Diaspora In Direct
Nicolae Pora - Canada
"Cand poti ramane stapan, nu deveni sluga"
Cel mai bogat roman din Canada cultiva ciuperci. E ardelean la origine si a cladit un imperiu prin disciplina si munca
Printre romanii din Canada, d-l Nicolae Pora poarta aura de mit: "este cel mai bogat roman de aici", se spune cu respect. Ajuns la o varsta venerabila - peste optzeci de ani - d-l Nicolae Pora nu a uitat o clipa ca este roman, ca radacinile ii sunt in Transilvania, in comuna Nades, langa Sighisoara, acolo unde-i sunt ingropati parintii si "mosu’ ", ale carui invataturi l-au condus intreaga viata.
Curioasa sa-l cunosc, am pornit-o intr-o insorita dimineata de octombrie, strabatand "codrii de arama" ce strajuiau soseaua Ottawa-Montreal, inspre Metcalfe, o mica localitate unde se afla gigantica "Ciupercarie" a d-lui Pora, o uriasa intreprindere cu peste 200 de muncitori, cea mai moderna cultura de ciuperci din lume. Despre d-l Nicolae Pora si despre "ciupercaria" sa sta scris in Enciclopedia Canadei, in albumele despre Ottawa. Este mandria regiunilor Ontario si Quebec.
Ciupercile miraculoase
- D-le Nicolae Pora, intruchipati visul oricarui roman pornit in lume sa-si afle un rost. Sunteti o personalitate stimata de guvernantii canadieni si de diaspora romaneasca. Cand ati plecat din Romania si de ce?
- Cand au intrat rusii in tara, m-am dus la mama, care se afla intr-o comuna la 20 de km de Sighisoara si am intrebat-o ce sa fac. Fratele meu, preot protopop la Agnita, fusese arestat si dus la Gherla. Nu voiam sa stau sub rusi, sa-i impartasesc soarta. Mama mi-a raspuns: "Ai mai multa scoala ca mine, stii tu ce sa faci!".
Invatasem, la noi in sat, si alte limbi pe langa romana: maghiara si saseasca. Mai invatasem si bulgara de unul singur. Asa ca am plecat in Austria, la 80 de km de Salzburg, spre Linz si am lucrat la o ferma, la niste batrani. Acolo a venit la mine Puiu Traian, cumnatul unui coleg al meu de la parasutism, si mi-a propus sa mergem in Franta, unde se adunasera multi romani, fugiti si ei din tara. Toti ne stranseseram pe langa Biserica Romana din Paris. Numai ca in Franta iesisera la alegeri comunistii, iar noua ne era frica sa nu care cumva sa ajunga ei la guvernare si sa ne trimita inapoi in tara. Aveam diploma de inginer-chimist, lucrasem la o fabrica de zahar de langa Paris, iar cu recomandarile bune de acolo si cu ceva bani ma angajasem la o fabrica de ciocolata din Paris. Fruntasii emigratiei romanesti mi-au propus sa plec in Canada, spre a deschide astfel drum romanilor acolo si a crea un spirit anticomunist, ca replica la situatia din Franta si, de fapt, din Europa la acea ora.
- Cum a fost inceputul in Canada?
- Cum sa fie? Ca orice inceput. Am avut la pornire un partener de afaceri, care pusese un capital de 150.000 de dolari, dar nu era cumsecade cu oamenii. Asta ma jena. I-am spus: "Uite, iti dau acelasi salariu cu al meu, dar nu mai veni pe-aici decat in vizita sau cand sunt eu in vacanta". Cand am pornit sa pun bazele actualei ciupercarii, cea mai moderna din lume, l-am intrebat cat ar vrea sa-i dau ca sa se retraga. "Trei milioane!", mi-a spus. "Ok!", am raspuns si i-am dat banii. Pe muncitori i-am respectat si i-am ajutat atunci cand a fost nevoie. Unul dintre principalele mele ajutoare este un portughez. Primul lui serviciu la venirea in Canada, ca imigrant, la mine a fost si... n-a mai plecat. Ii avansez pe masura ce ei arata ca sunt interesati si ca muncesc. In avantajul meu a fost si faptul ca nu i-am dat afara pe lenesi. I-am tolerat, chiar daca uneori i-am mai grabit. Secretul este ca lenesii sunt destepti si afla diferite sisteme dupa care sa lucreze fara sa se osteneasca prea tare. Si sa stiti ca jumatate din toate progresele obtinute au fost inspirate de lenesi.
