Mioara Velicu
"Muzica populara e apa vie, la necaz si la bucurie"
Fetita si acordeonul
Inainte de toate, vreau sa va spun ca numele meu adevarat nu este Mioara, ci Maria. Am fost sfatuita sa-mi schimb numele, pentru ca Mioara ar suna mai candid, ar da mai bine pentru o artista, iar eu, nestiutoare, am acceptat. Ce sa va spun despre mine?... Sunt nascuta in satul Ireasca, judetul Galati. Acum, pe 19 octombrie, implinesc 55 de ani. Poate vi se pare banal, dar sa stiti ca pe mine mama m-a invatat sa cant. Ea mi-a tinut loc si de profesori si de Conservator. Asa cum am invatat de la ea, asa am pornit in lume cu cantecul. Si am mai cules de la o batrana din sat, Catrina Pagu. Fie-mi iertata lipsa de modestie, dar aveam o ureche foarte buna si prindeam foarte repede melodiile. Cand am crescut mai marisoara, am luat lectii de acordeon. Profesorul statea destul de departe, la Tecuci. Neavand cu ce sa ajung pana in oras, tata mi-a dat bicicleta lui. Drumul de la mine din sat pana la Tecuci este de 27 de kilometri, deci va dati seama, o fetita de vreo 10 anisori mergea mai bine de 50 de kilometri intr-o zi... Pentru o ora-doua de acordeon!
- Aveam impresia ca acordeonul este un instrument la care canta, cu precadere, barbatii...
- Mie mi-a placut acordeonul, ce sa fac... Oricum, cantam dupa ureche. Invatasem o sarba, o hora, un vals si un tango. Asta era repertoriul meu la acordeon. La tara la noi, era un obicei: inainte de a se construi o casa, trebuia batucit pamantul. Moldoveanul, descurcaret, avea o metoda "speciala": sambata seara se facea bal pe locul viitoarei gospodarii. Si cine sa cante?! Canta Mioara! Aveam un coleg cu toba, iar eu veneam cu acordeonul. Toti dansau de le sareau caciulile si batuceau pamantul de-l faceau numai bun ca omul sa-si construiasca locuinta... Normal, mai cantam si din gura. Tin minte ca mai venea din cand in cand moasa pe la noi (asa e la tara, copii se nasc cu moasa) si ii cerea mamei sa ma mai puna sa cant.
- Cand ati plecat din sat sa va cautati norocul in lume?
- Pe la 17 ani am pornit si eu, ca orice tanar de la tara, mai modest, in calea norocului. Am ajuns la Galati, la sora si la fratele meu. Nu stiu exact ce simteam, dar trebuia sa-mi caut drumul. Am nimerit bine la Galati: tocmai se dadea concurs pentru solista vocala la "Rapsodia Dunarii". Nu aveam nici o relatie, eram complet necunoscuta. In juriu erau numai oameni de specialitate. Eu cantasem in fata taranilor mei, dar niciodata nu ma mai aflasem in fata unor profesionisti, si aveam niste emotii! Mai ales ca eram vreo 60 de concurenti pentru un singur post! Asteptand sa-mi vina randul, am aflat ca postul trebuia sa fie castigat de sotia unui militian... Unele concurente au vrut sa renunte, dar eu mi-am zis ca nu am nimic de pierdut. Cand mi-a venit randul, mi-am luat inima in dinti si m-am dus pe scena. Va dati seama ce surpriza au avut cei din juriu la aparitia mea - eu am doar 1,62 m inaltime! Am inceput sa cant. Si cant o piesa, cant doua, cant trei... Nimeni nu ma oprea... Nu-mi dadeam seama ce se intampla! La un moment dat, vine pe scena Stefan Voineag (tatal celebrului tenor Ionel Voineag) si ma intreaba daca mai stiu si altceva sa cant. Eu aproape imi epuizasem micul repertoriu si i-am raspuns ca mai stiu lautareste (imi placeau foarte mult Gabi Lunca, Romica Puceanu, care cantau adevarata muzica lautareasca): "M-am saturat de amar", "Nu stiu ce e cu norocul". Aveam vocea cruda, dar cantam cu mult suflet... Dupa ce m-a mai ascultat, domnul Voineag mi-a spus: "Opreste-te, esti angajata!". Va dati seama ce fericire a fost pe capul meu... Dar, fiind si sotia militianului, am fost angajate amandoua pe un post, fiecare pe 600 de lei. Jumatate de an am stat aici, unde pot spune ca a fost si prima scoala serioasa de muzica. Am cantat cu multi dirijori, printre care Nicusor Predescu, Victor Predescu. Va dati seama ce emotii ai cand canti cu asemenea dirijori...
La cules de folclor
- Atunci, de ce ati parasit asa de repede ansamblul de la Galati?
