"O mare actrita de planul Ii"
Coca Blooss
"Pentru mine, munca este un cult. O bucurie neintrerupta"
Supratitlul acestui interviu contine un citat, mai exact o "eticheta" pe care critica de specialitate a "lipit-o" cu mai multa sau mai putina indreptatire pe chipul, pe fizionomia, pe personalitatea acestei foarte speciale artiste. O mare actrita, de fapt, despre care publicul - tineretul mai ales - nu prea stie mare lucru. Si nu stie, pentru ca in ultima vreme la noi, mass-media - mult mai mult ca in alta parte a lumii - starneste valuri-valuri de entuziasm "la comanda" in jurul unor "vedete" de-o zi, de-o seara, de-o noapte. Prea mare pentru un razboi asa de marunt, Coca Blooss isi masoara exceptia in sufletul spectatorilor ei, care - atunci cand apare pe scena - ii rasplatesc talentul si munca prin nesfarsite aplauze.
- Asadar, cum va simtiti, draga Coca Blooss, in aceasta lume romaneasca, in care marile valori autohtone sunt de cele mai multe ori ignorate, lasate in umbra, obligate sa traiasca in conditii materiale de-a dreptul jenante? Cum va descurcati in acest "mal" care ne ineaca pe toti?
- Din nefericire, acesta este contextul. Realitatea inconjuratoare este mult mai agresiva, mai triviala decat ceea ce se vede pe micul ecran. Si, uneori - destul de rar! - pe scena. Eu cred ca aceasta lunga si nefericita perioada a vietii noastre - numita tranzitie - este doar o excrescenta. Ea nu va conta, in nici un fel, in istorie. Din pacate, noi o traim pe pielea noastra. Si ea ne marcheaza profund. Trebuie sa faci eforturi mari ca sa te abstragi din aceasta realitate, sa te detasezi, sa te obiectivezi. La fel, trebuie sa reactionam fata de unele spectacole plasate in afara artei adevarate. Si cand spun asta, ma refer, desigur, si la unele texte care inspira astfel de spectacole, de mana a treia, a patra...
Reazemul meu, in aceste vremuri de restriste, este... copilaria. Imi aduc aminte de frumos si de urat, de bun si de rau, de bun-simt, de lipsa de bun-simt, de alternanta dintre drept si nedrept, dintre ceea ce ar trebui sa fie, adica o dreapta socotinta, o oranduiala, o ordine (in primul rand in noi, si dupa aceea aceasta ordine "dirijata" in toate directiile societatii). Toate aceste demersuri ma ajuta sa-mi construiesc un reazem. Care, la randul lui, sa ma faca sa nu disper.
- "Copilaria ca o pavaza." Iata o imagine ce revine des in dialogurile cu actorii, ori de cate ori ii intreb despre loviturile vietii. Cum a fost copilaria dvs.? Unde se afla curtea in care juca sotron Coca Blooss?
- Pentru mine, copilaria a insemnat, in primul rand, Bunica. Povestile spuse de ea. Cele mai iubite de mine, si pe care ascultandu-le plangeam cu sughituri, au fost "Kastanka" - acea superba poveste a lui Cehov despre catelusa "Kastanka" - si El Zorab. Povestea asta imi aducea in minte trista balada a calului vandut. Si azi, cand vreau sa-mi domolesc sufletul, reiau din cand in cand ...Kastanka. Decorul copilariei mele a fost Valea Jiului. Tatal meu avea acolo, ca sa zic asa, un loc de munca "fortat". El a venit din prizonierat din Siberia, in 1953. Era de etnie germana... Il chema Helmuth, Helmuth Blooss. Mama mea este romanca, o cheama Aurelia, dar o rasfatam in toate felurile. Mai ales Rica-Aurica, sau Mitu. Tata a murit in 1982. Mama, Rica-Aurica, traieste, slava Domnului! Tatal meu, Hello - cum ii spuneam noi, asa, din dragoste - a fost luat in razboi pe cand avea 18 ani. A fost luat din Bucuresti. Strabunicii lui au venit din Germania, s-au stabilit la Sibiu si apoi, cu timpul, au "migrat" spre Bucuresti. Aici s-a cunoscut cu mama... Povestea e lunga. E o poveste frumoasa, de dragoste, evident. Dar sa revenim la copilaria mea. Tata lucra la mina, la Godeni. Apoi a trecut la mina de la Vulcan. N-am fost un copil rasfatat. Nu am fost oameni bogati. Dar copilaria mea a fost una fericita, desi papusa pe care mi-am dorit-o cu toata puterea sufletului meu de copil am primit-o abia cand am intrat la facultate! Mi-aduc aminte, atunci cand am intrat la facultate, tata a cumparat de... 50 de lei (stiti ce mult insemnau pe-atunci 50 de lei), asadar a cumparat "Ochiul boului" - florile acelea aurii ca niste sori mici, si, in acest buchet enorm era bagata papusa superba, cu niste ochi mari, albastri, cu gene rasucite-n sus, la care eu visasem o viata intreaga! Privind-o, am botezat-o pe loc... Papi. Tare l-am mai iubit pe Hello! Cand venea acasa din mina, pentru mine rasarea soarele. Minerii din Vulcan capatasera case "stas". Case modeste, cu cate doua-trei odai, in functie de membrii familiei. Si - cadou suprem in ochii nostri! - o gradinita in fata casei, pe care fiecare familie o gospodarea dupa cum o taia capul... Acolo, il asteptam in fiecare dupa-amiaza pe tata. Gradina era salvarea noastra. Acolo plantam vestitii napi, apoi puneam morcovi, cartofi, ceapa, varza, marar, leustean. Printre legume, eu am plantat si o salcioara...
