Concursul revistei "Formula As"
Povesti adevarate cu ingeri
Premiile Concursului
Premiul Ialbin Popescu - Bucuresti (3.000.000 lei)Premiul Iicristina Constantinescu - Bucuresti (2.000.000 lei)Premiul Iiiandrada Lorena Gadiuta - Bucuresti (1.500.000 lei)Premiul Iiidan Dumitrescu - Bucuresti (1.500.000 lei)
...
MentiuniPatrascu Georgeta - Braila (1.000.000 lei)Zoe Toma- Ploiesti (1.000.000 lei)Olguta - Dorohoi (1.000.000 lei)Camelia Albisteanu - Iasi (1.000.000 lei)
Premiul I
Vorbe cu ingerul
Aura, fata mea cea mica, e un copil prea cuminte. Chiar ma sperie de cat de cuminte e. Face absolut tot ce-i spune maica-sa, se intoarce de la joaca exact cand i s-a spus, cumpara orice fara sa protesteze, bate oua, spala vase, si-a scris un program pe care-l respecta cu strictetea unui sef contabil, a invatat englezeste mai bine decat mine, doar uitandu-se la desene animate, intr-un cuvant - un copil ideal. A terminat clasa a patra si avem patru coronite atarnate in hol (trofee cu care ea nu se lauda deloc). In schimb, pe Nelu, care trece intr-a opta, pubertatea il ataca pe toate partile: are crize de personalitate, se inchide in el, se inchide in baie si se tot spala de parca ar fi naclait de pacate, tinde sa devina maestru in datul vinei pe altul pentru orice greseala de-a lui, ii vin ganduri foarte negre peste altele foarte albe, imagineaza tot felul de nazbatii, dorintele, aspiratiile, pornirile ii sunt mult mai mari decat posibilitatile, tatoneaza existenta si sansele lui in viata, e bantuit de crize existentiale de genul "de ce sa traim daca tot stim ca murim" etc. Ma terorizeaza cu intrebari peste intrebari: ce e infinitul, unde si cum poate fi plasat Dumnezeu in acest infinit, la margine?! Marginea infinitului ar trebui musai sa se invecineze cu un alt infinit... Nelu, primul copil pentru care am avut si mai mult timp si mai multi bani ca sa-l alintam, a fost conceput intr-o perioada de stres; asa imi explic insomniile lui. Cand era mic, adormea numai daca ii spuneam povesti si-i cantam la chitara.
Intr-o zi de la inceputul verii, cand ei erau la strand cu nevasta-mea, iar eu eram in concediu, m-am aventurat sa fac curat si sa dau cu aspiratorul. Asa am descoperit in camera Aurei, intre pat si noptiera, caietul chinezesc, conceput special pentru scrierea unui jurnal intim, pe care i-l facusem cadou mai demult. Jurnalul era verde, cartonat, cu imagini de pagode si arbori ornamentali. Inauntru, pagina din stanga avea un alt fel de chenar, in care se intrezareau contururile delicate ale norilor si ale unor corabii dedesubt. Pe pagina din dreapta, deasupra, erau doi cocori in zbor, iar dedesubt - un peste chinezesc, cu mustati, pe jumatate iesit din valuri. Pe pagina de inceput era scris cu o caligrafie de mare arta: "Vorbe cu ingerul", dedesubt - Aura Popescu, clasa a patra A, mai jos - Jurnal secret. Am stat in cumpana, cu aspiratorul in mana, daca sa am sau nu neobrazarea de a citi jurnalul fetitei. A invins in cele din urma neghioaba curiozitate omeneasca si am inceput sa-l citesc. Spicuiesc din jurnalul pe care, incredibil pentru un copil, l-a tinut cu consecventa, zilnic, aproape cinci luni, pana acum.
