Istoria unei legende
Maica Veronica de la Vladimiresti
Paginile pe teme religioase publicate in revista "Formula As" starnesc reactii adverse: pe de o parte, interesul viu al cititorilor nostri, care prin scrisorile pe care ni le adreseaza exercita o veritabila presiune optionala, cerand prioritate pentru tema credintei in Dumnezeu, pe de alta parte rezerva unor persoane din ierarhia bisericeasca, care vad un pericol in popularizarea prin presa a preotilor si calugarilor cu har de vindecare si mantuire de rau. Prinsa la mijloc, intre rezerva autoritatii bisericesti si uriasa dorinta populara de certitudini crestine, de miracole care sa demonstreze ca macar Dumnezeu le tine romanilor partea in saracia si deznadejdea lor, revista noastra s-a straduit si incearca pe mai departe sa dea glas acestei tendinte, impusa de propriii ei cititori. Fara sa ne intereseze disputele teologale, adevarul sau neadevarul lor, ne vom indrepta atentia profesionala catre experiente umane deosebite, biografii de slujitori ai credintei, ale caror vieti, cu lumina si umbra lor, fac parte din istorie si prezent. Pe linia aceasta de controversa si adoratie publica, se inscrie si biografia, devenita legenda, a Maicii Veronica, stareta Manastirii Vladimiresti, o monahie care si-a platit fervoarea credintei in Dumnezeu, cu ani de temnita, de umilinta si de privatiuni.
Batranica
Pe data de 26 august 1922 venea pe lume, intr-o familie de oameni evlaviosi din comuna Tudor Vladimirescu - un sat sarac dintre Galati si Tecuci -, o fetita ce avea sa poarte numele Vasilica. In lipsa ursitoarelor, tanara mama i-a pus la cap o coronita de grau. Era vara, era lumina, noua venita pe lume avea sa intre in destinul banal al satului de campie doar cu darurile anotimpului. Iata insa ca foarte devreme, fetita avea sa atraga atentia celor din jur: la sapte ani incepe sa aiba vedenii pe care nu le putea deslusi si pe care membrii familiei le considerau bazaconii copilaresti. Astfel, micuta Lica, asa cum o alinta mama ei, vedea un cerc luminos in jurul capetelor omenesti si se minuna cu glas tare in biserica, de cate ori observa ca acea lumina se face mai stralucitoare atunci cand preotul slujea Sfanta Liturghie...
Uneori, copilul era vizitat, in stare de "trezvie", cum se spune in limbajul teologic, de un tanar frumos, ce o anunta sa se pregateasca pentru mari incercari viitoare, avertizand-o ca nu trebuie sa-si tunda parul feciorelnic. Alteori, se visa de gatul mamei, strajuita de acelasi tanar cu chip luminos, despre care avea sa afle mult mai tarziu, cu ocazia uneia dintre nenumaratele "descoperiri dumnezeiesti" pe care le-a trait, ca este insusi Simeon Stalpnicul, ce ii va calauzi pasii ani de-a randul. Sfantul cu chip de inger ii arata locuri minunate, de neintalnit pe pamant, in mijlocul carora stralucea, scaldata intr-o lumina suprafireasca, o biserica noua si stralucitoare. Cand s-a incumetat sa povesteasca toate acestea, mama, ingrijorata, a dus-o la parintele Costache, preotul paroh al satului, pentru a i se citi cateva molifte. Interogata cu blandete de slujitorul lui Dumnezeu, fetita a raspuns senina: "Nu ma doare nimic, mos parinte, dar sunt fericita cand vad lucruri ce nu exista pe pamant!". Zvonurile despre vedeniile avute s-au raspandit cu repeziciune in sat si Lica a devenit brusc "copilul batran" al familiei. Rudele sau copiii de varsta ei o strigau "batranico", desi abia apucase sa mearga la scoala. Putin mai tarziu, cand nu implinise inca 9 ani, Vasilica traieste prima drama de proportii, caci ramane orfana de ambii parinti si va fi infiata de unchiul dupa mama, Ionica Barbu. Urmeaza o perioada in care fetita va suferi in tacere, fiindca rudele apropiate, cu exceptia tatalui adoptiv, o vor chinui teribil, incercand sa puna mana pe mostenirea ramasa de la parintii sai. Micuta Vasilica Gurau-Barbu isi gaseste refugiul in rugaciune si se duce regulat la biserica, insotita de un grup numeros de fetite de prin vecini.
