Calatoria revistei "Formula As" in Muntii Apuseni
Doamna motilor se pregateste de inserare
Ileana Pogan
"In veci si pururi, traditia n-o sa mai fie asa cum a fost"
In inima Muntilor Apuseni, acolo unde umbra lui Iancu ii mai insufleteste si astazi pe moti,
o femeie marunta si subtirica precum o nuia de alun arde cu sufletul ei cat o roata de soare
pentru pastrarea traditiei taranesti. Dar asa cum roata soarelui se duce de-a dura spre asfintit,
zestrea de obiceiuri a Muntilor Apuseni se pravale, si ea, in apele Ariesului.
Un fabulos tipar de viata arhaica romaneasca dispare odata cu cei care l-au ctitorit.
Saracia de astazi depopuleaza raiul din Apuseni. Neamul motilor se pregateste de inserare
Se sfarteca de ziua, pe Muntele Gaina
- D-na Ileana Pogan, ati luptat intreaga viata pentru pastrarea traditiilor populare ale motilor din Valea Ariesului. Ce anume s-a pierdut intre timp?
- Tot. Aproape tot. Portul stramosesc a ajuns obiect de muzeu. Costume vechi de o suta de ani zac uitate in lazile batranesti de zestre. Arar, cand vine televiziunea sau vreo delegatie importanta de la Bucuresti, oamenii isi reiau portul, zambind ca la fotograf. Ceva incercari vin si din partea invatatorilor, care organizeaza in randul copiilor formatii de dans si de tulnice. Dar chiar si asa, s-au pierdut multe. De pilda, in vechime, femeile batrane purtau pe cap carpa (naframa) alba si nu neagra ca acum. Au ramas, intr-adevar, camasa din panza, cusuta cu arnici, poalele si zadia din catifea sau matase. In schimb, a disparut dragostea de a le purta. Imi amintesc cum mama imi spunea cu mandrie: "M-am maritat cu cununa de flori (pastrata apoi toata viata ca leac) si cu straie omenesti, nu in haine de nailon". Multe au disparut si altele s-au stricat. De-ar fi sa luam numai Targul de Fete de pe Muntele Gaina.
- Se spun multe despre acest Targ, dar putini stiu in ce consta el.
- Parintii mei aveau stana la Tarla Gainii, asa ca am prins de copila acest obicei. Totul incepea de sambata seara, cand se adunau feciorii - care calare, care pe jos. In noaptea aceea, nimeni nu dormea. La lumina focurilor, tinerii cantau cu cetera si beau tuica, asteptand rasaritul soarelui, care izbucnea cat o roata cereasca, rosie ca para focului. Toti muntii din preajma se luminau brusc si atunci, cineva incepea sa strige: "Se sfarteca de ziua. Hai sa vedem creasta la Gaina". Neorganizat si parca iesind din pamant, apareau fetele si nevestele, in sunetul tanguitor al tulnicelor. Din clipa aceea, incepea petrecerea. Negustorii nu mai pridideau sa vanda tuica si ruzole - apa cu miere de albine si otet de mere, turnat dintr-o masura facuta dintr-un con de lemn scobit si cu gaura la celalalt capat. Lautarii se intreceau si ei la cantece, in timp ce bulzestii, crisenii si motii dansau de le sfaraiau calcaiele, fiecare cu pasul lor. Dansul era obligatoriu, ca feciorii sa vada ca nu cumva fata sa fie beteaga de un picior. Pe margini, negustoria se impartea, prin traditie, dupa locul de obarsie. Bulzestii vindeau cirese si miere in fagure. Crisanii ofereau rachie, motii ciubere, iar cei din Cristior - oale smaltuite. Momentul cel mai important il reprezenta insa targuirea fetelor, parintii viitoarei mirese punand pe o masa toate bunatatile: placinta, gaini fripte, palinca. Atunci se apropia tatal feciorului, spunand: "No, amu sa dam valostul", adica sa-si expuna argumentele. Daca parintii cadeau la intelegere, fata era invitata la joc si apoi se cantarea pe o scandura in balans. La un capat se punea fata, iar la celalalt capat zestrea. Alti flacai, mai isteti, refuzau zestrea zicand: "N-am nevoie. Am eu destula avere", pentru ca dupa nunta sa-l someze pe socru: "Ajuta-ne, ca amu suntem doua straiti goale". De rusinea satului, omul dadea tot, numai sa nu strice casa fetei. Nu degeaba se spunea: "Cand iti mariti fata, iti arzi casa".
- Strainii aveau voie sa participe la Targ?
