Lumea Romaneasca
Singuratatea alergatorului de cursa lunga
Stefan Banica Jr.
"Am o meserie superba si vreau sa vorbesc despre ea"
"Personajul de pe ecran nu e totuna cu cel din viata"
- Mai nou, refuzi interviurile, d-le Banica? Ce s-a intamplat?
- Nu le refuz, le selectez. Si nu pe ele, ci pe autorii lor, pe cei care necunoscandu-ma de pe scena ori din film ma intreaba numai aiureli, in afara profesiei mele. Or, eu am o meserie superba, pe care as dori sa o pot face cat mai bine. Despre ea vreau sa vorbesc in primul rand, despre ceea ce fac. Sunt un perfectionist, v-am mai spus asta in convorbirile noastre publicate chiar in "Formula As".
- Si ce faci sau ai mai vrea sa faci in continuare, in teatru, in cinema sau in muzica?
- In teatru cam putin, din pacate, si asta ma intristeaza. La noi, la "Bulandra", iar se schimba conducerea si s-ar putea sa incep ceva nou. Dar nimic nu e sigur, deocamdata. Joc in continuare in "Black and White", alaturi de bunul meu coleg si prieten Mihai Constantin. La Teatrul Mic, continuu rolul amuzant din "Descult in parc", iar la Odeon voi relua, probabil, personajul pitoresc Ionel, din "Domnisoara Nastasia". Prea putin, stiu. Ma razbuna in schimb filmul. Am compus patru personaje diferite intr-o singura comedie de situatie a lui Mircea Muresan - "Sexy Club Ada Kaleh". Am un rol important si intr-un film cu tema sociala, regizat de Savel Stiopul. Am inregistrat pentru Televiziunea Nationala un show impreuna cu partenera mea de cursa lunga, Emilia Popescu. Am filmat pentru Antena 1 cateva scheciuri in cadrul programului de Revelion. Pregatesc impreuna cu formatia noastra muzicala, "The 50-th", un nou disc, al treilea. Si asa alerg toata ziua, dar va marturisesc ca imi place sa alerg.
- Filmului ii datorezi cel mai mult, nu? "Liceenii" te-au lansat si te-au facut cunoscut publicului tanar, prin personajul acela romantic si fermecator. Ce-a devenit cu vremea timidul adolescent care a pus atunci pe jar inima atator fetiscane?
- Timpul nu schimba foarte tare caracterele. Dar nu intotdeauna personajul de pe ecran e totuna cu cel din viata, chiar daca publicul, simpatizandu-ti eroul, e dispus sa te confunde cu el. Interpretul e, poate, altul in civilie...
- Si cum e junele prim - pot sa te numesc asa? - in civilie?
"Nu-i chiar totul de vanzare"
- Vedeti ca tot aici ajungem? Adica la mine ca persoana, in afara scenei, desi dvs. m-ati vazut in cateva ipostaze artistice la care tin foarte mult, precum drama psihologica "Desteptarea primaverii". Cu ea am avut sansa sa debutez la "Bulandra", sub bagheta magistrului Liviu Ciulei. Mai tarziu, am jucat si in "Visul unei nopti de vara" si in lirica "Poveste de iarna", in regia lui Alexandru Darie, avand-o partenera pe Emilia Popescu.
- In "Desteptarea primaverii" tot licean indragostit erai, ca si in filmul lui Corjos.
- Da, dar apoi am refuzat sa mai continuu seria in acelasi registru liric. Intre timp am mai crescut si eu, m-am casatorit in comedia "Descult in parc"...
- Apoi ai divortat... e drept, nu pe scena, ci in realitate. Asa-i ca e greu sa ignoram fata cealalta a monedei: viata privata? N-ai cum s-o eludezi, face parte din personalitatea ta si devine inevitabila atunci cand ai o profesie publica, de vitrina.
- De vitrina o fi profesia, artistul insa nu-i de vanzare. Viata personala il priveste numai pe el. Nu-i chiar totul de vanzare, ca in filmul lui Wajda. Dupa lasarea cortinei, vreau sa ma simt la mine acasa, domeniu privat, neinvadabil. De ce sa amestecam lucrurile doar de dragul reclamei? In vara asta am avut parte in presa de un tam-tam nedorit, legat de despartirea mea de Mihaela. N-am crezut de cuviinta ca e bine sa antrenam gazetarii in problemele noastre personale. Eu n-am dat declaratii, n-am vrut sa fac publice detalii care ne priveau doar pe noi doi. Si pe nimeni altcineva. Daca iti pui pe taraba lucrurile cele mai intime, inseamna ca orgoliul de-a aparea pe prima pagina a ziarelor e mai mare decat sensibilitatea unor emotii traite candva. Ma rog, fiecare intelege in felul lui sa-si castige faima. La multi exista dorinta de a-si construi pentru public o alta imagine decat cea reala.
"O popularitate prea repede castigata se poate la fel de repede pierde"
- Dar, intr-o industrie a spectacolului, statutul vedetei moderne presupune si promovarea unei imagini favorabile. Exista oameni specializati in asta, stii bine.
