Viata de astazi vazuta de un taran din Muntii Apuseni
Leahu Huh
"Vin ca maine alegerile si daca i-om mai vota, fie ca-s unii, fie ca-s altii, sa-mi taie numele de pe mormant"
Despre carnetul de mot
"Sunt Leahu Constantin Huh, din comuna Avram Iancu, si am 79 de ani. Am fost pe amandoua fronturile: si-n Rasarit, si-n Apus; am fost de trei ori ranit, dar am scapat si am venit acasa. Toata viata mea am trait cu lemnul, am fost dogar, adica. Faceam ciubere, donite, butoaie, si mergeam cu ele prin tara si le vindeam sau le dadeam la schimb pe bucate - grau, porumb. Asta fac si acum barbatii aici - pleaca prin august si se intorc pe la sfarsitul lui octombrie, dar acum e transportul scump, iar carnetul de mot nu e recunoscut, ca degeaba ni l-au dat, nu peste tot ni se da reducere la transport. Asa ca unii merg cu carutele, si care-s mai pricopsiti merg cu masinile. Am fost si eu prin tara, cu doniti si cu ciubara - cum zice cantecul - dar de vreo 10 ani m-am oprit, ca m-au ajuns batranetile. Mai lucrez si acum dogaria, cat mai pot, am facut lucruri mai usoare, am mai facut cate o coada de topor, de sapa, umerase. Am invatat dogaritul de la tata, din mosi stramosi tot dogari or fost, de cand eram de 14-15 ani. Am si mezdreala sau cutitoaia (dreapta, stramba), rindea, gardin, jilau mic, jilau mare, tragar, basciu, vinclu. Cui sa le las mostenire? Am vrut sa-i invat pe nepoti, dar ei nu vreu, vreu sa faca scoala. Am pensie de 470.000 de lei si ne descurcam destul de greu, eu si femeia mea, ca suntem batrani si bolnavi. Pe vremea lui Ceausescu, tineam animale si le achizitiona statul: vindeam un vitel si faceam o casa. Acuma, statul i-a scos din socoteli pe tarani.
Despre Targul de Fete si Babaruja
Oamenii sunt saraci, sunt majoritatea batrani si bolnavi, copiii s-or dus tati la oras. O ramas satul aproape pustiu acum, unde era atata lume aici si atata larma! Era satul bogat, cum nu, atatea vite erau in comuna ca umpleau ulita cand veneau seara acasa, de la pascut. Inainte, cand se facea Targul de pe Muntele Gaina, venea lume aici, oho, cata frunza, cata iarba! Acolo, pe Gaina, sus, se imparteau inainte judetele si veneau oameni si din judetul Bihor, si din Arad, si din Hunedoara, Alba si Cluj. Sunt unii care si-or luat nevasta de acolo, de la Targul de Fete. Inainte, nu iesea lumea din comuna afara, mai ales astia tineri, fetele, sa mearga pe la scoli. Nu, fata stia sa mearga numai la vaci si la oi, sa pasca pe munte si atunci se marita numai acolo, la Gaina. Se suiau din toate partile si se intalneau fetele de maritat cu feciorii de insurat, mai inainte se urca cu tot cu zestre, cu haine facute de mana. Se mai tin si acum obiceiurile populare, dar mai putin. Atunci nu vedeai o femeie cu picioarele descoperite. De la glezna in sus nu mai vedeai, era fusta lunga. Si acum, sa vezi ce-i, ptiu, Doamne fereste! Fiecare purta portul lui din batrani. Noi le-om dat la fete de zestre costumele - erau tare frumoase. Cand eram eu baiat, mi-o cumparat tata opinci, dar restul tot era facut de mama: cioareci, ciorapi, izmene, camasa, haina de lana, panza de canepa tesuta in razboi si cusuta de mana de mama, si tundra - cojocul. Dar era lumea mai sanatoasa. De ce? Toate posturile le posteam - de Craciun si de Pasti, schimbam mancarurile. Acum nu se mai tin, acum manca cine ce are, mancari grase care au, si se bolnavesc. Tata avea o putina mare, si toamna o umplea de varza si mancam iarna, fierbea zama aia si o mancam cu mamaliga si era o bunatate. Acuma sunt numai alimente cu chimicale. Fetele erau frumoase si rosii in obraji cum ii babaruja, acuma s-or mai stricat si fetele, s-or dat dupa lume.
