Lumea Romaneasca
Dana Dogaru
"Trec prin momente de cumpana, in care singurul meu refugiu ramane familia"
Pare calma si foarte sigura pe ea pe scena. Dar fotograful surprinde ceva ce noua ne scapa, o neliniste, intrebarea ce apare dupa ce s-a tras cortina: "Oare am reusit sa transmit publicului emotia?". Reuseste cu brio. Imi amintesc ca acum cativa ani am intalnit-o la o repetitie cu o piesa dificila, "Fecioara si moartea", alaturi de marele George Constantin. Am intrebat-o cum se simte. "Epuizata. E un teribil consum de energie, cu atat mai mare cu cat il am ca partener pe uriasul creator de personaje care e George Constantin. Un coleg admirabil, exigent si stimulator care iti da incredere in tine, dar iti si pretinde sa fii la inaltime. Are o intuitie absolut fabuloasa. La el cuvantul rostit capata greutate. Adevar." "Fecioara si moartea" a fost ultimul lor spectacol jucat impreuna. Mentorul spiritual al Danei s-a dus sa se odihneasca putin, iar colega lui mai tanara continua lupta artistica. Desi are momente cand e gata sa abandoneze.
Teatrul, fata in fata cu calibanismul si kitschul
- E adevarat ca dupa ‘89 erai gata sa te lasi de teatru?
- In doua randuri nu mi-a mai venit sa ma urc pe scena. In seara de 22 decembrie, dupa euforia din ajun, credeam ca totul se va schimba, dar s-a instalat teroarea. Se tragea de peste tot, nu stiai de unde vine moartea. Eu incercam cu disperare sa nu-mi las copila sa iasa in strada, s-o secere. Nu-mi mai pasa de teatru, traiam drama acasa la mine. A doua oara a fost in vara cu mineriada. Am trait o spaima dublata de revolta: cum adica, eu sa ies pe scena si sa dau ce e mai bun in mine, iar in sala, printre spectatori, sa fie vreun terorist care in ajun ucisese copii? Pentru asemenea oameni sa joc? Lasa, ca si astazi ma intreb daca nu cumva intre tinerii ce umplu salile de teatru - slava Domnului!- nu exista si vreun viitor domn Remes care uraste cultura. Apoi, "sad si cujet", vorba ardeleanului. Imi zic: asemenea calibani n-au intrat in viata lor la o piesa, n-au vibrat la un concert. De ce ar face-o tocmai acum? Or, meseria asta a noastra noi o facem ca sa daruim publicului ceva din preaplinul emotiilor noastre si sa ne facem intelesi. Dar de cine? Noroc ca inca nu s-au contaminat cu totii de kitschul din jur ori de telenovelistica de la televizor.
- Bag sama ca nu numai publicul, ci si politica te dezamageste, te sperie.
- Din ce in ce mai tare. Am jurat ca la viitoarele alegeri nu voi vota decat oameni, nu partide si programe, care inseamna vorbe goale. Pentru ca o data ajunse la Putere, partidelor nu le pasa de noi, ci numai de propriul algoritm.
- Dar in puterea teatrului de a rezista presiunilor pietii, spectacolelor circar-comerciale mai crezi?
- Cu greu. Sunt momente de cumpana, in care singurul meu refugiu ramane familia.
- O ai pe Irina, fiica ta, pe Andrei, nepotelul de 4 ani, ii ai pe parintii tai si pe sotul tau: domnul doctor Sorin Puia, cunoscutul obstretician de la Maternitatea Giulesti.
- Ii am pe fiecare in parte si pe toti la un loc. Cu parintii, am stat pana acum zece ani. Ei mi-au crescut copila, fara ei nu mi-as fi putut continua profesia. Vara, punem cu totii umarul si alergam intr-un sat de langa Dunare, unde parintii mei au o proprietate pe care o refacem. E un colt minunat si concediile noastre acolo ni le petrecem. Ne urcam in masina si plecam sa ne improspatam fortele.