- Dar cum ati reusit sa faceti fata concurentei, cum v-ati impus pe piata canadiana?
- Exista o lege de la care nu m-am abatut. Am mers mai intai prin magazine, sa vad cum arata ciupercile. Daca sunt frumoase si proaspete, lumea le cumpara. Daca nu, prefera sa le astepte pe cele proaspete. Necontenit mi-am indreptat astfel atentia catre latura estetica, catre felul cum se prezinta produsul. Magazinelor care n-au vandut toata marfa, le tai comanda la jumatate si adaug la cele care au vandut-o numaidecat. Nu am asteptat pasiv comenzile, ci eu am manuit intotdeauna soarta vanzarilor. Am invatat sa fiu negustor inainte de a fi cultivator.
Pe urma, noi venim aici dimineata devreme. Culesul incepe la ora 7.00, primele masini ies pe poarta la ora 9.00 si, in permanenta, dintre cele trei masini, doua sunt pe retea si una incarca aici. Cand pleaca aceasta, celelalte doua se intorc, pe rand, sa incarce. Fluxul este continuu, neintrerupt. Astfel, cu marfa noastra acoperim o zona intinsa: jumatate din regiunea Ontario si regiunea Quebec aproape toata, pana la Ocean. Si nu in ultimul rand, din momentul in care mi-am dat cuvantul, l-am respectat cu sfintenie. De la mosu’ meu am invatat asta si pe copiii mei i-am invatat si eu, la randul meu: "Cuvantul o data dat, trebuie respectat!".
- Ce satisfactii, in afara celor financiare, v-a oferit stradania dvs.?
- La un moment dat, au fost alesi cei mai reusiti oameni de afaceri, cei mai impliniti si mai demni de respect. Din cele 70 de companii analizate vreme de cateva luni, au fost selectate doar 50, printre care si compania mea, situata pe locul doi.
Acasa, pe "Campul Romanesc" din Ontario
- In tot acest rastimp, mai bine de 50 de ani, ati mai pastrat legatura cu tara? In ce fel?
- Cu sufletul, n-am plecat niciodata din Romania. Si pentru ca Tara se afla atat de departe, am organizat aici, la Hamilton, in Ontario, "Campul Romanesc". Cativa dintre noi am pus mana de la mana si am cumparat terenul. Asta a fost prin ‘68. Romanii veniti la sarbatorile de-acolo au cumparat puieti de copac si i-au plantat. Acum, copacii au crescut, sunt mari, o frumusete. Cu tamplarii de la mine, de la ciupercarie, am inaltat si o capela unde oficiem slujbele, se fac botezuri si nunti. De curand, s-a descoperit pe campul nostru o tainica sursa de energie ce vine din pamant. Cine sta pe acel loc se linisteste, se insenineaza, copiii contenesc plansul si orice durere ar fi, trece ca prin minune.
Cu Tara am ramas tot timpul in legatura directa. In vremea comunistilor ii ajutam pe romani sa se stabileasca aici, ii ajutam sa-si faca actele, sa intre in legalitate. Acum, sustin financiar doua publicatii romanesti si, din cand in cand, acord cate o bursa elevilor merituosi, pentru a-si continua studiile universitare. Acum chiar platesc bursa unui student roman la Medicina, care studiaza la Kingston. O fac din banii mei, nu din fondurile companiei. Nu de mult, preotul nostru de-aici a plecat in tara sa-si vada parintii. I-am platit avionul si i-am dat o mie de dolari, sa aiba de cheltuiala. In Romania am trimis 27.000 de dolari americani, dintre care 7000 pentru biserica din sat, ca sa i se repare tiglele. Mai urmeaza sa trimit 3000 de dolari, sa o mai aranjeze pe dinafara. Biserica mare, de zid, cu o soba mare in mijloc, este de pe vremea lui mosu’ care, la 90 de ani, a murit cu pipa-n gura. Si mai este ceva. In toate actiunile noastre, in toate publicatiile, noi nu incetam sa amintim lumii de marea tragedie romaneasca: Ilie Ilascu. Dar ce poti face cu magarii astia de bolsevici? Sunt convins ca, de cum le va scadea din putere - caci din zi in zi le tot scade puterea - atunci o sa-l vedem liber.