Printre amintirile mele cele mai de pret se afla... mirosurile. Mirosul de carbune, de pilda! Si mirosul de obiele, care nu este unul de murdarie... Este mirosul de carbune amestecat cu mirosul lui Hello, tatal meu, pe care, atunci cand se intorcea frant de la mina, il luam in brate, il sarutam, si-apoi ma apucam sa-l ajut sa-si scoata cizmele ude de noroi, siroind a "zeama" de carbune... Mai erau si mirosurile verii. Dis-de-dimineata ma sculam iute-iute si fugeam in gradina. "Fugeam" e-un fel de a spune, pentru ca eram o mogaldeata... Asa ca, mai bine zis, mergeam lipa-lipa in gradina... ca sa ce? Ca sa miros maciuliile de marar, alea care se baga in muraturi... Trebuie sa stiti ca am fost un copil plin de haz. Nu chiar comediantul familiei - asa cum va asteptati, probabil - dar, oricum, eram "Cocuta" cea mai mica si vesela... (De fapt, ma chema Cornelia.) Copilaria mea a continuat la Ramnicu-Valcea, unde s-a mutat familia noastra, cu mic cu mare. Acolo, in trupa liceului "Nicolae Balcescu" - care a dat mari personalitati ale culturii romanesti - am jucat prima data pe scena, devenind cu timpul un soi de mini-vedeta. Profesor de teatru ne-a fost maestrul Loteanu, fratele celebrului Emil Loteanu de la Chisinau. Acolo am jucat in "Nota zero la purtare", si-am luat un premiu de interpretare... "pe oras".
- Sa trecem de la "mica" la "marea" actrita Coca Blooss. A existat, in cariera dvs. actoriceasca, un moment in care sa fi simtit dorinta de-a spune (ca-n Faust): "Opreste-te clipa"?
- Una din marile bucurii ale vietii mele a fost intalnirea cu extraordinarul regizor Silviu Purcarete, care m-a distribuit in "Piateta", rol pentru care am luat premiul A.T.M. (Asociatia Oamenilor de Teatru si Muzica). Asta s-a intamplat in 1986. "Piateta" m-a adus la Bucuresti. M-a luat Dinu Sararu la Teatrul Mic. Intalnirea mea, ulterioara, cu regizori ca Dabija si Ducu Darie a insemnat, cred eu, alt punct de noroc. Am lucrat si cu Vlad Mugur si cu alti regizori importanti. Ce-i drept, eu nu am refuzat nici un rol. Consider ca din fiecare text, din fiecare colaborare ai cate ceva de invatat. Pentru mine, Munca este un cult, o bucurie neintrerupta, mai ales daca o faci intr-un domeniu, intr-o "arena" care te pasioneaza. Pentru mine Teatrul este egal Viata. Si pentru ca, intre timp, am capatat aceasta... "eticheta" care nu ma supara deloc - ci, dimpotriva, ma stimuleaza! - si anume aceea de "o mare actrita de planul Ii", as vrea sa ma explic. Eu nu mi-am dorit neaparat sa joc roluri principale... Este mult mai greu sa faci o cariera din roluri secundare, din roluri de planul Ii, cum se spune, decat sa-ti construiesti una bazata pe interpretarea unor roluri principale, zdravene si memorabile ca text. Ca sa fiu dreapta, trebuie sa recunosc, totusi, ca Filmul mi-a dat un imbold special. Andrei Blaier m-a distribuit in toate cele trei filme realizate de el dupa Revolutie. Iar in ceea ce-l priveste pe Mircea Danieliuc, ei bine, el mi-a oferit rolul principal in filmul de mare rasunet, "Patul conjugal". Acolo am jucat alaturi de Gheorghe Dinica. Tot la Danieliuc am jucat si in "Aceasta lehamite" - titlu cu valoare de premonitie pentru noi toti, cred, atunci cand vedem cam cum evolueaza tranzitia... In schimb, arta va ramane, chiar daca in ultimii zece ani ea a fost pusa la colt, marginalizata si - nu o data - umilita. Arta va exista totdeauna pentru ca totdeauna va exista si Creatia. Dumnezeu ne-a facut, dupa chipul si asemanarea Sa, creatori.
- Asadar, Speranta poate veni spre noi doar daca privim in Sus?
- Da, Speranta ne vine de la Dumnezeu. Cand spui Dumnezeu, spui Iubire. Te ierti pe tine si pe cei din jur. Si... iubesti!
Silvia Kerim