Concursul revistei "Formula As"
Povesti adevarate cu ingeri
Premiul Iii
Cainele din Obor
Va scrie o cititoare fidela din Bucuresti, in varsta de 21 de ani. Sunt studenta la Facultatea de Limbi Straine a Universitatii de Stat din Bucuresti, sectia Engleza-Italiana.
Cu siguranta, va lipseste timpul material pentru a asculta toate "povestile cu ingeri" pe care le-am trait inca de la o varsta frageda. Destul sa va marturisesc ca Ingerul meu pazitor, caruia in urma cu multi ani i-am dat numele de James (Jimmy - pentru prieteni), m-a salvat de cateva ori de la moarte sigura (o data de la inec, pe mine si pe o prietena). De asemenea, m-a povatuit (si indreptat - caci a fost nevoie) pe toata perioada adolescentei, pe care nu vad cum as fi "invins-o" fara sprijinul sau. Ma voi margini de aceasta data la a va impartasi o intamplare recenta, desi nu cea mai recenta (din viata mea) in care apare un Inger.
De vreo doi ani incoace, treceam adeseori pe strada Argentina pentru a urmari intr-o curte de oameni bogati un caine masiv, cu picioarele scurte, albe, pline de "banuti" marunti de culoare neagra, cu urechile in falduri pana la pamant. De fiecare data plecam plangand inspre casa saraca si mohorata a bunicii mele, Angelica, cu care locuiesc de mai multa vreme - numai noi doua. Singurul suflet care isi mai gasise adapost acolo, o catelusa bolnava de raie - pe care am tratat-o din ultimii bani de pensionara ai bunicii - fusese secerat de mana criminala a vecinilor.
Cum sa fi avut eu un asemenea caine? Lasand la o parte banii, nici nu stiam cum se numeste rasa - era, pe atunci (acum doi ani - poate trei?), un exemplar unic in Bucuresti.
Treceam o data pe saptamana sa-l salut, in curtea lui de "bogatan", de pe o strada cu ambasade... pana intr-o zi, cu vreo doua-trei zile inainte de a implini eu 21 de ani, cand l-am intalnit, de asta data umil si infrigurat, agatat la capatul unui lant in targul de animale din Obor. Era el. Simteam o durere care imi spargea pieptul si inunda toata piata aceea plina de animalute. Eram furioasa: de ce il vindeau? Acum, cand era mare?! In acelasi timp, un licar de speranta (pe care il alungam, asa cum vrei sa stingi o lumanare, fluturand din mana: era prea mare indrazneala de a spera...) imi incoltea in inima.
"Cat costa?" "Trei sute de dolari - ultimul pret. Este Basset-Hound."
"Nu am atatia bani... Totusi, va rog frumos sa-mi lasati telefonul dvs."
...De fapt, nu aveam deloc bani. Am plecat de acolo cu inima mai sfasiata ca oricand: nu aveam sa-l mai vad nici in curte. "Jimmy ce sa fac?" "Asteapta, fetita mea."
Ce aveam sa astept? Eram o studenta saraca, ducand o viata atat de chinuita incat nu puteam sa invat nici pentru bursa. Aveam nervii distrusi, intinsi la maximum, locuiam (si locuim, in continuare) cu o bunica de 80 de ani, foarte bolnava si aproape nevazatoare, intr-o casa in care ne cade tencuiala in cap din toate partile si mobila este distrusa total. Asta era ce mai era, dar nici lumina nu mai aveam - se stricase toata instalatia. Astfel ca cea de-a doua seara, dupa ce am implinit 21 de ani, m-a surprins in bezna, pe masa din sufragerie, ajutand plina de recunostinta unui electrician care intr-un "final neasteptat" sosise. Cand - tarr! telefonul. Am tresarit si dintr-un salt am fost langa el: poate cineva se gandea sa ma felicite. "Ciao, Andrada!" Era - ce surpriza placuta - Vicenzo, un domn italian de vreo 50 de ani pentru care facusem niste traduceri mai demult. Se auzea destul de prost, de parca imi vorbea de pe alta lume. "Am venit acum de la Roma pentru niste afaceri. In seara asta nu am nici un program si as dori sa te invit la restaurant."
