Un "vindecator" de biserici isi spune pasul:
Vasile Pop, restaurator de biserici din Desesti - Maramures
"Cu tristete va spun ca peste doar trei-patru ani, din cele 1000 de biserici de lemn din Ardeal, vor ramane doar jumatate"
Invatator in Desesti, un sat de dincolo de Gutai, Vasile Pop a renuntat la predarea Abecedarului pentru a continua meseria tatalui sau: tamplaria in lemn. Ajutat de o echipa de mesteri mari, el salveaza de la moarte biserici de sute de ani, pe care indiferenta si boicotul general al tranzitiei le lasa sa piara. Splendori ale trecutului romanesc fac coada la cimitir.
"Abia acum, la maturitate, am inteles ce inseamna sa duci mai departe meseria parintilor tai"
- V-ati facut un renume ca restaurator de biserici si monumente din lemn. Multe din ele pot fi azi admirate si pretuite pentru ca, impreuna cu echipa dvs. de lemnari maramureseni, le-ati salvat de la moarte. Ce bucurii va ofera aceasta munca?
- Munca de restaurator de biserici din lemn este grea si pretentioasa. Se lucreaza in echipa: unii vin cu meseria, cu mestesugul bine stapanit, altii vin cu tehnica si cu unelte mai bune, ori cu idei potrivite pentru a rezolva vreo problema de santier. Oricum, toti avem experienta intr-o astfel de munca si acesta este marele nostru castig. Am bucuria de a lucra cu oameni priceputi si de mare omenie. Cuvantul lor e cuvant. Dar bucuria mea cea mai adanca este alta: plecand in 1999 din invatamant (am fost invatator in Desesti), am preluat stafeta de la tatal meu, care a fost un binecunoscut lemnar pe aceste meleaguri. Abia acum, la maturitate, am inteles ce mare lucru este sa urmezi meseria parintilor tai, o meserie cu care ai crescut din copilarie, in casa, si care trece acum in seama ta. Nu e usor sa duci o asemenea responsabilitate in spate. Sa te chinui sa fii tot mai bun, sa nu-i faci de rusine pe cei din neamul tau. Asa ca, vedeti dvs., bucuriile sunt de multe feluri, ca oamenii.
"Fiecare restaurare incepe cu o rugaciune"
- Multe biserici de lemn din Ardeal sunt bolnave de moarte. Care sunt cele mai grave suferinte ale lor?
- Cele mai multe biserici de lemn se afla in nordul tarii, in zone unde nu sunt niciodata cutremure. De aceea, aceste constructii nu au fundatii sapate in pamant, nu au o baza solida. In cele mai multe cazuri fundatia este facuta la suprafata solului, pe un strat de pietre de constructie care nu sunt prinse in ciment. Aceste biserici au "talpile" - grinzile din partea de jos - putrede. Asta-i una din bolile mari. Apoi, toate celelalte - pereti putrezi, ciuperci, pictura stearsa si multe altele inca - vin de la acoperisurile degradate. Un acoperis din sindrila rezista cam 25-30 de ani. Or, unele din aceste biserici au peste 200 de ani si la multe din ele acoperisul n-a fost schimbat decat de doua-trei ori. La acestea se mai adauga si un alt aspect: nu toate aceste monumente au fost lucrate de mesteri foarte priceputi; unele au fost ridicate de carpalai. Hibele, greselile - care acum o suta de ani poate ca nici nu se vedeau - acum, dupa atatia ani, pot sa puna in pericol chiar structura de rezistenta a cladirii.
- Cu ce incepe restaurarea unei biserici?
- Intotdeauna incepem cu o rugaciune rostita de preot, ca sa ne ajute Dumnezeu sa incheiem lucrul. Apoi ridicam schelele. Avand in vedere ca lucram la inaltimi mari, de peste 30-40 de metri, trebuie sa facem schele solide, cu mare grija de a nu distruge, de a nu deteriora monumentul. O biserica bolnava e sensibila pe toate partile, asemenea unui copil. Trebuie sa bagi bine de seama ca sa nu repari intr-un loc, stricand in altul. Nu inceputul e spectaculos in munca noastra. Spectacolul incepe din momentul in care ancoram biserica prin niste barne laterale, ca sa nu se miste in timpul lucrului. Cel mai greu moment este acela cand biserica este ridicata de la pamant cam 40-50 de centimetri, in sens circular, prin niste cricuri speciale, pentru a se face fundatia in pamant la o adancime de peste un metru si pentru a se inlocui talpile putrede. Nu vreau sa intru in detalii de specialitate, vreau doar sa va spun ca avem tot timpul grija sa redam monumentului imaginea initiala. De fapt, nici n-am putea sa ne abatem, de vreme ce lucram dupa un proiect de restaurare avizat de Ministerul Culturii, care numeste si un diriginte de santier (un inginer constructor, de obicei) ce ne supravegheaza tot timpul cat dureaza lucrarea.
- Ministerul Culturii sprijina suficient munca de restaurare a acestor monumente unice?
