<em>"Afara ninge linistit, si-n casa arde focul"...</em>
...Aceste versuri, de o rara muzicalitate, cu care-si incepea Cosbuc una dintre foarte iubitele sale poezii erau - nu prea demult - pe buzele tuturor copiilor mari si mici, mai ales o data cu sosirea iernii. Asta se intampla pe vremea in care literatura romaneasca statea, demna, in rama care i se cuvenea. In vremea in care Eminescu nu fusese detronat in numele unui "spirit modern european" si nici Mihai Viteazul, Stefan cel Mare ori Vlad Tepes nu fusesera asezati - cu un zambet malitios - in sertarul cu "obiecte picante". Desigur, existau si in Romania de atunci oameni saraci si singuri, batrani bolnavi si uitati, spitale cu toate paturile ocupate. Numai ca Omenia si Bunul Simt si Respectul fata de aproape intrau - ca reguli de comportament - in conduita omului obisnuit, iar religia se preda in scoala, ca o hrana de capatai a sufletului. In acei ani - nu prea indepartati! - pamantul manos al Romaniei nu ramanea neinsamantat de la o toamna la alta, buruienile nu-si faceau legea pe campii. Gospodarul de la sat si de la oras cunostea legea - nescrisa - dupa care "romanul isi face vara sanie si iarna car"... Ce-i drept, atunci ne-aflam chiar in mijlocul Europei, leul era convertibil in aur, Closca cu Pui era la ea acasa, ministru de Externe era Titulescu. Nimeni nu-si permitea sa ne invete, de la Catedra Europei, ce si cum trebuie sa facem ca sa devenim o tara civilizata, cu oameni indestulati. Si nici regele nu se vedea silit sa iasa la balcon ca sa-i invete pe gospodarii si administratorii tarii cum sa incalzeasca locuintele oamenilor, cum sa le dea apa de baut si de spalat, cum sa dea caldura prin spitale si scoli... Iar Primarul Capitalei ocrotea Cultura, dand premii "grase" personalitatilor care alcatuiau fala spiritualitatii noastre. Nimanui nu-i trecea prin minte sa-i fie rusine ca e roman. Nimeni nu fugea din tara, ascuns prin containere ucigatoare, numai ca sa scape nu de un tiran - oricum impuscat! - ci de tirania unor umilinte si a unei saracii devenite cronice...
Cu multi ani in urma, pe cand il vedeam destul de des, la Radio mai ales, pe Nichita Stanescu, poetul se intrecea in calambururi. In acel timp, in lume se lansase o noua "moda" a protestului absolut: dupa ce Tibetul fusese ocupat de chinezi, in mai multe orase asiatice, cativa calugari buddhisti isi dadusera foc in locuri publice... Era iarna, ningea linistit. Privind spre albeata de-afara, Nichita s-a intors spre noi, a zambit fin si ne-a zis: "Afara ninge linistit... si-n casa arde un buddhist...". Acum, dupa atatia ani, imi vine sa-i raspund lui Nichita - fara o urma de zambet - "Afara ninge linistit, si-n casa ingheata un roman...".
Silvia Kerim