- Am auzit ca se da concurs la "Trandafir de la Moldova", la Barlad. Si m-am gandit ca n-oi da si acolo peste vreo sotie de militian priceputa la muzica populara!!! Am mers cu mai putine emotii, oricum eram mai "rodata"... Daca am putut sa cant bine la Galati, am cantat si mai bine la Barlad! De acolo mi-am inceput drumul. Am inceput sa-mi fac un repertoriu - cu cantecele Sofiei Vicoveanca si ale Mariei Ciobanu. Am inceput apoi sa bat satele si sa culeg cantece din zona Barladului si a Vasluiului. Nu am cules de pe la Galati, pentru ca la Radio imi spuneau ca vocea mea seamana cu a Irinei Loghin, iar cantecele fiind oarecum apropiate ca stil de zona munteneasca, nu-mi pot crea un statut al meu, fiind mereu confundata cu ea.
- Intre timp, cred ca ati invatat si notele...
- Orchestra avea un dirijor foarte bun, absolvent de Conservator, maestrul Nicolae Balan. El a inceput sa ne trieze, ne-a invatat notele si ne indemna sa plecam in culegeri de folclor. In anii aceia (‘64-’66) se putea culege folclor foarte usor, numai cine nu voia nu culegea. Parintii mei nefiind asa de instariti, eu eram mai saracuta si nu am avut posibilitatea sa-mi cumpar un magnetofon. Aveam salariu de 800 de lei... Trebuia sa mananc, sa ma imbrac... Asa ca atunci cand plecam in culegeri, ascultam cu luare-aminte, eram numai ochi si urechi, scriam linia melodica pe un carnetel, dar fara bemoli si diezi, ca nu stiam chiar atat de bine, eram incepatoare in ale notelor muzicale. Tot maestrului Balan ii mai datorez faptul ca mi-am creat propriul repertoriu, pentru ca ne interzicea sa cantam din repertoriul altor solisti. Spunea, cu mare dreptate, ca vom rezista doar daca vom avea propriile cantece. Bateam mai mereu satele, pentru ca voiam o "zestre" bogata! In afara de asta, ne punea sa facem studii cu dansatorii, ca sa avem prezenta scenica. Asa am invatat toate suitele de dansuri si, micuta de statura cum eram, cel mai greu mi-a fost la invartitele ardelenesti, iuti si maiestuoase in acelasi timp.
- In interviurile cu alti solisti, unii mi-au vorbit foarte frumos despre dvs.
- Sunt onorata! Stiti ce inseamna sa fii in al noualea cer?! Ei bine, asa m-am simtit eu cand Ileana Sararoiu si Benone Sinulescu, auzindu-ma cantand, mi-au spus ca le place vocea mea. Era prin anii ‘70, cand Ansamblul "Trandafir de la Moldova" invita cantareti mari, pe care publicul ii iubea: Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Ileana Sararoiu, Lucretia Ciobanu. Doamne, ce voci extraordinare, ce oameni deosebiti...
- Radioul, pe care toata lumea il asculta, indeosebi cei de la tara, este rampa de lansare a solistilor de muzica populara. Dvs. cum ati ajuns in studioul de inregistrari?
- Cu acest minunat ansamblu, "Trandafir de la Moldova". Tin minte ca dupa primul cantec a intrat in studio inginerul de sunet, contrariat: "Cum, mai, tu canti? Asa de mica si ai o asemenea voce de altista?!". Asta mi-a dat curaj si am incercat de atunci sa dau tot ce pot din mine. Dar de fiecare data cand vedeam ca se aprinde becul rosu la inregistrare, simteam ca ma topesc, asa emotii aveam, parca imi disparea vocea si raguseam... Inchideam ochii si porneam...
In 1976, am luat locul V la un top la Radio. Poate ca nu spune nimic locul V, dar daca va spun dupa cine eram in clasament, o sa vedeti ce mult inseamna acest loc: primii patru clasati erau Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Ion Dolanescu si Irina Loghin. Am luat acest loc cu cantecul "Padure cu brazi umbrosi", un cantec la care tin foarte mult.
Nunti si concerte de prispa
- Din cate stiu, ati fost, o buna perioada de timp, solista la "Ciocarlia". Faceati naveta de la Vaslui?
- Nu, m-am transferat la Ansamblul "Ciocarlia" in ianuarie 1980, si asta i-o datorez lui Benone Sinulescu. El m-a recomandat secretarului muzical de aici, ca sa fiu angajata pe locul d-nei Angela Moldovan - dansa, plecand, lasa liber postul de solista moldoveanca.
- Acum sunteti tanara pensionara. Cum va descurcati? Mai cantati?