- Ce rol au avut in viata dvs. "invataturile" de-acasa, traditia?
- In primul rand, la intemeierea familiei. Sotia mea, nascuta in comuna Costana, langa Suceava, adusa in Canada de parintii ei la numai un an si ceva, m-a ajutat si ea la transmiterea traditiilor romanesti copiilor nostri. Cele trei fete ale noastre, ca si baiatul, au fost invatati de mici sa munceasca. Fata cea mare este farmacista, a doua este profesoara de gimnastica aerobica, cea mica a urmat Facultatea de Criminologie. Baiatul a urmat Facultatea de Comert. Si toti, intreaga familie, au lucrat si lucreaza aici, cu mine. Cand vor sa faca rost de bani, fetele vin si acum si muncesc la ciupercarie. Le platesc ca si pe ceilalti salariati. Baiatul meu, Nick jr., de la 5-6 ani venea zilnic cu mine la lucru, purta cascheta ca noi toti si, cand imi puneam eu sort, cerea si el unul. Era atent la fiecare miscare. Astazi stapaneste fiecare faza de lucru si zilnic imi raporteaza in amanuntime tot ce se intampla in ciupercarie. Locul lui de "privitor" de altadata este ocupat acum de fiul lui. El va duce mai departe traditia familiei, tot ce am inceput eu.
Romanii vorbesc prea mult. Sa munceasca!
- Ce parere aveti, d-le Pora, despre politica dusa de guvernantii romani de dupa ‘89?
- Suntem toti foarte dezamagiti, chiar si de d-l Emil Constantinescu, pe care l-am votat cu entuziasm. Dansul a recunoscut ca Ucraina are ceva de de spus in legatura cu Bucovina si chiar cu Basarabia. Asta ne omoara! De aici, noi facem presiuni, scriem peste tot, insa rezultatele intarzie sa se arate. Dar o prostie si mai mare decat tratatul cu Ucraina este inexplicabila goana a guvernantilor romani pentru a intra in Nato. Intrarea in Nato se va rasfrange si asupra politicii externe a Romaniei, care va trebui sa tina seama de "indicatiile" acestora. Oricum, deocamdata romanii nu au cum sa intre prea curand in Nato.
- Societatea romaneasca se confrunta cu o severa criza economica. Ce-ar trebui sa faca romanii pentru a depasi actuala stare de fapt?
- Sa lucreze, sa nu vorbeasca prea mult. Majoritatea vorbesc doar si nu fac nimic. Doar planuri si iar planuri, si numai planuri! Vrei sa faci, sa zicem, un carucior, fa-l si nu mai vorbi de zece ori ca ai de gand sa-l faci. Romanii trebuie neaparat sa treaca de la vorba la fapta.
Dar nu trebuie sa uitam ca a luat atata vreme - 50 de ani - ca sa ajunga tara in halul asta. Va trebui sa treaca tot atata timp macar, ca sa o dregem. Chiar daca ar vrea cei de-acum sa faca schimbari mari, tot n-ar putea. N-au de unde. Iar vanzarea intreprinderilor romanesti strainilor, asa cum au facut ungurii, nu este o solutie. Strainii, cand vor dori sa plece, o sa plece si o sa inchida companiile si institutiile. Lasa totul balta. Cand poti ramane stapan, nu deveni sluga!
Sanda Anghelescu
Metcalfe, octombrie 1999