E nevoie de-o fabricuta
Am avea nevoie aici, la noi in comuna, sa fie o fabricuta, sa mai lucre oamenii, ca sa nu mai plece tot tineretul de aici, ca e satul trist si pustiu fara tineret. Noi, astia batrani, o tragem acum, ca pana putem e bine, dar cand nu mai putem, cadem la mila vecinilor. Iarna tine aici din octombrie pana la inceputul lui iunie, dam la vite nutret din octombrie pana in mai, cand da iarba. Ne adunam lemne de foc, grau, porumb, cartofi, mere - si asteptam iarna. Care are un pic de pensie, se mai descurca. Primarul nu poate face nici el mai mult. Consilierii nu lasa dupa el si-l trag in jos, ca sa se zica ca n-a facut nimic. Majoritatea consilierilor sunt sefi de partid comunist si nu tin cu el si iau banii degeaba. Au cate 600.000-700.000 pe luna, cu toate ca nu fac nimic. Cu banii astia sa puna mai bine un drumar sa repare drumurile. Tati is cu salarii si cu pensii mari si le mai da si bani ca marg o data pe luna la sfat, la sedinta, si se cearta acolo. Dar sa deie cu ei jos de acolo, sa puie doi drumari sa repare drumurile, sau sa deie ajutor la oamenii nevoiasi, care rabda de foame! Daca m-ar pune pe mine primar in sat, ce as face prima si prima data? As da jos consilierii, pe tati, si-as face drumurile si o fabricuta, sa dau de lucru la tineret, sa nu-si mai ieie lumea in cap. M-as interesa de cei bolnavi, de cei ce nu pot munci, de batrani saraci, sa-i ajut. S-a dat ajutor social, acuma nu se mai da, ca nu are fonduri la primarie, nu are comuna castiguri.
Despre credinte si sefi
Lumea nici nu mai este asa credincioasa astazi, s-a mai departat de biserica, numai batranii se mai gandesc la Dumnezeu. Aici sunt si baptisti, si penticostali, dar nu sunt neintelegeri intre noi, traim laolalta. Acestea-s ca si cu partidele, sunt mai multe credinte ca sa fie mai multi sefi, nu pentru binele nostru, ca nu te fac baptist pentru dumneata, sa te duci in Rai, ci pentru ca sa ieie sefii bani, daca mai fac un baptist. La ei mai vin ajutoare, donatii, ei se ajuta mai mult intre ei, daca e unul bolnav tati il cerceteaza si-l ajuta, nu are lemne de foc, se intereseaza, dar ortodocsii sunt cam dezbinati. Noi zicem ca suntem mai buni, dar nu suntem. Numa" atata, ca sefii lor, aia, nu-s pentru popor, ca sa-l duca in Rai, ci ca sa aiba el salar. Lumea era mai blanda, mai buna inainte, acum s-au inrait oamenii, fiecare acum e numai pentru el, n-are bai de dumneata, ca nu mai poti...
Ce parere avem de domnii de la Bucuresti, care fac politica? Nu fac nici o treaba, numa" se cearta si fura care cum pot, sa-si umple buzunarele, in loc sa fie tati uniti. Ca doara tara noastra e bogata, am putea sa traim sa nu ne deie nimeni nimic. Si noi tragem de saracie! Ca noi avem in tara tot ce ne treba, dar n-avem conducere buna. Ce nu avem noi in tara? Tot ce vrei, am putea sa traim foarte bine, dar nu-i conducere si oricare ar veni, nici unul nu poate sa faca treaba buna, ca tati is hoti, fiecare e numai pentru el. Ce sa te mai gandesti ca acum vine alt partid si le pune pe toate in randuiala? Pune pe dracu, ca-si baga bete in roate unii la altii, partid la partid. Da" lasa numa, ca vin ca maine alegerile, si daca i-om mai vota, fie ca-s unii, fie ca-s altii, sa-mi taie numele de pe mormant."
Toamna si saracie in Apuseni
In Tara de Piatra a venit toamna. Nimic nu-ti umple sufletul ca padurile ruginii, ca gradinile pline de varza si de ludai, ca lumina de aur cernuta prin sitele de fag si de brad. Sa vezi pintenul de piatra al muntelui tasnind de-a dreptul din iarba, cerul albastru, iar peste toate sa pluteasca mireasma de lemn invechit. Vine toamna si e multa frumusete in Apuseni. Dar mai bogata si mai cotropitoare e saracia.
Stiati ca in Muntii Apuseni exista catune si sate in care inca n-a ajuns electrificarea? Ca oamenii lumineaza in case cu duhul padurii si-al pietrelor? Ca nu exista masini care sa le asigure legaturile cu orasul, ca motii renunta la vite fiindca nu mai pot sa-si vanda produsele (un litru de lapte se plateste cu 1500 de lei, de zece ori mai putin decat o sticla de Coca-Cola), ca primariile nu au bani pentru ajutoarele sociale si ca pensia de urmas de veteran de razboi e de 25.000 lei? Ca tinerii fug la oras, fiindca n-au unde si ce sa munceasca, iar scolile mor si intra, asemenea motilor, in pamant?
In paraul ce strabate un sat de moti, am vazut aruncate cateva roti de car, spre a se "inchega" (pentru ca lemnul sa se umfle si sa intre iarasi in stapanirea obadei de fier). Mi s-a parut un simbol, nu doar al vietii lor "intrate la apa", ci si al indiferentei care se rostogoleste catre ei fara mila, lasandu-i prada saraciei si disperarii. Carnetul de Mot, pe care nu-l recunoaste nimeni in Romania, se va transforma, in curand, intr-un act de deces.
Pagina realizata de
Corina Pavel
Fotoreportaj: Emanuel Tanjala