Lectia Fmi
Decizia Fmi asupra celei de-a doua transe de imprumut, acordat Romaniei prin acordul semnat in luna august, a ridicat inca o data problema modului de utilizare a fondurilor furnizate. Transa in cauza a fost pusa in discutie de hotararea primului ministru, d-l Radu Vasile, de a mari salariile cadrelor din Politie si Armata, hotarare ce - dupa Fmi - duce la depasirea deficitului bugetar stabilit. D-l Decebal Traian Remes, ministrul Finantelor, a sustinut ca "marirea salariilor a fost prinsa la rectificarea bugetului", dar formula nu a linistit organismul international, obligandu-l astfel pe primul ministru sa admita ca aceasta optiune poate, intr-adevar, duce la cresterea deficitului. Fmi se teme ca banii acordati pentru finalizarea Reformei si Restructurarii in economie vor fi utilizati pentru acoperirea acestor mariri. Toate guvernele post-decembriste au efectuat, dupa cum se stie, astfel de "deturnari" conjuncturale, care au dus la pierderea credibilitatii Romaniei in fata forurilor financiare internationale. Fmi-ul, ca si Bird-ul, Berd-ul si alte institutii creditoare vor sa stie ce destinatie se dau fondurilor si in ce masura ajuta la deblocarea situatiei acordarea lor. Nici una dintre institutiile pomenite nu accepta ca, spre deosebire de celelalte tari din fostul "lagar" socialist, Romania sa fie stipendiata la nesfarsit. Ele au realizat ca, fara un control sever al utilizarii banilor, acestia vor fi - in continuare - folositi pentru operatiuni de "mituire" momentana a populatiei, fara ca, supusa transformarilor, economia sa se dinamizeze. Daca se continua asa, Romania va deveni "muribundul" Europei.
Nu am sa discut, in acest spatiu, de ce vrea premierul sa mareasca salariile angajatilor Politiei si Armatei, lasand celelalte categorii profesionale sa se zbata la limita supravietuirii. Este de ajuns sa remarcam faptul ca orice administratie care se simte amenintata de izbucnirea unor conflicte sociale majore isi intareste fidelitatea fortelor de ordine si de aparare. Masura este un semnal ca actuala Putere a sesizat nu numai ca a pierdut sprijinul electoral al populatiei, ci si faptul ca - pe fondul mizeriei generalizate - o "scanteie" poate declansa un incendiu social de proportii. Numarul nemultumitilor este atat de mare, de la someri la pensionari, de la studenti si elevi la simpli bugetari, incat, la un nou "soc" al foametei sau frigului, ar putea rasturna, printr-o "iesire" in masa, ordinea fragila existenta. Neputand sa le satisfaca cererile, guvernul a ales "fortificarea" salariala a grupului profesional cu cea mai mare pondere in mentinerea stabilitatii. Intr-un fel, el a procedat dupa metoda comunista, aplicata si sub "regimul Iliescu", a mituirii unei anume categorii sociale, pentru a o opune celorlalte. Situatia actuala este intrutotul asemanatoare cu cea din momentele declansarii celebrelor, si de trista amintire, mineriade.
Nu suntem, desigur, impotriva maririi salariilor din Politie si Armata. Toate mediile au prezentat pe larg dificultatile in care se zbat cele doua institutii esentiale ale statului. Asigurarea lor materiala nu poate fi insa facuta in detrimentul (si pe seama) ansamblului social. Faptul ca guvernantii incearca, pe diverse cai, sa limiteze libertatea presei, arata ca, in realitate, ei nu au realizat nici macar in al doisprezecelea ceas ca trebuie sa-si schimbe politica. Nu prin masuri de cenzura a libertatii cuvantului sau prin "compensatii" conjuncturale - cum s-a mai intamplat la amenintarile cu "iesirea in strada" ale angajatilor unor mari intreprinderi industriale - pot fi stopate dezechilibrul social si declinul de popularitate al guvernantilor, antrenat de el. Increderea institutiilor financiare internationale putea fi dobandita numai printr-un alt fel de politica, printr-o actiune decisa de transformare a structurilor socio-economice inchistate ale Romaniei. Momentul asumarii unei noi formule de actiune politica a fost insa pierdut in 1997 si, o data cu el, increderea populatiei in posibilitatea ca actualii guvernanti sa faca, realmente, ceva. In locul masurilor decise ce se cereau, componentele coalitiei au preferat sa inceapa o lupta surda intre ele pentru impartirea "sferelor de influenta", victima fiind premierul Ciorbea, care - se pare - dorea, totusi, o transformare. Consecintele pastrarii sistemului administrativ anterior s-au vazut dupa aceea.