Intr-o seara, pe neasteptate, unchiul Ionica Barbu se intoarce din tarina foarte tulburat si ii povesteste fiicei adoptive ca i s-a intamplat un lucru cu totul iesit din comun. In timp ce se afla pe colina Gurgueta, in lanul de porumb, chiar pe locul familiei, s-a lasat o lumina din cer "mare cat toata gospodaria", care l-a trantit la pamant, alungand caii deshamati de la caruta... De atunci, Lica a inceput sa mearga regulat pe acolo, atrasa de o curiozitate inexplicabila. Uneori, era insotita de sora ei vitrega, alteori mergeau si alte fete impreuna cu ea. Se rugau cu glas tare in lanul de porumb sau cantau tropare invatate la slujbele de la biserica din comuna. In aceeasi vara a anului 1937, cand abia implinea 15 ani, Vasilica a visat o fiinta cu chip frumos, despre care a crezut ca este mama ei moarta, ce a sfatuit-o sa vina mai des in acel loc linistit si curat, aflat la 4 kilometri de sat, fara sa o lamureasca de ce anume trebuie sa asculte aceasta porunca. Copila s-a supus visului si, dupa numai cateva luni, in dimineata zilei de 22 octombrie, la ora 10.00, in timp ce se afla chiar in varful colinei Gurgueta, insotita de sora sa vitrega, Vasilica Gurau a fost martora celei dintai iviri dumnezeiesti pe care i-a harazit-o Cel de Sus...
Crucea din porumbi
"Paseam prin lanul de porumb, intre tulpinele uscate, iar frunzele stiuletilor neculesi fosneau ca niste sabii scoase din teaca. Deodata m-a cuprins un vant fierbinte si am simtit un gust foarte placut in gura. Pe cerul senin de toamna am vazut aparand al doilea soare, ceea ce m-a facut sa scot un strigat de uimire. Treptat, in acea lumina am deslusit un Chip de o frumusete negraita, a carui privire m-a invaluit intr-o iubire ce ma topea parca. Am indraznit, cutremurata, sa intreb cine este, caci se apropiase de mine uluitor de mult. Sfanta Vedenie mi-a raspuns: <<Lumina Lumii>>... Din acel Chip, pe care nu-L voi mai uita niciodata pana la trecerea mea in lumea de dincolo, a coborat o flacara orbitoare ce s-a infipt in pamant, lasand o urma pe fata brazdelor. Atunci am auzit vorbele ce faceau sa rasune tot cerul: <<Aici sa ridici o manastire de fecioare, in cinstea Maicii Mele, cu numele Sau Prea Sfant, caci de n-ar fi fost Maica Mea sa se roage pentru toti neincetat, demult v-as fi pierdut!>>. Sora mea vitrega a inceput sa planga, speriata de-a binelea, fiindca simtea fierbinteala, dar nu auzea nimic si nu zarea nimic pe cer. Ea este singura martora a acestei prime iviri dumnezeiesti, pe care mi-a harazit-o Mantuitorul."
Ninge in august
Timp de aproape un an, alte aratari ceresti s-au repetat in acelasi loc pe care Vasilica a continuat sa-l viziteze regulat, insotita de un grup tot mai numeros de fete de varste apropiate cu ea, atrase, tot mai puternic, de personalitatea ei cu totul deosebita. In cele din urma, fata l-a convins pe Ionica Barbu sa ridice acolo o cruce din lemn, ce avea sa fie numita peste ani "crucea din porumbi".