- Nu era nici o restrictie. Dimpotriva, strainii onorau sarbatoarea. Imi amintesc, de pilda, ziua cand a venit Regina Maria pe un cal alb. Femeile din sat au insotit-o pana sus, in timp ce Regina scotea dintr-o traistuta bomboane ca niste ousoare si le impartea cu multa dragoste, in timp ce femeile ii sarutau mana si ii multumeau pentru cinstea de a le fi lasat sa-ti fie alaturea. La Tarla Gaina veneau oraseni din toata tara. Asa l-am cunoscut pe Geo Bogza, pe care - scolarita fiind - il stiam dupa figura, din carti. Era foarte tacut. S-a apropiat de locul unde era familia mea si a intrebat-o pe bunica: "Maicuta, de ce ai pus masa asta?"... "Pentru placinte - a raspuns bunica - si pentru oaspeti ca dumneata". Geo Bogza a zambit, a gustat din placinte si s-a minunat cat erau de bune. Avea si de ce. Pe vremea aceea, placintele se coceau nu pe tabla, ci pe o lespede de piatra, unsa cu unt si incinsa la un foc molcom. Multe s-au pierdut de atunci. Pana si Targul de Fete de pe Gaina s-a stricat. Mai ales dupa 63, totul a devenit o amestecatura, cu formatii venite din toata tara, cu lume pestrita si galagioasa. In ultimii ani, nici nu ma mai duc la Tarla. N-am ce vedea. Pe munte, acum, se face propaganda politica.
Doua botezuri si treizecisitrei de inmormantari
- Ce alte obiceiuri s-au pierdut pentru totdeauna?
- S-au pierdut, in primul rand, obiceiurile de inmormantare, considerate de unii folcloristi ca fiind o reminiscenta a credintei dacice, pentru care moartea cuiva era prilej de veselie si nu de intristare. De pilda, la priveghiul mortului, tinerii improvizau un joc cu pupaturi: "scosul din fantana". Un alt joc era "capaii". Cativa flacai se mascau (se carbuneau), imbracandu-se cu haine zdrentuite, dupa care intrau in dialog, targuindu-se cu "primarul" sa le dea voie sa vaneze. Daca nu se intelegeau, vanatorul il scuipa in fata pe reprezentantul autoritatii, dupa care fixa cu bata o fata si "capaii" ii luau zalogul - carpa de pe cap sau pieptarul. Obligatoriu, fata trebuia sa plateasca zalogul, adica sa-l pupe pe cel indraznet. Toate acestea, plus alte jocuri cum ar fi ciuciupui (in care trebuia sa ghicesti unde a fost ascuns un banut), nu erau jignitoare pentru cel mort, ci constituiau o sansa oferita tineretii, vietii pline de vitalitate.
- Banuiesc ca cele mai multe obiceiuri sunt legate de marile sarbatori crestine.
- Intr-adevar, se mai pastreaza si acum colinde, precum colinda pacurarului sau chiralesa, un joc sub forma de dialog intre recitator si gospodarul care trebuie sa-l determine sa nu taie un pom roditor - de fapt, o incantatie pentru fertilitatea livezii. Tot asa, in ajunul Bobotezei se facea "fata popii", pentru aflarea ursitei, iar de Craciun se impodobea pomul cu "colinde" - fasii de coji de salcie tinute in zapada si apoi taiate cu mezdreaua - un cutit special. Multe obiceiuri erau insa legate de reunirea tinerilor. Claca, torcariile sau sezatorile erau anuntate festiv, cu tulnicul. Aici se legau inceputurile de casatorie si tot aici tinerii intrau cu adevarat in mostenirea traditiei, deprinzand cantece si obiceiuri stramosesti. Acum, lucrurile merg spre pieire. In ciuda somajului care exista, cei tineri continua sa plece la oras. Anul trecut, in sat au fost doar doua botezuri, iar inmormantari - 33. Imi pare rau ca nu ne-au cautat folcloristii atunci cand comunitatea noastra era intreaga si neatinsa inca de influente straine.
- Chiar credeti ca nu se mai poate face nimic pentru a mai pastra traditia locului?
- In veci si pururi nu o sa mai fie ce a fost. Tinerii pleaca - cum ziceam - considerand dogaritul ceva de rusine. Nu mai vor sa se duca "holoncar" prin sate, ca sa repare butoaie. Plasticul a distrus o meserie veche de sute de ani. Televiziunea si muzica de discoteca plina de fataituri au distrus restul - cantecul si dansul nostru romanesc. La toate acestea se adauga indiferenta conducatorilor si invidia semenilor. Eu, care am facut multe in aceasta comuna si tin si acum o formatie de tulnicarese, am ajuns sa fiu denigrata si data la spate. Mi se spune ca sunt prea batrana ca sa mai apar pe scena. In schimb, la Alba este invitata formatia din Tarsa, imbracata in adaugaturi de costume si cu cantece noi, luate dupa ureche. Ca sa nu se piarda putinul care a mai ramas, e nevoie de efortul reunit al luminatorilor satului: preotul si invatatorul. E nevoie, apoi, de mult suflet si intelegere. Fara dragoste, zadarnic ar fi totul.
- Cum vedeti viitorul acestor locuri?
- Avem nevoie de sprijin financiar, de cineva care sa se gandeasca si la noi. In Franta se cheltuiesc sume uriase pentru a stimula ciobania si localitatile izolate. Pentru noi ar fi suficienta o fabricuta care sa valorifice laptele si fructele de padure din zona. Numai asa Apusenii vor rezista economic si tinerii nu vor mai pleca la oras. Domnii guvernanti - oricare ar fi ei - trebuie sa inteleaga ca singura noastra sansa de a dainui e traditia. Renuntand la trecut, la dansul si cantecele noastre populare, la felul nostru de a fi, nu facem de fapt decat sa ne amanetam viitorul.
Sorin Preda
Fotoreportaj: Emanuel Tanjala