Scrisori In Dezbaterea Cititorilor
Sa vorbim despre barbati...
"Marturisesc un adevar de care mi-e frica: sufar ingrozitor de singuratate"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Am sa incep cu un repros: in rubricile revistei dvs. doar femeile si problemele lor sufletesti sunt prezente. Noi, barbatii, stralucim prin absenta, motivele fiind usor de ghicit: femeile sunt mai harnice la scris si tot ele isi exteriorizeaza mai usor sentimentele. Nu sunt misogin, dar trebuie sa recunosc ca aceasta discriminare ma irita. De ce dreptul la suferinta si la compasiune este acordat aprioric sexului slab? De ce nimeni (nici macar cel in cauza) nu vrea sa recunoasca deschis si fara complexe cat de slab si de vulnerabil poate fi cateodata barbatul?
Am ezitat mult pana sa va scriu. Cu o harnicie demna de o cauza mai buna, am aruncat la cos mai multe epistole abia incepute. Mi se parea ca vorbele nu-mi apartin, ca tradeaza un sentimentalism penibil. In plus, aveam un acut gand al desertaciunii, mereu intrebandu-ma: la ce bun? cui ii pasa? ce rezolv in definitiv? Cateva zile mai tarziu, raspunsul a tasnit ca o lovitura de secure, simplificandu-mi brusc ezitarile. Ca imi convenea sau nu, trebuia sa accept realitatea: fugeam de mine. Nu eram in stare sa recunosc sincer, barbateste, fara jena, ca sunt singur. Ma purtam de parca singuratatea ar fi fost o grava infirmitate fizica, o dizgratioasa boala de piele, pe care se cuvine sa o tii cat mai departe de privirile indiscrete ale celorlalti.
Da, sunt singur. Singur, alaturi de o femeie plina de calitati - inca frumoasa, inteligenta, gospodina, dar rece si dominatoare prin personalitatea ei puternica, poate prea perfectionista. Ca la spovedanie, evit sa vorbesc despre ea si despre defectele ei. In fata lui Dumnezeu, a colii albe de scris, a propriei constiinte, trebuie sa te referi la tine, la faptele si slabiciunile tale personale. Ei bine, sunt singur! Marturisesc adevarul acesta, de care mi-e frica: sufar ingrozitor de singuratate si nu stiu cum sa lupt cu umbrele ei.
Am 50 de ani si nu ma consider deloc batran. Simt insa ca am intrat intr-o bifurcatie periculoasa a vietii. Incotro sa o iau? Ezit, dar - in realitate - mi-e teama. Sunt cercetator de profesie si inca unul bun (o spun fara falsa modestie). Anul trecut insa am trait o experienta pe care nu o pot depasi usor: m-am trezit somer. Lovitura a cazut ca un trasnet. Dintr-un specialist cu mare experienta, am devenit peste noapte un nimeni. Ma simteam aruncat ca o carpa - amestec de umilinta profunda si de revolta. Totul mi se parea nedrept si absurd. Muncisem aproape 30 de ani, crescusem tineri specialisti, carora le oferisem tot ce aveam eu mai de pret: meserie si afectiune. Acum, aveam impresia ca acesti tineri nu ma mai vor, standu-le in cale. Asteptam o vorba buna, o explicatie. Colegii mei s-au purtat insa lamentabil - ma evitau, vorbeau in soapta in prezenta mea. Se purtau de parca as fi avut o boala incurabila.
La inceput, sotia m-a incurajat formal: "In viata sunt nenorociri mai mari". Apoi, a inceput cu reprosurile, amintindu-mi de meditatiile copilului pentru facultate; de pensia alimentara pe care o plateam pentru un alt copil, dintr-o casatorie anterioara. Chiar daca nu-mi spunea nimic, privirea ei parea sa ma tintuiasca la zid: iar s-au scumpit telefonul si intretinerea, iar s-a stricat frigiderul. Viata mea devenise, dintr-o data, anapoda. Suspicios, mi se parea ca nu mai aveam nici un cuvant de spus in casa, ca baiatul nu ma mai asculta, ca vechii prieteni evitau acum sa ne mai viziteze, ca devenisem pentru toti o povara. Cu sotia traiam deja in contratimp - cand voiam sa discut si sa-mi deschid inima, ea era obosita si fara chef; cand voia sa m-asculte, ma inchideam in mine cu o mie de lacate. Nu e placut sa constati ca la 50 de ani nu-ti mai gasesti locul, ca nu mai controlezi nimic, ca o forta abstracta ti-a luat dreptul de decizie. Mai tanara decat mine cu zece ani, parea mai infloritoare ca oricand si accesele ei de veselie imi starneau nedemne ganduri de gelozie. O data, m-a surprins umblandu-i in poseta. Mi-a fost rusine sa recunosc ca, suspectand-o, cautam un semn al infidelitatii: un biletel, un numar de telefon, un parfum mai scump. Am lasat-o sa creada ca umblam dupa bani. Treaba asta, cat si celelalte gesturi incalcite din noua noastra viata m-au facut sa ma retrag definitiv in mine. La randul ei, sotia imi repeta mereu ca m-am schimbat, reprosandu-mi ca nu vreau sa comunic cu ea. Era chiar reprosul pe care voiam sa i-l fac. Eram singuri in doi. Zi dupa zi, am adunat in mine tot naduful acestei lumi. Eram atat de vulnerabil, incat orice ma jignea si ma umilea: vitrinele luxoase din centru, masinile noilor imbogatiti, pantofii descusuti prin care patrundea lesne apa de ploaie. Simteam ca trebuie sa discut cu cineva despre toate acestea. Simteam ca explodez daca nu-mi descarc sufletul. Cui insa? Prietenii (atatia cati ramasesera) aveau problemele lor. Erau mereu grabiti, cu ochii la ceas. Toti, inclusiv preotul la care m-am spovedit, ma sfatuiau sa am rabdare. Si, intr-adevar, dupa un an de asteptare, in aparenta macar, situatia mea s-a rezolvat: mi-am gasit de lucru la o firma particulara, fiul meu a reusit la facultate etc. Din pacate, nimic nu mai poate fi ca inainte. Am devenit ursuz, apatic, necomunicativ. Ma privesc in oglinda si nu ma mai recunosc. Viata nu mai are pentru mine absolut nici un sens. Munca nu mai imi da satisfactie, familia nici atat. Dragostea...