Spre mirarea generala a satului, grupul de fete in frunte cu Vasilica a inceput sa faca rugaciuni colective pe colina. Ele s-au hotarat sa sape chiar si un bordei pentru a se putea adaposti de vremea rea. In pofida celor 16 ani abia impliniti, fetele conduse de "sora Lica", asa cum o numeau deja pe Vasilica Gurau, decid sa faca tot posibilul pentru a obtine bani in vederea construirii unei manastiri, caci credeau cu tarie in porunca divina primita de cea pe care o considerau lidera lor spirituala. Confirmarea definitiva a misiunii lor se petrece un an mai tarziu, pe data de 6 august 1938, de marea sarbatoare crestina a Schimbarii la Fata. In vreme ce fetele adunate din nou pe colina citeau cu glas tare Paraclisul Maicii Domnului, dintr-o data s-a starnit un vant fierbinte si toate au fost martore uluite ale unei ninsori harice, inceputa din senin! In toiul verii, ningea pufos si abundent peste capetele lor, iar fulgii uriasi le mangaiau chipurile tinere si frumoase... Apoi cerurile s-au deschis si in lumina lor orbitoare straluceau doua tronuri. Pe cel din dreapta statea un barbat imbracat ca un episcop, cu mantie purpurie, al carui chip sora Lica si-l amintea din prima descoperire dumnezeiasca petrecuta cu un an in urma, iar pe cel din stanga se afla o fecioara negrait de frumoasa, invesmantata ca o imparateasa, pe care Vasilica Gurau intelegea abia acum ca o visase vara trecuta cand crezuse ca este mama ei. Cele doua fiinte ceresti sprijineau cu cate o mana, ca intr-un dumnezeiesc tablou votiv, pictat de-a dreptul pe cer, biserica ce avea sa fie construita in acel loc!... Apoi tronurile s-au topit in lumina, cerurile s-au inchis si ninsoarea harica a incetat fara sa lase nici cea mai mica urma pe pamant. "In acea zi, toate fetele au jurat sa se calugareasca o data cu mine si am pornit prin tara, imediat dupa aceea, sa adunam banii de trebuinta!"
Pare greu de crezut, dar cea care urma sa devina cat de curand "maica Veronica" avea sa-si vada visul cu ochii, implinit dupa numai cativa ani de la aceste minunate descoperiri dumnezeiesti. Inca si astazi, la atata vreme dupa acele intamplari, stareta de la Manastirea Vladimiresti ofteaza cu lacrimi in ochi: "Eu n-am vrut nimic pentru mine si m-am simtit straina intotdeauna de orice trufie desarta. Ma bucur ca am slavit numele lui Dumnezeu, ascultandu-L pana la capat. Nu ma simt vinovata decat de prea putina iubire, caci toata viata mea Ii este inchinata numai Lui si Prea Curatei Sale Maici. Fara ajutorul Celui de Sus, n-as fi putut implini porunca divina".
O manastire de fete
Unul dintre cei dintai partasi la sfanta ctitorie a manastirii a fost arhimandritul Visarion Nicolau. Impresionat de fervoarea mistica a sorei Vasilica Gurau, el a dus-o pe adolescenta la Bucuresti, mijlocind o intalnire cu patriarhul vremii, Preafericitul Nicodim Munteanu. Inaltul prelat ortodox si-a aratat uimirea fata de o asemenea initiativa, inceputa sub auspicii cu totul neobisnuite. Maica Veronica isi aminteste si acum ca Parintele Patriarh s-a uitat lung la ea, intreband-o: "Unde ai sa tii tu, copila, banii adunati pentru sfanta manastire?". Desi nu stia exact nici macar de unde urma sa-i stranga, Vasilica Gurau a raspuns fara sa clipeasca: "In poala Maicii Domnului, Preafericite Parinte!". Induplecat de ravna duhovniceasca a fetei, patriarhul de atunci al Romaniei si-a dat binecuvantarea, participand personal la realizarea ctitoriei. El l-a angajat imediat pe cunoscutul arhitect Ion Berechet, care a proiectat planurile de constructie dupa modelul Manastirii romanesti Prodromu de la Muntele Athos, dand astfel curs dorintelor sorei Vasilica. Patriarhia vremii a mai donat o suma importanta de bani, astfel incat santierul manastirii a fost deschis in a doua jumatate a anului 1938, exact pe colina unde se rugau fetele. Vietuind in bordeiul sapat in pamant, primul grup de surori, avand varste cuprinse intre 13 si 17 ani, ardeau caramizile in cuptoare si participau nemijlocit la constructie, fara sa se sinchiseasca de schimbarea anotimpurilor sau asprimea vremii. Pentru ca viitoarele maici erau minore, Episcopia Romanului, sub a carei ascultare ecleziastica se aflau toate lacasurile bisericesti din fostul judet Tecuci, a tutelat din punct de vedere juridic constructia asezamantului, pana la majoratul fetelor inca necalugarite. In acest fel, Manastirea de la Vladimiresti a devenit singura asezare monahala din tara fondata de un grup de surori minore, fapt ramas fara precedent in intreaga istorie a Bisericii Ortodoxe Romane! Amanuntul nu este catusi de putin lipsit de importanta si dovedeste chipul desavarsit in care maica Veronica si-a legat soarta de acest sfant lacas, asezat pe pamantul mostenit de ea de la parinti.
