Occidentul De La Portile Orientului
Un oras isi regaseste splendoarea
Mangalia
Impinsa multa vreme in umbra de celelalte statiuni ale litoralului romanesc, batrana cetate Callatis renaste din uitare si din cenusa, intinzand aripi stralucitoare. Un primar temerar, Zamfir Iorgus, fascinat de mitul Pasarii Phoenix, o ajuta sa renasca aievea, pe malul marii, in splendoarea unui oras
Niciodata toamna nu fu mai frumoasa sufletului nostru doritor de mare... Parafrazarea neuitatelor versuri argheziene se potriveste mai bine ca orice alta introducere, cu indemnul de a face acum, in miezul auriu si melancolic al toamnei, o calatorie la mare. Spulberata de zgomotul si agitatia estivala, care o transforma pragmatic doar intr-un loc "de scaldat", adevarata, fascinanta personalitate a marii se dezvaluie pe de-a-ntregul doar toamna. Doar toamna cerul isi defineste albastrul, pescarusii isi reiau zborurile dramatice si razante spre spuma marii, apa isi limpezeste si-si linisteste tumultul. Iar daca spectacolul acestor minuni se va petrece la capatul litoralului romanesc, in Mangalia, emotia privelistii se va dubla. Nicaieri istoria nu se inscrie mai firesc in prezent ca acolo, pusa-n valoare cu stiinta si gust. Nici un alt port la mare n-are atata concentrare de farmec si romantism. Nicaieri geamiile tatarasti si turcesti nu-si impletesc cantarile muezinilor cu dangatele clopotelor de la bisericile romanesti. Nicaieri orasul prezent nu-si redescopera cu atata forta si bucurie trecutul. Daca n-ati plecat pana acum in vacanta sau daca drumurile va vor duce spre campiile dobrogene, trageti o fuga, pentru a descoperi o minune: un Occident romanesc, la o vama orientala - Mangalia.
Minarete si mori de vant</b>\
Prin anul 1914, un cotidian la mare moda atunci, ziarul "Dobrogea juna", scria: "Prin situatia sa geografica, Mangalia promite in curand o dezvoltare mai mare. Localitatea incepe a fi vizitata de locuitorii Cadrilaterului, care isi procura toate targuielile de aici".
De prin anul 1922, Mangalia incepe sa primeasca la "varat" vizita "protipendadei bucurestene". Scriitorul Gala Galaction, un indragostit al Mangaliei, va scrie in acel an: "Profilul Mangaliei este alimentar. O magazie, doua-trei case cu etaj, o biserica inceputa si neispravita, doua minarete si o moara de vant. Mai este si un far necunoscut, dar trebuie sa stii pe unde vine ca sa-l poti distinge".
Intre cele doua razboaie mondiale si chiar mai tarziu, pana ce orasul devenise un centru "socialist", Mangalia era locul de petrecere a vacantei de vara a lumii artistice si intelectuale a capitalei Romaniei. Nicolae Iorga locuia la hotelul "Stamtopol", iar in casele racoroase ale tatarilor ca si in vilele si vilisoarele dinspre mare se intalneau la taifas sau la o "turceasca" marii actori Vasiliu-Birlic, Puiu Iancovesc, pictorul Pavel Miracovici, Sica Alexandrescu, Misu Fotino, precum si reprezentantii de frunte ai intelectualitatii bucurestene.
Era un adevarat "eveniment", prin anii 1925, ca un vas de mare sa mai acosteze la danele portului Mangalia. "Cei ce se aflau pe plaja in timpul sosirii aceleia neasteptate, alergau de-a valma catre port, fluturand batistele", confirma o revista locala. Vilegiaturistii din toate colturile tarii veneau pana aici atrasi atat de cazarea exceptionala - in casele dobrogene, curate si umbrite de coroanele teilor, ca si in vilele mai aratoase din preajma - precum si de "ieftinatatea pietii de alimente si a camerelor de locuit". Plaja Mangaliei, cu nisipul sau fin, era populata zilnic de catre miile de "sezonisti" care isi faceau "cura de soare si aceea de namol".
Seara, artistii si scriitorii se intalneau pe portiunea de faleza denumita "Aleea artistilor", luau masa in nenumaratele carciumi, cafenele sau simigerii tinute de negustori harnici, precum Nita Aldea din grupul "mocanilor", Osman Geafar - specialist in cafele turcesti, ori Constantin si Dumitru Curte - mari mesteri intr-ale bucatariei.
A fost perioada cea sanatoasa, de inflorire si de dezvoltare economica a Mangaliei, pana in anul 1945, cand comunismul a pus mana pe destinele Romaniei. Mangalia, ca toate celelalte asezari urbane ale tarii, a trebuit sa se supuna noii oranduiri, numita "socialista".