Am citit undeva ca cea mai periculoasa varsta este cea de 50 de ani; ca acum are loc ultima izbucnire sentimentala, ultima iubire. Pana si de asta ma tem. Ar fi cumplit sa alerg ca nebunul dupa o pustoaica plina de viata, eu gafaind caraghios la intalnire, cu zarzavatul de flori in brate si buzunarele pline de cadouri scumpe. Mi-e teama de ridicol, de opusul luciditatii, de tot ceea ce poate fi un simplu si ultim foc de paie.
Stiu ca scriindu-va nu rezolv nimic, dar totusi fac aceasta plangere publica: de ce numai femeile au dreptul la ea? Exista ligi de aparare a copiilor, de salvare a femeilor violentate de soti, asa cum exista telefoane "hot-line" pentru sinucigasi sau bolnavi de Sida. De barbati cine se ocupa? Sunt ei oare atat de puternici incat sa nu mai aiba nevoie de ajutor? Eu am. Daca tot am avut curaj sa scriu aceasta scrisoare, am curajul sa astept si-un raspuns.
Sa spunem ca ma cheama,
Ion
Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu sprijinul dvs. si al unor specialisti psihologi, incercam sa reactivam rubrica noastra de probleme sentimentale si sufletesti. In ciuda absentei indelungate din paginile revistei, scrisorile notate cu S.O.S., pline de suferinta sau bucuria iubirii, de implinirea sau neimplinirea maternitatii si a cuplului marital, au continuat sa soseasca. O dovada clara ca framantarile lumii in care traim nu le exclud pe acelea ale lumii pe care o ascundem, adanc, in noi. Lumea spaimelor si a luminilor sufletesti, a nazuintelor firesti catre fericire. Care par cu atat mai multe si mai profunde, cu cat realitatea ne respinge prin duritatea si cenusiul ei.
Scrisoarea de astazi ii apartine unui barbat. O scrisoare trista, adevarata, in care se regasesc toate durerile timpului in care traim: esecul profesional, lipsa de comunicare, frica de saracie, indiferenta celor din jur. Si nu in ultimul rand- pustiul iubirii... Considerand simptomatic acest strigat de ajutor - o plangere sincera si reala, in care ne recunoastem fiecare cate putin - ne-am decis sa propunem scrisoarea dezbaterii cititorilor nostri. Chiar daca nu vor fi oferite solutii infailibile (sufletul nu poate sa fie planificat), corespondentul nostru cu un singur nume - Ion - va vedea ca pustiul in care traieste are in el si urme de soare: generozitatea celor ce vor dori sa-i usureze viata si suferinta cu un... sfat. La vremuri de cumpana sufleteasca, vorbele bune sunt turnate in aur curat.
Scrieti-ne! Asteptam scrisorile dvs. pe marginea cazului pe care il publicam: S.O.S. - "Sufar ingrozitor de singuratate".
"Am nevoie permanenta de-o persoana in preajma mea"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Ma gasesc intr-o situatie disperata si de aceea va rog sa-mi publicati cat mai repede posibil acest "S.O.S", care sper sa aiba ecou in sufletele cititorilor revistei "Formula As", pe care o citesc de trei ani incoace, cu regularitate.
Am 42 de ani, studii superioare, dar din nefericire sunt pensionata de boala din 1988 si am suportat pana in prezent cinci interventii chirurgicale, iar dupa ultima (care a avut loc acum doi ani) am ramas cu un soc: am o frica permanenta in mine, nu pot merge singura (neinsotita) pe strada, mi se face rau, ametesc, vad negru in fata ochilor si intru in panica.
Nu am pe nimeni in afara parintilor mei care sunt batrani si foarte bolnavi. Locuim intr-un frumos apartament cu trei camere, intr-un orasel cochet din nordul tarii.
Sunt o fire foarte serioasa, sincera, corecta, linistita, o companie placuta (zic eu), dar problema mea e ca nu pot ramane singura. De aceea, as dori sa gasesc o domnisoara sau o doamna singura, sau eventual cu un copil, cu un caracter asemanator cu al meu, toleranta, cu suflet nobil, care ar dori sa se mute la noi si dupa moartea parintilor sa ramana cu mine pana la sfarsitul vietii. As prefera sa fie din Ardeal, sa aiba intre 25 si 50 de ani si sa aiba o sursa cat de mica de venit (pensie de varsta, de boala, de urmas, o garsoniera pe care sa o inchirieze etc.) sau o meserie care se poate practica la domiciliu.
Cu stima,
Suciu Livia - Str. Colibitei, bl. 4, ap. 12, Bistrita, jud. Bistrita-Nasaud, cod 4400