- Conduci de mult masina?
- De condus o conduc inca de acum 20 de ani, cand nu aveam carnet. Dar asta s-a intamplat la o filmare. Dadusem probe si m-au intrebat daca stiu sa sofez si eu m-am dat mare. Inconstienta tineretii... Dar a trebuit sa fac apoi o cascada si mi-era inima cat un purice. Nimeni n-a banuit ce frica mi-a fost. Carnetul l-am luat abia la 40 de ani.
- Teatrul se petrece pe scena, alaturi de alti actori. Succesele si insuccesele depind intotdeauna de ei. Ai, printre ei, colegi preferati?
- De la George Constantin am invatat cel mai mult. Marele nostru actor nu imita realitatea, o descoperea cu sufletul si cu inteligenta lui. Cat il stiam in scena ori in culise, simteam certitudinea a ceea ce fac: el era controlul, reperul artistic. La toti ne e greu in teatru fara el. Cu putini artisti de asemenea clasa umana am mai avut ocazia sa ma intalnesc. Cu unii am colaborat excelent. Cu colegul si prietenul meu Horatiu Malaele am inceput sa joc inca din studentie. Cu el am inregistrat primul meu succes pe o scena profesionista in "Acesti ingeri tristi", care mi-a adus premiul de interpretare. Am avut multe succese impreuna. In "Cafeneaua" parcurgem trei varste, imbatranim alaturi si fara nici un machiaj, doar din interiorul nostru. El nu e numai partenerul si colegul meu, ci si un regizor foarte bun, cu care ma inteleg de minune. Acum, am sansa sa repet cu Vlad Mugur, dintr-o alta generatie. El are o ureche muzicala fantastica, sesizeaza imediat cea mai mica alunecare in kitsch. N-am lucrat cu Ducu Darie decat putin, la "Trei surori", dar recenta lui premiera, "Iluzia comica", mi s-a parut un regal. O gura de oxigen pentru noi toti cei care mai credem in teatrul adevarat, ce n-are nevoie sa recurga la teribilisme si exhibitii ca sa produca emotii. Pentru ca fara emotie, Arta cea mare nu poate exista. Dupa 20 de ani de cand n-am mai jucat intr-o commedia del arte, Vlad Mugur m-a distribuit in Colombina din "Doi gemeni venetieni". Sunt fericita ca imi regasesc aceeasi pofta de a improviza sub ochiul atent al regizorului-profesor.
- Ti-a fost profesor in Institut?
- Nu, eu am avut ca profesor un pedagog excelent, pe doamna Beate Fredanov. Ea ne-a urmarit atent evolutia, asa cum nu se mai intampla cu regizorii din zilele noastre. Si e atat de important pentru noi, actorii, sa fim urmariti de regizori, de-a lungul unei cariere.
D"ale vietii
- Cum de ai ales teatrul?
- Imi placea de mica sa atrag atentia asupra mea: recitam si inventam povesti pe care le spuneam tuturor. Simteam o nevoie aproape fizica sa ma expun. La 8 ani, stiam cu siguranta ca ma voi face actrita. Dar oricat de mult imi iubesc aceasta profesie minunata, dar dura, n-as fi vrut ca fata mea - si-a primului meu sot, actorul Mihai Dogaru - sa imbratiseze aceeasi cariera. Am incercat sa-i atrag atentia asupra dificultatilor meseriei. "O meserie care nu-i pentru dudui", cum spunea George Constantin. Si adauga: "Cine vrea doar sa-si vada fata imbracata frumos pe scena, se insala. E o meserie de corvoada, de ramatori". Nimic din ce-i spuneam n-a convins-o, m-a anuntat ca a dat examen la Institut si ca a intrat. Dar dupa primele ore de curs, cand regizorul le-a spus fetelor sa se dezbrace in maieu, sa vada cum se misca, ea a lasat totul balta, a venit acasa si mi-a spus ca a terminat definitiv cu teatrul. Acum lucreaza la o firma si e multumita. Sper.