"Draga ingere - scria pe pagina din stanga - de cand ti-am vazut aripile la fereastra in noaptea de Craciun, am incercat sa vorbesc cu tine, dar n-am reusit. De aceea, m-am hotarat sa-ti scriu pe pagina din stanga si sa-ti las loc de raspuns pe cea din dreapta. Tata mi-a spus ca la inceput erau putini copii pe lume si Mos Craciun putea sa-i viziteze pe toti. Acum, cand sunt miliarde, daca ar zbura cu viteza luminii sau chiar a gandului, tot n-ar ispravi intr-o singura noapte, asa ca ii roaga pe ingeri sa-l ajute. Or, dupa socotelile mele, sunt tot atatia ingeri cat si copii, dar tot tata mi-a spus ca ingerii ii ajuta pe copii numai cand ei singuri nu se mai pot ajuta. Daca ingerul ti-ar scrie compunerile, ti-ar face socotelile, ti-ar desena hartile, ti-ar sopti la lucrari sau la tabla, ai ramane prost si n-ai mai realiza nimic in viata. De aceea, nu sunt suparata pe tine ca nu vrei sa-mi vorbesti, nici nu indraznesc sa te rog sa te arati, dar te-as ruga totusi, daca ai timp, sa scrii pe romaneste, pe englezeste sau chiar pe frantuzeste, sa-mi raspunzi pe pagina din dreapta."
Spre marea mea uimire, raspunsul era in dreapta: "Draga Aura, desi imi este foarte greu si nici nu imi este permis, iti raspund cu orice risc, chiar daca Dumnezeu ma va pedepsi, totusi n-am vrut sa te dezamagesc. Eu exist, dar nu asa cum iti imaginezi tu: cu aripi mari, de o albeata scanteietoare, stand mereu in spatele tau si, oricat te-ai suci, nu apuci sa ma vezi. Eu zbor intr-adevar, dar nu ca pasarile. Eu nu exist ca voi, oamenii. Incearca sa intelegi: Eu sunt tu, chiar de inainte de a te naste tu, iar tu, cand n-o sa mai traiesti pe Pamant, vei fi eu pentru vesnicie, adica asa cum Dumnezeu, Iisus Hristos si Sfantul Duh sunt trei in unul, noi suntem doi in unul si unul in doi".
Am ramas, evident, cu gura cascata si de ceea ce citeam, dar, mai cu seama, de asa-zisul scris al ingerului, fiindca nu puteam crede ca ingerul i-ar fi putut raspunde in scris. Scrisul, insa, nu semana cu nici un scris pe care-l vazusem pana acum, in viata mea: nu era orientat nici la dreapta, nici la stanga; era perfect drept, cu litere absolut egale, de parca le-ar fi desenat un calculator dupa un program nestiut. Imi era, de asemenea, imposibil sa cred ca Aura, care avea un scris absolut caligrafic, cu litere mari, orientate spre stanga, isi putuse schimba pana-ntr-atat scrisul. De al lui Nelu nici nu mai vorbesc: literele lui se bat invalmasite intre ele, orientate spre toate punctele cardinale, iar randurile urca vitejeste ba spre cer, ba coboara cu intristare spre invers. Nevasta-mea, si ea, are un scris labartat, extrem de cuminte, aplecat mult spre dreapta. Imi era aproape frica sa dau paginile mai departe si stateam cu urechile ciulite ca un hot, ca sa nu fiu surprins. L-am rasfoit totusi in graba. Pe fiecare pagina din stanga, Aura ii prezenta ingerului problemele ei cele mai importante din ziua respectiva, cum ar fi: de ce numai oamenii au doctori, dar, sa zicem, fluturii - nu; de ce libelulei i se spune "Calul Dracului" sau papadiei "Felinarul furnicilor"; de ce lui Stefan, care era mic, i se spunea "cel Mare" etc. In afara de fleacuri de genul acesta, erau si intrebari mult mai subtile privind relatiile dintre oameni, dintre elevi si profesori (unii atat de buni profesional si atat de rai sufleteste si invers), de ce, daca toti oamenii sunt colegi de viata, nu se comporta ca atare...
Raspunsurile erau incredibil de intelepte, pline de bun-simt, parca rezultate dintr-o perspectiva cereasca asupra Pamantului populat de flori si maracini, carbune si diamant, de vanatori si vanat, de tot felul de vietuitoare printre care si omul, programate de Dumnezeu cu absoluta libertate de miscare si existenta.
I-am auzit intorcandu-se si am pus la loc jurnalul. Nevasta-mea a parut cam nemultumita de rezultatele eforturilor mele gospodaresti, dar restul zilei s-a petrecut in armonie.
Era clar ca n-o sa pot adormi si m-am strecurat in camera Aurei, in mijlocul noptii. Veioza era aprinsa si jurnalul deschis pe noptiera: "Draga ingerule, azi am fost la strand, iar Nelu m-a invatat sa inot; totul e sa-ti inchipui ca mainile sunt aripioare, ca picioarele sunt coada de delfin sau picioare de broasca si sa nu respiri in apa, ci numai cand miscarile iti ridica gura la suprafata...".