Am tacut, privind deznadajduita inspre sufragerie, unde bunica intindea bratele pentru a-i lumina electricianului ceva, cu o lumanare care mai mult tremura intre sarmanele ei degete deformate de reumatism. Cum sa plec?! Si totusi, o voce binecunoscuta imi sopti: "Cheam-o aici pe Raluca, imprumuta niste haine ca lumea si du-te".
Am raspuns "Da". Intr-un sfert de ora, prietena mea Ralu era la mine sa preia "stafeta". Totodata, imi adusese si niste haine elegante. Cand am iesit pe poarta, val-vartej, in pantofii care ma strangeau, am ramas tablou: ma astepta un taxi. Din el a coborat... Vincenzo. Era el: avea tinuta lui, alura lui, dar... arata cu peste douazeci de ani mai tanar! Am crezut ca visez si am pus intamplarea pe seama faptului ca era intuneric si ca, de altfel, nu-l mai vazusem pe acest domn decat de vreo trei ori si in nici un caz nu-l studiasem cu atentie.
De la inceputul si pana la sfarsitul serii am simtit ca plutesc. Am mancat la Casa Vernescu, fata in fata. Incetasem sa ma mai mir de ceva: traiam, pur si simplu, respirandu-i fiinta. Cum intinerise omul asta?! Arata de treizeci de ani, nu putea fi vorba de o iluzie. Precizia trasaturilor, lipsa ridurilor sau a oricarui alt semn de batranete, dar mai ales albeata chipului aveau asupra mea un efect hipnotic. Era atat de alb, incat nu il puteam privi decat mijind ochii. Mai ales degetele erau stravezii si cand atingeau un obiect material (de pilda, paharul) sunau intr-un fel cristalin, ca niste clopotei si scoteau mici scantei. Pare incredibil, insa am trait aceste clipe si acum sunt nedumerita ca in momentele despre care va povestesc nu am strigat la nimeni din jur: "Priveste, un inger!".
Vorbea putin si intr-un mod serios, cu o cadenta stranie. Am pus aceste impresii pe seama faptului ca nu il cunoscusem prea bine pana atunci. Cu toate astea, ma simteam fantastic, chiar ma intrebam de ce sunt atat de vrajita. "Oare m-am indragostit de el?" In momentul cand m-am gandit la acest lucru, l-am privit in ochi si am citit o unda - nu de repros, ci de altceva, ca si cum el ar fi vrut sa-si descopere, pentru o clipa, adevarata fata si imi spunea: "Fii atenta aici!". I-am privit fruntea: intre sprancene inflorise un trandafir rosu ca sangele, a carui imagine palea treptat. In secunda urmatoare, Ingerul s-a aplecat pentru a lua o inghititura de vin si am vazut, peste capul sau, trandafirul rosu intr-o glastra pe masa din spatele lui. Asadar, puteam vedea prin corpul lui! M-am speriat si apoi m-am rusinat de propria mea spaima.
Dupa masa, mai mult prin gesturi decat prin vorbe, m-a invitat la Cazino. Nu mai fusesem niciodata. Eram coplesita. La intrare, el a refuzat sa se uite spre camera de luat vederi a fetelor de la receptie. In mod surprinzator, acestea l-au lasat sa intre, fara comentarii.
...Am jucat amandoi la ruleta. Dupa zece minute, a iesit numarul 2 (ziua mea de nastere). Parca aud vocea monotona a crupierului: "Your bets please... No more bets please... Thank you... Number Two!". Castigase cinci sute de dolari! In acel moment, am sperat nebuneste sa imi dea si mie o parte din bani. Imi aparuse in minte mutra sfatoasa a cainelui, cu nasul mare si ochii cazuti.
La iesire, a schimbat jetoanele si mi-a pus in palma 100 de dolari. Hartia mi-a produs o caldura ciudata, chiar o sagetare in palma. Adevarul este ca nu simtisem nici o atingere a unei alte maini, era ca si cum banii mi-ar fi rasarit singuri in mana. Deja ma gandeam, cu mintea mea limitata, ca este prea putin si calculam diferenta dintre pretul cainelui si cat aveam... cand l-am auzit pe Vincenzo spunand: "Questo Il Cane" (Acesta este cainele). De unde stia?!
