirea crizei. O strategie decisa, pe termen limitat, acceptata de toate componentele arcului politic romanesc, ar fi miscat lucrurile intr-o anumita directie, dand - in sfarsit - creditorilor externi impresia ca in Romania se face totusi Reforma. Cu o legislatie adecvata, impusa cu necesitate de aceasta strategie, tara ar fi devenit atractiva pentru investitorii straini. Capitalurile aduse de ei ar fi putut dinamiza o economie in declin, grabindu-i conversia si marindu-i "iesirile" spre piata libera. Nimeni nu se grabeste insa sa investeasca intr-o economie in care pierderile sunt mai mari decat castigurile.
Situatia actuala este produsul unei clase politice interesate doar de propria-i existenta. Desi opuse, grupurile ce o compun actioneaza practic dupa aceleasi scheme. Si pentru "stanga", si pentru "dreapta", interesul national este mai putin important decat mentinerea la Putere si asigurarea gruparilor clientelare aferente. Un cunoscut publicist sustinea, in revista "22", teza primejdiei mortale a revenirii la Putere a Pdsr-ului, partid - dupa el - antioccidental, adept al etatismului si reorientarii Romaniei spre Rasarit. "Primejdia" exista, numai ca ea este rezultatul actualei guvernari. In fond, indiferent de formulele propagandistice ale liderilor, daca Pdsr-ul va castiga viitoarele alegeri, el o va face pentru ca electoratul respinge actuala formula de guvernare. In lipsa unei "a treia cai", fenomenul este o repetare a celui din 1996 cand acelasi electorat a respins guvernarea Pdsr-ista. Lamentatiile asupra posibilei alternate la Putere prin alegeri democratice nu-si au rostul. Primejdia reala este alta. Ea consta in continuarea politicii ezitante, aplicate de Pdsr pana in 1996 si preluate de succesorii sai. O astfel de politica duce, cum s-a mai observat, la disolutia autoritatii, la perpetuarea "carpelii" ca politica economica, la falimentul total al tarii. Daca guvernantii, indiferent din ce zona a spectrului politic ar proveni ei, nu vor intelege necesitatea unei strategii coerente, pe termen limitat, intrunind acordul tuturor fortelor aflate in joc, acestea vor fi consecintele.
Scrisoarea d-lui Verheugen propune tocmai realizarea unei astfel de strategii, aplicabila Romaniei indiferent de partidele aflate la guvernare. Monitorizarea are rolul de a urmari mentinerea destinatiei fondurilor nerambursabile pentru ca, daca s-ar proceda in utilizarea lor ca si pana acum, efortul Ue ar fi inutil. Apelul la monitorizare indica, evident, o neincredere in clasa politica romaneasca in ansamblul ei. Clasa politica trebuie obligata sa isi asume interesul national, depasind - cel putin pana la revigorarea economiei - aprigele batalii pentru ceea ce a mai ramas din ciolan. "Raportul anual - scrie d-l Verheugen - arata ca autoritatile si societatea romana in ansamblul ei au fost incapabile sa realizeze un consens puternic in ceea ce priveste reforma economica si sa recunoasca faptul ca reformele sunt extrem de importante pentru indeplinirea obiectivului de integrare in U.E." De aceea, strategia de dezvoltare pe termen mediu (minimum trei ani) ar trebui elaborata cu sprijinul specialistilor tuturor partidelor politice romanesti. Aplicarea ei, pe baza finantarii U.E., nu va mai depinde - in consecinta - de interesele unui grup partinic sau de ale altuia. Acceptarea monitorizarii va face ca schimbarea de regim, daca - in urma alegerilor - se va produce, sa nu afecteze evolutia Romaniei spre dinamizarea economiei si integrarea ei in Europa. Oricare ar fi, sa zicem, intentiile ascunse ale Pdsr-ului, el nu va putea rupe un acord care asigura tarii un viitor mai bun.
Actiunea Occidentului este, desigur, interesata. Pozitia strategica a Romaniei, rolul pe care-l poate juca in Balcani si in zona rasariteana a Europei sunt "argumente" de care trebuie sa se tina seama. Dar occidentalii au inteles ca, fara o redresare economica susceptibila sa excluda sursele de conflict intern, argumentele in cauza nu valoreaza prea mult, dupa cum s-a demonstrat si in "lectia kosovara". Cu actualul sistem politic din Romania, aceasta redresare nu este, in fapt, posibila. Aplicarea decisa si controlata a unei strategii pe termen mediu este, in sfarsit, oricine ar fi la Putere, singura solutie a momentului. Monitorizarea are rostul de a-i asigura pe cei ce dau banii ca acestia vor ajunge intr-adevar la destinatia fixata, fara a mai fi deturnati pentru nevoi conjuncturale, interese partinice sau - pur si simplu - prin delapidare. Pentru Romania, oferta U.E. reprezinta o sansa ce nu trebuie ratata.
Toma Roman