Am auzit zgomot si m-am ascuns destul de speriat dupa usa. Nelu a intrat mergand foarte drept, a citit mesajul, a scris raspunsul si a plecat fara sa ma vada. Tocmai voiam sa plec si eu, cand Aura a deschis ochii si mi-a spus: "Stiam ca e Nelu, dar nu e Nelu. E ingerul care scrie cu mana lui".
Albin Popescu - Str. Magura Vulturului nr. 64, bl. 117 A, sc. A, et. 9, ap. 39, sector 2, Bucuresti
Premiul Ii
Un dar de la Iisus
L-am iubit pe tatal meu foarte mult, dar o noua dragoste pentru el, care se afla la varsta critica a barbatilor, l-a facut sa uite de mine si de sora mea mai mare. De atunci, viata mea a luat o alta intorsatura, de parca cineva mi-a frant aripile catre viitor, lasandu-ma fara sprijin, fara protectie, fara aparare si fara minimum de existenta.
O vedeam de multe ori pe mama plangand, dar nu puteam intelege de cele mai multe ori ce era in sufletul ei. Eram prea mica, dar totusi am inteles atunci ca singura fiinta care va fi alaturi de mine in viitor va fi mama, care de altfel a facut toate sacrificiile posibile ca sa ma creasca, sa ma educe si sa ma mangaie in cele mai grele clipe ale vietii. Am fost adeseori la biserica si m-am rugat la Maica Domnului si la Iisus Christos sa ma ajute in viata, ca sa devin un om de nadejde, un om care sa-i aduca mamei mele multe bucurii si care sa-i mai mangaie si sa-i aline clipele grele ale vietii. M-au ascultat si mi-au trimis un inger al meu, care are grija de mine si ma ajuta in momentele cheie ale vietii.
Dar inainte de a va povesti despre intalnirea mea cu un inger adevarat, am sa va spun cateva dintre intamplarile prin care am trecut pana acum si din care am scapat cu bine. La 5 ani, m-am agatat de televizor ca sa ma dau uta, dar cum acesta nu a rezistat greutatii mele, s-a rasturnat peste mine si a ramas ancorat intre masuta Tv si recamier, iar eu eram dedesubt, cu coltul televizorului infipt dupa ureche. De abia a reusit bunica mea sa ma scoata de acolo si sa ma doftoriceasca. La varsta de 8 ani, am avut un accident: am cazut in cap de pe bara de la batator si am fost diagnosticata ca avand fisura de craniu pe partea dreapta a capului. Am stat o saptamana internata la Spitalul "Gheorghe Marinescu". Durerile de cap au ramas si acum, dar am inteles ca totusi consecintele accidentului nu sunt prea grave.
Dupa doi ani de la acest eveniment, ma aflam in tren, cu mama, chiar langa scarile vagonului, unde asteptam sa cobor pe peron. Tocmai a oprit trenul in gara si am facut un pas, cand tot plafonul s-a desprins si, daca m-ar fi prins acolo, cred ca mi-ar fi retezat capul. Am coborat din tren infricosata, gandindu-ma la ce ar fi putut sa mi se intample, dar si de aceasta data ingerul meu pazitor a fost langa mine.
Inainte de examene, ma rog intotdeauna la ingerul meu sa ma ajute sa fiu sanatoasa, ca sa pot face fata efortului si stresului. La 16 ani, stateam in camera mea la birou si invatam, iar mama facea mancare la bucatarie. Am simtit deodata ca o forta neobisnuita ma tine lipita de scaun si ca in jurul meu a aparut o lumina intensa. In acel moment, biroul s-a curemurat si langa mine, pe birou, a aparut un inger de marimea unui copil cam de 12 ani. Era ceva incredibil, dar adevarat. M-a mangaiat si mi-a spus cu o voce calda sa nu imi fie frica, apoi cu aripile de un alb imaculat m-a inconjurat. Pe cap avea o aura. Penele aripilor erau moi si pufoase, iar albul lor stralucea de iti lua ochii. Eram uimita de ceea ce vedeam si nu imi venea sa cred, dar totusi a fost adevarat. Am stat asa extaziata cateva minute, pana cand ingerul meu pazitor a disparut. Am alergat imediat la mama, ca sa ii povestesc ce mi s-a intamplat. Mama, care a trecut cu mine prin atatea evenimente, m-a crezut si mi-a spus ca asta este un semn de la Dumnezeu. De atunci, ingerul meu pazitor imi mai apare in vis si stiu ca in ziua urmatoare voi avea o reusita sau voi fi aparata de un necaz.