- Multumesc lui Dumnezeu, in "meseria" de pensionara am deja o vechime de trei ani. Cum ma descurc? Daca as trai doar din pensie, nu stiu daca m-as descurca... Spre fericirea mea, sunt solicitata sa merg sa cant. Cand voi vedea ca publicul nu ma mai accepta, ma voi retrage. Caut sa ma mentin, sa nu ma ingras (oricum, m-am mai ingrasat o data cu trecerea anilor; la "Ciocarlia" aveam 49 de kilograme), cantecele mele sunt - mai toate - saltarete, vesele si trebuie si eu sa salt! Si-apoi lumea, la tara, munceste din zori pana seara, nu are vreme de ingrasat! Mai sunt spectacole sponsorizate, dar putine, iar spectacole televizate sunt foarte rare. De ce sa n-o spun: cant si la nunti; primesc deseori invitatii si merg sa dau "concerte de prispa", cum le spune o colega de-a mea. Ca sa poti multumi pe nuntasi, trebuie sa ai un repertoriu vast, din toate zonele tarii. Am invatat cantece reprezentative pentru diverse zone folclorice. Dar eu ma respect si ii respect si pe cei care ma asculta: cant numai folclor autentic!
- Cine este vinovat pentru ca se promoveaza atatea kitsch-uri in muzica populara?
- Faptul ca apar fel de fel de casete de muzica asa-zis populara este cauzat de lipsa unei cenzuri. Sa nu ma intelegeti gresit! Inainte, nu puteai imprima nici un disc daca nu aveai inregistrari la Radio. Ti se facea un disc mic, de patru melodii, dupa care, daca mergeai bine la public, puteai aparea cu discuri mari pe piata. Publicului i se oferea valoare autentica. Era educat sa ii placa valoarea. Muzica populara e apa vie din care bea fiecare, la necaz si bucurie! De cate ori am fost in strainatate, la diverse concursuri, premiul I il lua intotdeauna Romania: cand intram noi cu "Calusul", cu o hora moldoveneasca, ii zapaceam pe toti! Ani la rand, Romania a luat premii peste premii! Acum vin tot mai putine vesti despre festivaluri din strainatate... Tristetea si amaraciunea incep acolo unde nu mai e loc pentru frumusetea autentica, unde facatura obraznica inunda tarabele si difuzoarele... Oricine, daca are bani, inregistreaza orice si oricum!
- Impostura merge pana acolo incat solisti de muzica usoara scot "slagare" din adaptarea pe sintetizator a unor melodii folclorice!
- Asta pot, asta fac. In turneele peste hotare, cand canta romanilor din diaspora, si cantaretii de muzica usoara "incearca" folclorul. Pentru ca romanii nostri de afara au nostalgia cantecelor pe care le ascultau inainte de a pleca. Si eu am fost invitata sa cant afara si am fost nevoita sa-mi adaptez repertoriul cerintelor spectatorilor: trebuie sa stii cantecele solistilor consacrati, ale lui Benone Sinulescu, Maria Lataretu, Maria Ciobanu, Maria Tanase.
Folclor si lupte greco-romane
- Sotul dvs. este Nicolae Martinescu, fost mare campion de lupte greco-romane. Cum se impaca greco-romanele cu muzica populara?
- Se spune despre moldovence ca reusesc sa rosteasca 100 de cuvinte pe minut! O fi sotul meu luptator, dar eu il "dobor" cu debitul meu verbal! Lasand gluma la o parte, vreau sa multumesc lui Dumnezeu sa am un sot foarte bun. Cand am plecat de la Vaslui, de la Ansamblul "Trandafir de la Moldova", la Bucuresti, colegii mi-au zis ca poate gasesc vreun capitan sa ma marit cu el si mi s-o schimba viata. Intr-adevar, sotul meu era capitan pe vremea aia... A fost campion la lupte greco-romane, apoi antrenor la Dinamo, iar acum este si el pensionar. S-a pensionat la gradul de colonel. E un om intelegator, niciodata nu a fost gelos, ne-am putut face meseria fiecare, fara sa avem discutii de vreun fel. Si ma bucur ca ii place si lui extraordinar de mult la tara, asa ca majoritatea timpului ne-o petrecem la casa mea parinteasca. E fantastic sa vezi rasaritul acolo, sa respiri aerul ala curat! Va spuneam mai devreme ca incerc sa ma mentin in forma: nu fac gimnastica, dar muncesc mult. Stiti cat e de munca la tara?! Toata ziua! E drept, mai am si pauze, cand ma mai uit la cate o telenovela, chiar daca unele sunt chiar puerile, dar sunt satula sa vad numai filme cu violenta. Din luptele greco-romane si folclor a iesit o fata, care acum are 33 de ani. Avem si o nepotica de 11 ani. Nici fiica noastra, nici nepotica nu canta. Dar nici lupte nu fac... Fiica mea este contabila, iar nepotica, evident, eleva.
- Ce va place cel mai mult?
- Domnule Ionescu, pentru un artist nu exista fericire mai mare, implinire mai mare decat sa fie ovationat de public! Nu va pot reda in cuvinte ce simti cand dupa un spectacol primesti brate de flori, cand lumea plange la cantecele tale... Cel mai grozav turneu al meu, in care am cantat cu Benone Sinulescu si cu Angela Moldovan, a fost in 1989, la Chisinau. Moldovenii (de fapt, romani de-ai nostri) aveau ochii plini de lacrimi. Noi le cantam, ei plangeau... Si am plans si noi...
Claudiu Ionescu