Caseta cu bijuterii
Sub coordonarea unui comitet condus de parohul comunei Tudor Vladimirescu, parintele Gheorghe Dimitriu, adolescenta Vasilica Gurau a plecat prin tara intr-un adevarat pelerinaj apostolic pentru colectarea de fonduri banesti, in timp ce santierul isi continua lucrarile. In acest periplu incredibil, sora Vasilica a ajuns, inca din 1938, la Manastirea Sinaia, prilej cu care a indraznit sa faca o vizita la Castelul Peles, in speranta obtinerii unui ajutor din partea familiei regale. Chiar in gradina castelului, pelerina a intalnit un tanar pe care l-a crezut mecanic de masini deoarece, imbracat intr-o salopeta modesta, se chinuia sa repare o limuzina. Afland cu ce scopuri se afla necunoscuta acolo, tanarul barbat a chemat un intendent cu care a vorbit in limba engleza. La scurta vreme, acela s-a inapoiat din castel cu o caseta mare, de lemn, plina cu bijuterii si bani, pe care "mecanicul" i-a oferit-o tinerei drept donatie pentru constructia manastirii. Uluita de acest gest, sora Vasilica a indraznit sa-l intrebe pe necunoscut cine este, ca sa-i poata trece numele pe lista donatorilor. "Asa am aflat ca acel om, care se afla chiar in fata mea atunci si care avea sa devina unul dintre cei mai importanti binefacatori ai asezamantului, nu era altul decat tanarul Rege Mihai! Prin contributia substantiala a Majestatii Sale au putut fi platite mai multe vagoane de tren, cu ciment si cherestea." In semn de suprema pretuire, chipul Regelui Mihai I este pictat in fresca, la dreapta intrarii in biserica mare. In timpul prigoanei comuniste, pictura votiva a regelui a fost acoperita cu un tablou obisnuit, pentru a salva fresca de la o distrugere sigura. La sase decenii de la acest eveniment memorabil, pe data de 16 iunie 1998, maica Veronica avea privilegiul sa se reintalneasca cu Majestatea Sa, oferindu-i o icoana sfintita si un goblen in amintirea nobilei sale danii.
Inflacarate de credinta, iubire si devotament absolut fata de voia Celui de Sus, surorile minore au muncit doua ierni si o vara, adapostindu-se in acel bordei sapat chiar pe locul trapezei de azi. Acolo dormeau si se rugau, aidoma credinciosilor din catacombele primelor secole crestine. Alaturi fusese improvizata o cabana din lemn pentru parintele Clement Cucu, cel dintai indrumator in viata de obste a fecioarelor. In anul 1941, sora Vasilica Gurau depune cele trei voturi monahale si devine, la 19 ani, maica Veronica. Doi ani mai tarziu, dupa ce santierul isi incheiase majoritatea lucrarilor de constructie si pictura bisericii mari era terminata, are loc sfintirea intregului asezamant, pe data de 15 august 1943, de hramul Adormirii Maicii Domnului. Abia atunci incepea adevarata viata duhovniceasca a manastirii! "Desi ne aflam inca in razboi, imi vazusem visul cu ochii si am crezut pentru o clipa ca misiunea mea se incheiase...", ofteaza stareta. "Dar norii negri nici nu incepusera sa se adune la orizont!"