Este bine sa te stii in siguranta, iar credinta te face sa fii mai optimist si sa ii ajuti pe semenii tai, ori de cate ori poti.
Am trecut prin multe lipsuri si greutati in viata si inca mai trec si eu, si mama, dar credinta si speranta ca intr-o buna zi viata va fi frumoasa si pentru noi ne face sa luptam cu destinul si sa nu-l lasam sa ne infranga, sa fim asa cum zice mama, niste invingatoare.
Cristina Constantinescu - Str. Targu Neamt nr. 32, bl. A16, sc. A, ap. 15, sector 6, Bucuresti
Mentiune
Ingerul de lumina
...4 martie 1977. Anotimpurile se desparteau cu greu - iarna nu se indura sa plece, primavara abia isi trimitea cate o raza de soare timida, printre norii suri.
Un peron de gara aglomerat. Asteptam trenul de Bucuresti. Vic, baietelul meu, imi adormise pe umar. Peste cateva zile implinea trei ani. Trei ani de bucurie ca-l aveam si trei ani de chin, si pentru el si pentru mine. Felurite boli, diagnostice care se contraziceau, cozi la dispensar si policlinica, analize, doctori si doctorii...
Eram la capatul puterilor. Noptile nedormite si sfasierea din suflet mi se citeau lesne pe chip. De catva timp avea o stare subfebrila, careia nu-i mai dadeam de capat. Disperata, caut si gasesc printre rude o verisoara de-a mamei, contabila la Spitalul de copii "Grigore Alexandrescu" din Bucuresti. O gasesc cu greu - nici eu si nici ea nu aveam telefon. Imi promite ca ma primeste si ma asigura ca medicii de acolo vor rezolva toate problemele de sanatate ale copilului. Si iata-ma in gara, cu o unda de speranta in suflet. Il privesc pe Vic. Comoara mea. Cum pot sa-l iubesc atat de mult? As face orice pentru el. Doamne, ma rog eu in gand, ajuta-mi sa ma intorc acasa cu el sanatos. Trenul intra in gara. Lumea se grabeste, dar eu raman pe loc. Imi place forfota asta. Unde s-or fi ducand?, ma intreb. Este atat de bine aici... Mi-e cald. Ma simt usoara si parca plutesc. Ma invaluie o lumina calda, tacuta, ca lumina toamnei, cea cu aroma de gutui. In jurul meu se inalta pomi in care infloreste curcubeul. Banutii marunti ai frunzelor freamata, leganand culori schimbatoare, care imi zambesc. Departat, muzica murmurata a unui izvor ma cheama pe nume, ma alinta...
*
Aud un scancet de copil. Da, este Vic. Il strangeam prea tare in brate si s-a trezit. Privesc nedumerita in jur. Sunt in gara. Se zaresc ultimele vagoane ale trenului. Cand a plecat? In ziua aceea nu mai aveam alt tren, dar nu sunt disperata. In suflet imi staruie un sentiment de pace si fericire. Ma intorc acasa fara sa incerc sa-mi lamuresc cele intamplate.
Seara, la ora 21.20, a urmat grozavia cutremurului. La Bucuresti, matusa mea impreuna cu parintii ei au pierit sub ruinele blocului in care locuiau. Atunci, clipa de ratacire din gara si-a dezlegat pentru mine intelesul. Si eu si Vic am fi putut avea aceeasi soarta daca... ingerul pazitor nu ne-ar fi oprit din drum.
Sufletul meu a ingenuncheat, recunoscator. De atunci, stiu sigur ca locuim in lumina ocrotitoare a unui inger.
Patrascu Georgeta - Calea Calarasilor nr. 325, bl. D1, sc. 2, et. 1, ap.52, Braila, cod 6100
Mentiune
Nu suntem singuri
"Inger, ingerasul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu..."
Rugaciunea copilariei. Emotia rostirii ei, seara, in ceas de taina. Copilul ingenuncheat, cu manutele ridicate spre cer, cu ochii indreptati catre icoana care-i vegheaza somnul. Si glasul bland al mamei, si visul...