- Ministerul Culturii ar trebui sa-si faca o lista de prioritati: un castel, o cetate de piatra mai pot astepta un an sau doi, pe cand o constructie din lemn de cateva sute de ani - nu. Am umblat mult prin tara si cu tristete va spun ca, peste doar trei-patru ani, din cele aproape o mie de biserici de lemn vor ramane mai putin de jumatate.
Pe de alta parte, prin sistemul de licitatii promovat de Minister, cei ce castiga dreptul de a lucra la o restaurare nu sunt intotdeauna mesteri autentici. Uneori, castiga aceste licitatii cei care au bani mai multi. Pentru ca lucrarile se misca atat de incet, eu m-am hotarat sa infiintez o fundatie care sa aiba ca scop restaurarea bisericilor de lemn din Transilvania. Ne sprijina in acest sens si domnul Serban Cantacuzino, descendent al familiei domnitoare. Domnia sa a sponsorizat trimiterea unor mesteri de-ai nostri la un curs de specializare in restaurare, in Anglia. Vreau sa va mai spun ca, in cadrul firmei "Taina lemnului", pe care o conduc, am organizat - pe baza unui program Phare - cursuri de perfectionare pentru toti oamenii din echipa de restaurare cu care lucrez.
"Ce fel de preot este acela care din banii credinciosilor ridica o biserica noua, dar uita sa repare acoperisul bisericii vechi, in care a intrat in zile de sarbatoare tot neamul lui?"
- Credeti ca de vina este numai Ministerul Culturii pentru starea in care se afla monumentele din tara noastra?
- Nu, vina este si a preotilor si a localnicilor, care ar trebui sa se uite mai des in sus catre cer cand isi fac cruce, nu sa se uite in pamant ca fariseii, prefacandu-se ca nu vad gaurile din acoperisul bisericii. Bisericile apartin unor comunitati care au datoria sa le ingrijeasca. Ce fel de preot e acela care din banii credinciosilor ridica o biserica noua, ce nu are nimic din traditia arhitecturala a locului, dar uita sa repare acoperisul bisericutei vechi de peste trei sute de ani, biserica in care a intrat in zile de sarbatoare tot neamul lui? Preotii ar trebui sa fie aceia care sa sprijine, sa initieze si sa practice primii traditia, incepand cu purtarea costumelor traditionale, pana la pastrarea elementelor de arhitectura traditionala la casele de locuit. Oamenilor trebuie sa le arate cineva ca ceea ce este specific satului lor este ceea ce ii defineste, ce-i individualizeaza, ce le da noblete. Si cine-i mai apropiat de oameni la sat? Preotul, invatatorul si doctorul. Ei ar trebui sa fie pastratorii traditiei, sa-si asume in totul rolul de "luminatori" ai oamenilor. Nu cu orgolii, nu cu patima, pentru ca altfel ridicam catedrale de beton si sticla in varful muntilor si uitam de unde am plecat.
"Daca nu opreste nimeni jaful padurilor, cei ce vor veni dupa noi nu vor mai avea nici macar un copac pentru umbra"
- Se castiga bine din munca de restaurator?
- Nu castigam atat cat ar trebui. Dar asta nu-i o noutate pentru nimeni. Cui ii ajung banii in ziua de azi? Nu avem santiere de restaurare tot timpul; o restaurare poate sa dureze de la cateva luni pana la un an. Apoi, iarna nu prea putem lucra pe-afara. De-aceea, cand avem aceste pauze, realizam mobilier traditional, obiecte specifice gospodariilor taranesti, elemente, stalpi de porti sculptate, uneori chiar case de vacanta. Tot iarna ne pregatim materialul de constructie - piatra plata si lemn - pentru santierele viitoare. Lemnul de stejar, cu care noi lucram la restaurari, se gaseste din ce in ce mai putin si trebuie sa-l aducem de la mari distante. In Maramures mai exista doar langa Ocna Sugatag resturi din "Padurea craiasca", unde se mai gasesc stejari de sute de ani. Cand e timpul urat, facem cuie din lemn, sindrila, stalpi pentru garduri decorative, barne si grinzi pentru case. Cu alte cuvinte, nu stam degeaba, caci am inteles ca toata bogatia noastra sta in ceea ce stim sa facem cel mai bine: lucratul lemnului. Toata truda noastra, toate planurile si chiar visele noastre sunt legate de lemn. Din fericire, noi mai avem inca paduri, dar dupa jaful care se practica in prezent, cei care vor veni dupa noi nu vor mai avea nici macar un copac pentru umbra. N-avem cum ajunge bine daca vindem strainilor ce-avem mai scump si drag: padurea.
- Multa vreme, biserica de lemn din Surdesti a fost socotita drept cea mai inalta constructie de lemn din Europa. De cativa ani, a fost intrecuta cu vreo treo metri de Biserica Manastirii Barsana. La Sapanta a inceput construirea unei biserici mult mai inalte. Pana unde vor ajunge bisericile anilor urmatori?
- Credeti, oare, ca Dumnezeu nu stie sa masoare ambitia omului? Credeti, oare, ca nu-I place sa auda sunet de clopot cat mai aproape de scaunul Lui?
Otilia Sitaru