...Cand am coborat din taxi in fata portii, Vincenzo mi-a intins mana sa ma ajute, dar mare mi-a fost mirarea cand, intinzandu-i la randul meu mana, am dat de gol. Fusese cat pe ce sa ma impiedic, incercand sa ma sprijin de el... care disparuse. Nici nu am apucat sa spun "Grazie!" M-am strecurat in casa intunecata, aducand in sufletul meu lumina si secretul (care si pentru mine va ramane... "secret") sutei de dolari.
A doua zi veneam spre casa mea saraca, cu "trofeul" in lesa, cumparat doar cu 100 de dolari de la acei oameni bogati! Au acceptat, pana la urma, banii pe care-i aveam - ba mai mult, mi-au dat mie cainele cu toate ca altcineva le oferise mai mult. Irish este o minune de animal, care imi aminteste in fiecare zi ca ingerii nu canta tot timpul in corul lor din Ceruri, ci uneori imbraca un costum italian si pariaza la jocuri de noroc, cot la cot cu businessmanii chinezi care fumeaza trabucuri. Si toate astea, ca sa ajute o fata saraca si trista.
V-a impartasit aceasta poveste, cu multa dragoste,
Andrada Lorena Gidiuta - Str. Garii de Nord nr. 6-8, bl. A, sc. 5, ap. 65, Bucuresti
Mentiune
Botez in spital
Sunt cadru medical, pensionara. Am lucrat intr-o vreme la un spital de langa Arad. Intr-o seara, fiind de garda la Interne, am trecut in salonul alaturat ca sa vad copiii nou-nascuti. Imi placea mult sa privesc fapturile acelea abia venite pe lume. Unul dintre copii mi-a atras atentia imediat. Era palid si respira agitat. Imi dadeam seama ca va muri. Am luat repede o cana cu apa, am facut o cruce deasupra ei, am spus Tatal Nostru si l-am stropit pe micut, rostind repede si doua nume: "daca esti fata, sa te botezi cu numele de Maria, daca esti baiat, sa te botezi cu numele de Nicolae". Nu aveam timp sa-l desfas, ca sa-i vad sexul, fiindca clipele erau numarate. Dupa ce l-am stropit cu apa din cana, copilul a murit. A venit in salon si moasa care era de garda, si mama, care fusese anuntata intre timp. I-am spus ce-am facut, ca l-am botezat repede, ca sa nu moara nebotezat, si ca i-am pus numele de Maria si Nicolae. Mama mi-a spus ca a fost baiat si ca asa ii va ramane numele. Eram bucuroasa si cu constiinta impacata ca facusem o fapta crestineasca.
Dupa sapte ani de la botezul copilului am avut un accident foarte grav si am fost internata, intre moarte si viata, la Spitalul de Chirurgie-Urgente din Ploiesti. Intr-o seara stateam pe pat, cu fata spre usa deschisa a salonului. Inauntru lumina era stinsa, dar pe coridor becul ramanea toata noaptea aprins. Deodata, a aparut in usa un copil foarte frumos, blond, cu parul bucle, cu o camasa alba, imaculata. Cel mai mult mi-a atras atentia faptul ca nu calca pe dusumea, ci plutea cu piciorusele goale in aer, cam la 30 cm distanta de pamant. M-am uitat infiorata la el si mi-am spus in mintea mea, bucuroasa, ca a venit Nicolae, care se transformase in inger, sa-mi salveze viata. Asa a si fost. A doua zi le-am povestit medicilor ce mi s-a intamplat si ei mi-au spus ca Dumnezeu a inclinat cumpana vietii in favoarea mea. Dupa acea intamplare, n-am mai crezut nici o clipa ca o sa mor. Dimpotriva, am luptat pentru viata, rugandu-ma Maicii Domnului si lui Iisus Hristos. Ingerul Nicolae, pe care il botezasem, m-a ajutat.
Olguta - loc. Dorohoi, jud. Botosani
(asteptam numele complet si adresa)