- Nu cred ca se poate vorbi la noi de o industrie a spectacolului, ci mai degraba de o cooperativa de "prestari servicii catre populatie", cum erau incadrati actorii in vechiul nomenclator de meserii. Un show-biz pe Dambovita poate parea amuzant ca si statutul de vedeta pe Calea Mosilor.
- Si ce-ar putea defini, in opinia ta, statutul de vedeta?
- In primul rand, starea ei materiala, care-i asigura independenta si posibilitatea de a-si alege singura rolurile si a refuza ce nu-i convine. Pe cand la noi esti obligat sa accepti orice reclama la detergenti sau margarina ca sa poti supravietui. Se compara "statutele"? A, da, avem talente uriase, care pot concura ca valoare cu vedetele internationale. Dar aici nu pot deveni vedete - in sensul unei mai mari popularitati - intrucat nu au la indemana tot arsenalul publicitar, strategia promotionala, ca in alte parti.
- Dar interviul in presa si desele aparitii la televiziune fac parte tocmai din aceasta strategie. Ele sporesc popularitatea unui actor.
- Dar si popularitatea obtinuta mai ales pe asemenea cai poate fi primejdioasa. Prea insistentele aparitii la televiziune pot duce la reversul fenomenului: la saturarea publicului de aceeasi imagine. O popularitate prea repede castigata, intens fabricata prin mass-media si nedublata de o profesionalitate ambitioasa, de o innoire a mijloacelor, se poate la fel de repede pierde. Intr-o zi, te afli in top si peste alta constati ca publicul s-a plictisit de tine. Un profesionist ambitios trebuie sa-si diversifice continuu paleta, sa nu se multumeasca cu aceleasi mijloace, sa-si schimbe genurile abordate si, din cand in cand, "look"-ul. Intr-o industrie de larg consum a imaginii, se poate produce o saturatie rapida si definitiva.
- Noroc ca la noi, unde nu exista deocamdata industrie, publicul se ataseaza pe termen lung de o personalitate artistica agreabila.
"Cred ca de acolo unde e, tata ma vegheaza si ma sfatuieste si acum"
- In urma cu cativa ani, acest atasament se prelungea foarte mult. Am avut norocul sa traiesc langa unul din cei mai iubiti si apreciati actori din Romania: tatal meu, actorul Stefan Banica. El, ca si marele Toma Caragiu sau minunatul Tavi Cotescu, nu aveau nevoie sa-si faca publicitate prin confidente si declaratii in presa. Dar spectatorii ii adorau. Iar unii din generatia lor continua si azi sa-i adore, desi au disparut de cativa ani buni. Sa va povestesc o scena care m-a impresionat pana la lacrimi: treceam pe strada si am zarit un batran necajit, ce-mi parea ca cerseste. M-am apropiat si am vrut sa-i dau bani. Mi-a spus: "De la dvs. nu vreau sa primesc. Tatal dvs. mi-a oferit cel mai pretios dar - de cate ori il vedeam la teatru sau la televizor, viata imi parea mai frumoasa. Ii datorez enorm". Pentru mine, acest gest a valorat cat nu stiu cate premii pe care le-as fi primit. Se intampla un lucru ciudat, pe care il constat mai ales in ultimii patru ani, de cand tata nu mai traieste: afectiunea publicului fata de el se rasfrange acum asupra mea. Si asta ma incalzeste, dupa frigul pe care-l resimt de la disparitia lui. L-am iubit ingrozitor de mult si-l iubesc in continuare. Cred ca de acolo unde e, el ma vegheaza si ma sfatuieste si acum.
- Te-ai simtit vreodata coplesit de personalitatea si celebritatea lui?
- Coplesit, nu. Raspunzator pentru ca prin ceea ce fac sa nu-l compromit pe tata, da. Intotdeauna m-am simtit mandru ca sunt fiul unui mare actor si al unui om deosebit. Cand eram copil, voiam sa fiu exact ca el. Mai tarziu am inteles ca trebuie sa-mi urmez propria cale, propria sansa artistica, iar prestigiul si succesul tatalui meu ma obliga sa muncesc dublu: o data ca sa-l ajung pe el, a doua oara ca sa-l intrec. Nu stiu daca se poate, dar eu ma stradui. Avea el un dar extraordinar de-a merge la sufletul oricarui spectator, orice pregatire culturala sau orice receptivitate ar fi avut. Stia sa se adreseze direct si in chip firesc, parca fiecaruia. Intre el si public a existat o lunga si frumoasa poveste de dragoste, a carei taina numai ei doi o stiau. Aceasta, da, e o mostenire coplesitoare pentru mine. In zilele noastre putini artisti mai au acest har. Horatiu Malaele, din generatia noastra, detine si el cheia cu care deschide toate inimile. Talentul de-a seduce orice categorie de spectatori, de la un admirator al teatrului lui Eugen Ionescu, la cel al comediei lejere de tip Feydeau (cu "Puricele"). Poate si pentru ca are ambitia sa nu se repete, sa atace curajos alte genuri, alte domenii, cum ar fi regia si caricatura.
- In ceea ce te priveste, te dezlantui curajos si in show-ul muzical si in drama, ori comedia de situatii.