Antihristul
Dupa invadarea Romaniei de armata sovietica si dupa instalarea puterii comuniste a devenit tot mai evident pericolul ce aparuse pentru lacasurile religioase din tara. Tocmai din acest motiv, maica Veronica hotaraste la 22 octombrie 1947, cand se implineau zece ani de la cea dintai descoperire dumnezeiasca pe care o traise, sa inceapa o rugaciune colectiva de mare anvergura mistica, numita, in limbajul monahal, "Psaltirea Neadormita". Toate maicile si surorile din cuprinsul asezamantului au participat si participa de atunci la citirea neintrerupta a Psaltirei, zi si noapte, facand cu schimbul, ca intr-o veritabila stafeta duhovniceasca. Dupa aproape trei ani de la inceperea acestui maraton al evlaviei, in noaptea de ajun a Sarbatorii Intampinarii Domnului din 2 februarie 1950, in linistea netulburata a manastirii, maicile au fost trezite din somn de hohote de plans ce se auzeau din biserica. Speriate, fecioarele s-au adunat in pridvor, in frunte cu stareta, descuind usile. O mireasma puternica de tamaie plutea in intregul naos, iar Icoana Maicii Domnului "cu trei maini" aflata, ca si astazi, in stanga altarului, lacrima abundent. "Cutremurate de acest miracol dumnezeiesc, am inteles toate ca se apropie o cumplita incercare, la care vom fi supuse..." Nici astazi, la atata amar de vreme de atunci, maica Veronica nu-si poate stapani emotia cand isi aminteste acele clipe. La putin timp dupa coplesitoarea intamplare, tanara stareta a visat aceeasi neasemuit de frumoasa fiinta, ce i se aratase si in copilarie, spunandu-i: "Tu si cu obstea ta veti pribegi, veti cunoaste temnita si veti trai in surghiun!". Abia pe 29 martie 1955 prorocia s-a implinit, caci in manastire au descins cateva echipaje ale Securitatii comuniste, incercand sa evacueze asezamantul. Stareta Veronica povesteste ca s-au petrecut atunci scene incredibile, in care maicutele se luptau cu tortionarii, aruncand in ei cu ghivece de flori si cu pietre, afurisindu-i si facand o zarva de nedescris, ceea ce i-a luat prin surprindere pe invadatori. Pentru a evita varsarea de sange, stavrofora s-a predat, lasandu-se arestata impreuna cu preotul slujitor Ioan si maicile din comitetul de conducere. Pana in anul urmator, maicile si surorile ramase au supravietuit in manastire, traind cu sabia lui Damocles deasupra capului...
"Cel ce calatoreste in plansul neincetat"
In geroasa zi de 14 februarie 1956, dupa lasarea intunericului, a sosit la Vladimiresti un convoi de 60 de dube, alaturi de cateva camioane ce transportau doua unitati militare dislocate de la Tecuci si Galati. Toate intrarile in manastire au fost blocate si a inceput trierea maicilor, in vederea evacuarii. De aceasta data, miresele lui Hristos s-au supus, resemnate... Un comando format din barbati cu mitralierele atarnate de gat stabilea identitatea fiecarei maici, dupa care cel ce parea seful rostea sec: "Doua schimburi de corp si urcarea!". Fecioarele au fost duse mai intai in penitenciarul de la Galati, pe unde trecuse si maica Veronica, inaintea lor. De acolo, ele au fost imprastiate pe tot cuprinsul tarii, in marile inchisori de la Dumbraveni, Peninsula, Margineni, Mislea... Unele au fost batute sau batjocorite de calai, altele chiar torturate, dar majoritatea au indurat ca niste adevarate martire. "S-ar naste un fluviu de deznadejdi, cu lacrimile planse de noi!", marturiseste maica Veronica. "La Galati, cand eram la interogatoriu, a venit sa stea de vorba cu mine insusi Alexandru Draghici, fiorosul ministru de interne de atunci. Cand a vazut ca refuz sa semnez orice declaratie, a chemat un satrap si i-a ordonat: <<O duci la subsolul al doilea si o bati pana face pe ea!>>. Dupa ce am coborat in acel beci intunecat ca un iad, l-am intrebat pe calaul din fata mea pana la prima lovitura cu biciul ud: <<Chiar vrei sa faci asta?>>, iar el mi-a raspuns: <<Daca nu o fac eu, mi-o face mie altul!>>. Atunci mi-am amintit de vorbele pe care mi le spusese in copilarie sfantul Simeon Stalpnicul, despre trecerea omului pe pamant - <<cel ce calatoreste in plansul neincetat>>..."