Dintotdeauna mi-am dorit, copil fiind, sa-mi cunosc ingerul. Pe atunci, reprezentarile mele erau clare, dar in acelasi timp contradictorii. Ingerasul meu pazitor era frumos, cu aripi mari, albe ca zapada si cu un nimb stralucitor. Nu eram insa lamurita cum arata exact - ca fetitele, sau ca baietii?
Mai tarziu, cultura, educatia mea laica si religioasa mi-au oferit alte coordonate ale perceperii - entitatile acestea divine exista dincolo de intelegerea noastra omeneasca. Prezenta lor benefica o resimtim in cele mai diferite momente ale existentei. Sunt umbra noastra, pavaza noastra, sfatuitorii nostri. Si totusi, intr-o situatie-limita a existentei mele, L-am intalnit. Eram tanara, eram studenta si eram (inca mai sunt) indragostita de munte! Era intr-o toamna de aur, cand totul era calm si linistit, iar in aer era topita parca miere calda... Poteca serpuia imbietoare, iar culmea Varfului Omul se profila mareata pe cerul de azur. Eram un grup de trei prieteni, toti impatimiti ai muntelui. Am ales drumul drept, dar periculos. Varsta si tineretea ne dadeau curajul sa sfidam primejdia. Ajunseseram intr-un loc arid, aproape de creasta - doar bolovanis, stanci si vegetatie scunda, alpina. Cu ochii spre Zeul Munte am pasit gresit si a urmat pravalirea. Si atunci, in acea secunda nefasta, rostogolirea insemna moartea. Mi s-au parut secole, ani, un timp care nu se mai sfarsea. Si asemenea muribunzilor, vazui si eu o lumina ireala. Simteam o pace adanca si o stare de beatitudine vecina cu fericirea cereasca. Imi placea si nu voiam sa ma opresc. Deodata, am fost trezita brusc de o zguduitura puternica. Deschizand ochii, am vazut ca pluteam deasupra abisului. Rucsacul meu se agatase de crengile salvatoare ale unui copacel, crescut cine stie prin ce minune in acea pustietate calcaroasa. Deasupra capului, in starea de semilesin in care ma aflam, am simtit o adiere ireala, asemenea unui falfait de aripi. Un parfum pe care nu-l mai cunoscusem niciodata ma inconjura ca un balsam. Nu simteam nici glezna rupta, nici ranile sangerande. Prietenii mei tipau ingroziti, incurajandu-ma. Eu zambeam fascinata, privind catre cer doi norisori, ca doua aripi mari de lebada, si un chip a carui stralucire n-o voi uita pana la moarte, care se indepartau intr-un zbor gratios. Cand au venit salvamontistii cu franghia sa ma ridice, intrebarea acestora m-a infiorat: "De cand se afla copacelul acesta aici?".
Si atunci am inteles ca fusese adus acolo si atunci de Ingerul meu.
Zoe Toma - Aleea Godeanu nr. 6, bl. 119, sc. A, et. 3, ap. 13, Ploiesti, cod 2000, tel.044/15.40.43
Mentiune
Fratele meu
Prima mea intalnire cu ingerii s-a petrecut in copilarie, in povestile pe care ni le spunea bunica. Era convinsa ca fiecare om, de cand se naste si pana moare, este pazit de un inger pe care i-l dadea Dumnezeu. Acest inger pazitor il insoteste toata viata, il apara de tot ce e rau si il indeamna sa faca numai lucruri bune.
O intamplare din viata mea, o intamplare tragica din pacate, m-a facut, totusi, pe de o parte sa cred, pe de o parte sa nu fiu convinsa de existenta unui inger pazitor permanent.
Cand, in 1955, parintii mei s-au hotarat sa ne mutam la Iasi, aveam 8 ani. Locuiam pe atunci la Targu-Frumos, un targ mic, unde nu vedeam pe strada decat camioane si carute. Familia noastra fiind destul de numeroasa (mai aveam doi frati), parintii s-au gandit ca nu vor avea posibilitati sa ne dea pe toti la scoala. Salariile erau mici, desi parintii mei erau intelectuali, asa ca trebuiau sa se mute intr-un oras mai mare, cu licee si cu universitate, ca sa ne poata asigura un viitor.
Imi aduc aminte sosirea la Iasi, cu trenul. Orasul cu cladiri mari, lumini, trasuri si masini. Dar ce m-a fascinat mai mult a fost tramvaiul. Am strigat imediat ca vreau sa merg cu tramvaiul. Dar mama m-a tras de mana si am mers la noua noastra locuinta cu o trasura.