- Ma simt fericit cand dansez si cant: am debutat in genul teatral muzical cu acel minunat "Buna seara, Domnule Wilde", spectacolul meu de diploma care a fost preluat si difuzat la televiziune. Acum sunt mandru de cele cateva show-uri realizate in colaborare cu Emilia Popescu si scrise de neobositul umorist Octavian Sava. Suntem la a noua colaborare cu el, ne cunoaste bine si scrie anume pentru noi, ceea ce e un lucru rar.
- Rar si fericit ca rezultat: voi doi si cu autorul - trei, ridicati stacheta genului de divertisment, gen atat de apreciat de public, dar depreciat prin alunecarile in vulgar si in prost gust. Trecerea ta catre concertele de rock, ca solist si autor total, cum s-a petrecut?
"Cine nu-si regreta copilaria?"
- Eram mic si fredonam prin casa slagarele cu care si-a cucerit tatal meu atatia admiratori: "Gioconda se marita" sau "Va rog sa-mi acordati...". Aveam si-o pianina la care ma acompaniam, dar cele mai dragi imi erau chitarele. Si existau o sumedenie la noi. Una chiar veche de 70 de ani, de o varsta cu tanti Valeria, care mi-a daruit-o. S-a dus si ea, matusa, odata cu copilaria mea.
- Ai nostalgii? Copilaria ti-a fost acea frumoasa "corabie albastra"?
- Cine nu-si regreta copilaria? Si mai ales una minunata cum a fost a mea. Bunicii care m-au crescut pana la 13 ani - pentru ca mama, ziarista, era foarte ocupata, ce sa mai zic de tata - aveau o casa superba, langa Arcul de Triumf, cu o curte si o gradina de vis, in care alergam toata ziua. Din nefericire, casa a fost demolata ca sa se cladeasca o vila pentru verisoarele Elenei Ceausescu. Aveam 7 ani si-am inceput sa-i urasc. Apoi, ne-am mutat in Calea Dorobanti, intr-un apartament frumos, dar nu mai era acelasi lucru.
- Liceul unde l-ai urmat?
- Langa noi, la "Caragiale". Abia imi luasem bac-ul cand am fost ales pentru rolul din "Liceenii".
- De la acest film ti s-a tras succesul in cinema si in muzica...
- In prima serie nu cantam. Cantam doar in familie si intre prieteni. Dupa premiera, au inceput turneele in tara. Cativa dintre interpreti in frunte cu profii nostri din film, cu Ion Caramitru si d-na Tamara Buciuceanu, ne insoteau si ofeream publicului mici recitaluri. Dupa o reprezentatie la Pitesti, intr-o mare sala de sport, plina ochi cu tineri, am vrut sa cant. Rock’n’roll-ul meu a avut un succes urias si-atunci am mai repetat "numarul". A fost prima mea aparitie muzicala in public. Ce a urmat se stie: concertele formatiei noastre de la Sala Palatului si cea mai recenta de la Stadionul Cotroceni.
- Bunicii au apucat sa te auda cantand?
- Nu, si regret, pentru ca in casa lor, ca si in cea a parintilor mei, se asculta multa muzica. Descind dintr-o familie de intelectuali din Bucovina. Bunicul meu dupa mama era inginer si a editat primele dictionare germano-romane cu termeni de silvicultura. In 1930, a infiintat la Viena, impreuna cu alti studenti din Cernauti, Societatea Romania Juna, cu o intensa activitate cultural-patriotica.
- Frati mai ai?
- Unul singur, dupa tata, Alexandru, care are 23 de ani. Mama e recasatorita cu un corespondent de presa si impreuna au fost trimisi cativa ani la Paris si la Bruxelles. Imi iubesc mult mama si mi-a lipsit cat a fost plecata: e o persoana deosebita si ne intelegem minunat. Probabil de aceea tin atat la ideea de familie, de copii.
- Ai fost un copil zburdalnic?
- Faceam si eu nazdravanii ca oricare, dar nu saream calul. De mic mi s-a impus simtul masurii, discretia. Marele merit al mamei e ca mi-a dat multa libertate, dar o libertate discret controlata, care m-a ajutat sa-mi dezvolt personalitatea fara ostentatie. Pentru mine, copilul ramane ratiunea de-a exista. Mi-as dori mult sa-mi pot creste copilul asa cum am fost eu educat. Oricat de mare ai fi, de oricat succes te-ai bucura ca artist, ceea ce ramane dupa tine si te continua e numai copilul.
- Si cum de nu ti-ai implinit pana acum dorinta?
- Nu am gasit persoana potrivita.
- Si cum ar trebui sa fie aceasta persoana, mama copilului tau?
- Un om sincer si corect, care sa inteleaga profesia mea si sa o respecte. O femeie poate ridica, dar poate si cobori mult un barbat. Depinde de personalitatea fiecaruia. Dar atunci cand intervine copilul, femeia trebuie sa aiba multe calitati: tact, rabdare, devotament, caldura. Multa, multa caldura, acea tandrete care sa poata intretine ˆ la longue, caminul.
Alice Manoiu