Stareta a primit o condamnare de 15 ani cu reducere, fiind eliberata in 1964. Majoritatea maicutelor au fost condamnate pentru "port ilegal de uniforma calugareasca", in baza decretului de desfiintare a manastirii. Dupa eliberare, ele au fost obligate sa se intoarca in viata laica si sa se casatoreasca la ordin. Unele au reusit sa scape de aceasta constrangere, dar altele s-au supus formal. Dupa 1964, in pofida surghiunului, maicutele au reluat legatura, incet-incet, ajungand sa stie una de cealalta. Cateva dintre ele au raposat de boala si amaraciune, dar la fiecare inmormantare participa tot soborul, clandestin. In anii ce au urmat pana la caderea comunismului, stavrofora Veronica nu si-a pierdut nici o clipa speranta, insuflandu-le acelasi sentiment si celorlalte maici, cu care s-a aflat permanent in corespondenta si cu care se intalnea periodic, incercand sa le dea curaj. "Aceasta a fost cea mai teribila lectie de credinta a destinului meu: sa te afunzi intr-o bezna a deznadejdii, fara sa pierzi ultima speranta!" Asa evoca maica Veronica acei ani dramatici... "In lacrimi si rugaciune am traversat noaptea celor 35 de ani!"
Ziua cea mai lunga
In dimineata de 25 decembrie 1989, cand satenii din comuna Tudor Vladimirescu incepusera Sarbatoarea Craciunului, iar la Bucuresti se mai auzeau inca focuri de arma pe strazi, un spectacol neobisnuit se desfasura sub ochii impresionati ai taranilor din sat. De la halta Cfr, pe drumul neasfaltat ce ducea spre manastire, una cate una, veneau incet femei varstnice, imbracate in negru, purtand cate o bocceluta in spate. Toate aveau ochii impaienjeniti de lacrimi si abia indrazneau sa vorbeasca, atat de mult le coplesea emotia. Nu trecusera decat trei zile de la rasturnarea puterii politice din Romania, ca maicile de la Vladimiresti se si anuntasera una pe alta, facandu-si bagajele in pripa si pornind spre lacasul de unde fusesera alungate cu peste trei decenii in urma. Nu aveau inca nici o aprobare de la nimeni, dar ele se indreptau, garbovite de ani si de suferinta, catre locul dupa care sufletul lor tanjea sa sarbatoreasca Nasterea Domnului... "In ultimii zece ani, in manastire functionase o scoala de handicapati si, cand am ajuns sub clopotnita, am putut zari paragina, dar bucuria regasirii era mult prea mare ca sa mai fie umbrita de asa ceva. Ne-am strans in brate in fata bisericii noastre dragi, plangand in hohote, dupa care am deschis usile, fara sa mai cerem voia nimanui, pasind in acel loc scump unde am ingenuncheat printre saltelele murdare si saci cu azot, caci biserica devenise magazie, si am adus lauda Dumnezeului Atotbiruitor ca nu ne lasase sa murim printre straini, ci ne daruise clipa acelei izbaviri..."
Dupa numai trei ani de la acest episod, intregul asezamant era renovat si sfintit, incepand o noua viata de obste, cu binecuvantarea Sfantului Sinod si a Preasfintitului Episcop Casian Craciun. Astazi, Manastirea Vladimiresti arata de parca nici un uragan al istoriei nu s-ar fi abatut asupra sa. In linistea chiliei sale, maica Veronica priveste lumina asfintitului si ofteaza: "S-au spus atatea lucruri nedrepte despre mine, ca nu ma mai ostenesc sa ma dezvinovatesc. Sufletul meu va ramane aici, in veci, iar povestea noastra o scriu ingerii in cer, la ce bun sa o mai scrieti si dumneavoastra!?!...". Intre atatea legende, acesta este singurul adevar despre maica Veronica Gurau si Manastirea Vladimiresti.
Marius Petrescu
Fotoreportaj: Emanuel Tanjala