Cand a preluat Puterea, in noiembrie 1996, actuala coalitie guvernamentala si-a fixat ca principala tinta integrarea in structurile europene si euro-atlantice. "Obiectivul" presupunea adaptarea legislatiei si a institutiilor statului la normele general acceptate in tarile europene avansate, impunandu-se reforme structurale care ar fi impulsionat privatizarea, restructurarea, atragerea capitalului strain. In locul acestor reforme s-a preferat utilizarea - interesata - a "parghiilor" existente, rezultatul fiind dezastruos. Coruptia s-a generalizat - in ciuda "campaniilor" impotriva ei - declinul economic a devenit profund, afectand ansamblul populatiei pana la limita suportabilitatii. "Carpirea" bugetului printr-un exces de fiscalitate, prin sugrumarea Imm-urilor, prin - ipotetice - venituri din privatizari (unele oneroase), a devenit tot mai dificila fara "injectiile" de la organismele financiare internationale. Cum sa se redreseze economia romaneasca atunci cand, prin sistemul legislativ existent, investitiile sunt - practic - blocate si investitorii - romani sau straini - descurajati? In luna septembrie a anului in curs - ca sa luam un exemplu - capitalul total subscris s-a ridicat la doar 550 miliarde de lei, iar capitalul in valuta intrat in tara s-a redus la numai 10,34 milioane de dolari. Pentru o tara de dimensiunile si potentialul Romaniei, aceste "faramituri" nu reprezinta nimic.
In acest context, alaturi de Opozitie, unii guvernanti au inceput sa acuze Fmi-ul si celelalte institutii internationale de creditare de "dictat financiar". Fmi-ul este, asadar, vinovat de nivelul ridicat al taxelor, de inghetarea salariilor, de prabusirea calitatii vietii. De parca aceste institutii ar fi trebuit sa faca Reforma in Romania. Or, organismele financiare internationale au menirea de a oferi, pe baza unor programe strict documentate, fondurile prin care o administratie spera sa iasa din criza. Fmi - si celelalte organisme de resort - pun, desigur, conditii ca banii sa fie utilizati chiar pe domeniile pentru care au fost solicitati. Orice "deturnare" face ca sprijinirea financiara pe mai departe a unei administratii minate de criza sa devina extrem de dificila. Guvernul Vasile a anuntat marirea salariilor Politiei si Armatei, solicitand sprijinul Fmi. Dar el trebuia sa asigure aceste mariri din alte surse de venituri, surse de care - in realitate - nu dispune. Este deci, firesc, apelul la resursele Fmi, desi ele au fost oferite pentru altceva. Cum poate insa Fmi-ul sa accepte astfel de "masuri" - care vor genera un efect de "cascada" - cand "realizarile" guvernului sunt nule, iar fondurile risipite in tara prin credite preferentiale sau neperformante nu sunt recuperate? Faptul ca guvernul nu-si respecta angajamentele pe care singur si le-a asumat, faptul ca - datorita presiunilor grupurilor partinice interesate - nu fixeaza cadrul legislativ necesar redresarii si relansarii economice, nu sunt de natura sa incurajeze sprijinirea in continuare a unei Reforme tot mai nebuloase. Acordurile cu organismele financiare internationale implica mentinerea ferma a liniilor programatice asumate, indiferent de "rezultatele" perverse de moment.
Coalitia a pierdut, din pacate, posibilitatea de a mai opera transformarile de esenta pe care le anuntase in 1996. Din perspectiva anului electoral 2000, partidele ce o compun sunt deja angajate in alte directii. Coalitia se mai mentine doar pentru ca, in decembrie a.c., la Helsinki, exista sansa deschiderii negocierilor de aderare a Romaniei la U.E. Pana atunci, Puterea face o serie de presiuni discrete asupra institutiilor financiare internationale, amenintand ca, daca nu obtine fondurile pentru o aparenta relaxare a presiunilor sociale interne, la guvernare vor reveni "neocomunistii". Amenintarea se poate concretiza, dar - ne putem intreba - in ce masura vor mai fi dispuse aceste institutii sa acorde, totusi, ceva dupa ce au constatat ca nu s-a facut - in intregul mandat - nimic? Ciobanul care mintea satenii strigand: "Lupul! Lupul!", nu a mai fost crezut de nimeni cand lupul chiar a venit.
Toma Roman