Parintii mei vandusera casa din Targu-Frumos si cumparasera o locuinta destul de darapanata in Iasi. Ulterior am muncit mult la ea, transformand-o intr-o casa in adevaratul sens al cuvantului. Dupa cum se spune, "omul sfinteste locul".
Acum, casa in care era inglobata toata tineretea, munca si banii parintilor mei nu mai exista. A fost demolata, pentru ca s-au construit blocuri.
Fratii mei erau amandoi mai mari ca mine. Cel mare era in ultimul an de liceu si celalalt avea 10 ani. Il chema Ermil Anton, dar noi ii spuneam Mili. Tata ne-a inscris pe amandoi la Liceul National, in clasa a Ii-a, si respectiv a Iv-a. Anul scolar l-am terminat amandoi foarte bine.
Mili era un copil foarte inalt pentru varsta lui, blond, cu par ondulat si ochi negri. Era o frumusete de baiat. Citea enorm. Imprumuta carti de la toate cunostintele si citea. Era foarte bun si la matematica. Era acum in clasa a V-a si era premiant.
In fiecare dimineata, plecam la scoala amandoi, impreuna cu tata, care mergea la serviciu. Ca sa ajungem la liceu, faceam aproape un kilometru pe jos, de-a lungul liniei de tramvai.
Intr-o dimineata de octombrie, mergeam ca de obicei, noi la scoala si tata la serviciu. Strada era plina de lume. Imi aduc aminte si acum si vad aievea scena care ma va urmari toata viata: au trecut doua tramvaie in sens opus. Ceva m-a facut sa ma uit in sus, la liniile electrice. O sudura prost facuta s-a desprins. Am vazut o bucata de fier agatata de un fir electric care bascula deasupra noastra. Am inchis ochii si m-am lipit instinctiv de trotuar. Cand i-am deschis, l-am vazut pe fratele meu la pamant, cu capul plin de sange si pe tata strigand la un om de pe strada sa-l ajute sa-l ridice. Accidentul s-a intamplat chiar langa gardul unui spital. Imediat a venit Salvarea, l-a luat si l-a dus la sectia de neurochirurgie. Eu i-am luat ghiozdanul si sapca si un domn m-a dus la scoala. Invatatoarea m-a trimis acasa. Eram dezorientata si speriata. Cu toate eforturile depuse de medici (inclusiv operatie), fratele meu nu a putut fi salvat. A fost o durere foarte mare in familia noastra, care nu va trece niciodata complet.
M-am gandit si atunci, si ma gandesc si acum ca ingerul meu m-a pazit. M-a sfatuit sa ma feresc de moarte, m-am lipit de trotuar si-am scapat. Dar fratele meu? De ce nu a fost si el pazit de ingerul lui? Era un copil nevinovat si frumos. Toate cunostintele noastre au spus dupa aceea ca i-a placut si lui Dumnezeu, si de aceea l-a luat la El: ca sa-l transforme in inger. Daca este adevarat, as vrea sa-l mai vad macar o singura data, chiar si cu aripi, in geam. Mi-e dor de el.
Camelia Albisteanu - Str. Barboi nr. 1, bl. F, ap. 1, Iasi
Concursurile revistei "Formula As" dovedesc constant aceeasi realitate: inteligenta, sensibilitatea si talentul cititorilor nostri, unii dintre ei virtuali scriitori. In ciuda efortului la care ne supune selectia, satisfactia este inmiita. Calitatea de exceptie a publicului revistei ne arata ca suntem pe drumul cel bun. Nici un alt sondaj nu limpezeste cu atata fidelitate traseele pe care trebuie sa le urmam: seriozitate, sinceritate, echilibru, standard intelectual ridicat. In ce priveste concursul care azi a ajuns la final, cu toate ca participarea a fost mai redusa ca alta data (era normal, avand in vedere dificultatea aparte a temei), efortul departajarii a fost dificil, textele avand valoare apropiata. Hotaratoare in cele din urma a fost emotia comunicarii si calitatea expresiei.
Competitia nu isi inchide insa portile aici. Multe alte foarte frumoase Povesti cu ingeri vor fi publicate in pagina de spiritualitate a revistei, fiind recompensate cu onorarii apropiate de valoarea premiilor pe care le-am acordat.
Felicitandu-i pe castigatorii concursului, le multumim totodata cititorilor nostri pentru generozitatea cu care raspund apelului de a imbogati continutul si calitatea revistei "Formula As".