- Tatal Irinei, Mihai Dogaru, mai traia cand fetei i-a intrat in cap actoria?
- Din pacate, a murit de tanar, la 36 de ani, cand Irina avea 4 ani. Ne-am casatorit din studentie, el s-a imbolnavit grav si s-a stins. Noroc cu parintii mei ca m-au ajutat sa-mi cresc copilul, pentru ca altfel n-as fi putut sa-mi continui profesia. Tata era pe atunci redactor la Editura "Militara", mama era civila. S-au dedicat cu totul nepoatei lor, asa cum astazi eu ma dedic nepotelului meu, Andrei.
- Cum iti pare rolul de bunica?
- Extraordinar. Fascinant. Dar incerc sa nu fiu o bunica exagerata, ci una cat se poate de normala. Desi e foarte greu in conditiile de azi sa fii un parinte sau un bunic normal.
- Il rasfeti, ii gatesti ce-i place lui?
- Cand am timp. Dar au inceput sa-i placa si lui mancarurile chinezesti si salatele de fructe de mare, de cand am fost vara trecuta cu el in vacanta, in Grecia. Am fost in niste insule minunate, cu nume de jucarie pentru copii - Halkidiki -, a fost incantat. Acum va merge la gradinita si voi respira si eu mai libera. Am fost in Grecia de opt ori, ca sa-i descopar toate minunatiile. Ador calatoriile - sunt hobby-ul meu, daca-l pot numi asa. Intr-una din vacante, am fost cu sotul meu in excursie in Thailanda; prinsesem gustul tarilor exotice dupa turneul Teatrului "Nottara" cu "Regele moare" in Argentina, in Chile si Uruguay unde jucasem in limba spaniola. Fabuloasa calatorie! Apoi, cu "Doua femei celebre" am plecat cu Victoria Cocias in Canada, Sua si in Emiratele Arabe Unite. De peste tot ii aduc sotului meu scoici - asta e hobby-ul lui: colectioneaza scoici.
- Stii ce nu vad eu pe peretii acestei incaperi? Fotografiile tale. Nici din spectacole, nici din "private life".
- Am oroare de fotografii, desi am sute. Dar nu suport sa le expun pe pereti, ar fi prea mult pentru o biata faptura care si asa face o profesie de vitrina. Prefer sa-mi oranduiesc amintirile in albume, pe care sa le rasfoiesc la batranete, cand voi fi mai libera...
- Ai sa vezi tu mai tarziu cat de libera e batranetea! Dar nu vreau sa te sperii: hai sa alegem acum cateva instantanee din viata unei vedete celebre. Vad ca ai multe poze cu Andrei. Iubesti copiii. Si animalele?
- Bineinteles. Am tinut enorm la o pisica pe care am primit-o in dar la premiera "Karamazovilor". I-am zis Grusenka, dupa personajul meu. Era o garagista, care a trait 17 ani. Nu-ti spun cat am suferit cand a murit. Apoi a fost Coco, papagalul care nu se despartea de mine nici la masa, nici in dormitor. Dupa ce s-a nascut Andrei, am avut un pechinez si regret ca n-am poze cu nici unul.
- Ce te impresioneaza cel mai mult in viata?
- Viata insasi, care-ti ofera atatea surprize. E atat de neasteptata, de tumultuoasa... Totul e sa-ti pastrezi curiozitatea si sa nu-ti pleci ochiul pe strada. Pentru noi, actorii, e vital. Dar ce ma impresioneaza cel mai tare sunt batranii pe care-i vad in piata, dornici sa cumpere un fruct pe care le e imposibil sa si-l permita. Am recunoscut fosti academicieni, imbracati cu hainele lor de odinioara, care nu-si pot lua un mar. O tara ce nu-si respecta batranii e o tara care nu se respecta si care nu are viitor.
Alice Manoiu