Silozurile tatucului Stalin
Printr-un ordin emanat "de sus", Mangalia trebuia sa se transforme in cel mai scurt timp intr-un puternic centru militar-maritim, ca si intr-o asezare industriala de prima marime. Incep lucrarile de consolidare a digurilor, se inalta altele, in care sa fie cuprins un urias spatiu maritim, transformat in golf, unde va lua fiinta marele Santier Naval, putand construi si repara in atelierele sale nave de pana la 100.000 tone. Concomitent, se instaleaza aici si o parte din Marina Militara, cu personalul adecvat. Zecile de mii de noi veniti trebuiau cazati. Incep constructii de locuinte pe intreg teritoriul urbei, nefiind crutat nici centrul, specific balnear, cu locuinte curate si vile cochete. Unele sunt daramate, alte sunt ascunse printre nenumaratele blocuri-sablon, botezate de catre localnici "silozurile tatucului Stalin". Calea Constantei (azi Stefan cel Mare), pe o lungime de vreo 2 km, este transformata intr-un sir nesfarsit de uriase cuburi de beton, prin ferestrele carora unii locatari - pe timp de iarna, din cauza lipsei de caldura - si-au scos cosurile de fum de la sobele metalice improvizate. Din fericire, singura Faleza a ramas neschimbata, fiind lasate in picioare cele cateva hoteluri, cuprinse intre Marele Sanatoriu Balnear si cocheta cladire a Bancii Agrare.
Cine n-are primari, sa si-i cumpere
I-au trebuit doi ani actualei administratii a Mangaliei - avandu-i la carma pe primarul Zamfir Iorgus si pe viceprimarul L. Visa - pentru a schimba intru totul aspectul sinistru al "arhitecturii socialiste". Un locatar de la parterul unui bloc de pe Calea Stefan cel Mare a solicitat primariei aprobarea de a deschide o usa in peretele dinspre strada al unei camere de locuit, care sa fie transformata intr-un magazin. A construit apoi o terasa de marmura, cu scari care musca o parte din trotuar, precum si usi din bronz, mari, toate din materiale din import. Ispitit de ce vede, un vecin l-a imitat, solicitand autorizatie primariei. S-a intrecut pe sine, construind o intrare in magazinul sau si mai fastuoasa. S-a pornit, astfel, o emulatie de-a dreptul fantastica, aproape toate fatadele blocurilor de pe marile trasee principale ale Mangaliei stralucind acum de intrari sofisticate, construite din cele mai scumpe materiale. A fost schimbat astfel aspectul vechiului centru muncitoresc intr-o moderna statiune, nu numai balneo-climaterica, ci si comerciala, aceasta rivalizand cu cele mai elegante centre similare din Apus. In dosul somptuoaselor firme luminoase - purtand nenumarate denumiri anglo-saxone - blocurile staliniste, si ele reconditionate, nu se mai vad.
Plaja Mangaliei este superba. Se dezminte categoric stirea, raspandita de unele ziare, dupa care "plaja din toate statiunile litoralului este poluata cu reziduuri petroliere". Intr-o punere la punct pe aceasta tema, primarul Mangaliei a publicat in ziar un anunt prin care respinge zvonurile alarmiste privind poluarea nisipurilor de la Marea Neagra - motiv pentru care turistii evita sa vina la mare. D-l Zamfir Iorgus declara ca se arata "dispus sa despagubeasca in bani pe orice turist care vine in statiunile administrate de municipiul Mangalia si este afectat de poluare". Aceste zvonuri, dupa parerea sa, "sunt datorate ofertelor tot mai atractive de petrecere a concediilor de vara in Antalya sau pe coastele Marii Egee". Implicatiile unor astfel de zvonuri sunt de-a dreptul dezastruoase pentru statiunile de pe litoralul romanesc, turistii retragandu-si chiar banii din agentiile unde si-au cumparat bilete.
Printre pescari
De peste drum de eleganta terasa a noului hotel (de patru stele!) "Prezident", cateva trepte te lasa sa cobori pe locul unde incepe plaja, despartita de "ghiol", pe vechiul dig, pe marginea caruia isi mai prelungesc existenta vreo cinci "babale" uriase, turnate din fonta, pe dupa grumazul carora se infasurau paramele ce intepeneau la debarcadere vapoarele care faceau ruta Constanta - Constantinopole. Pe marginea platoului larg, care desparte Digul Primarului de acela al Farului Vechi, a fost inaltata o uriasa ancora alba, care atesta prezenta pe acele locuri, in vremuri acum apuse, a vechiului port maritim de prima marime.
Ma indreptam catre largul marii, pe digul cel mai lung, in cautare de pescari. De pescari autentici, nu din aceia "de sezon", care pot fi usor identificati, inca de la coborarea din trenuri, avand legate pe valize bete de pescuit. I-am observat insirati pe malul de langa plaja, unii cu spatele rosu, ca si opariti cu apa clocotita. Sunt dintre aceia care doresc ca intr-o singura zi sa prinda toti guvizii din mare si sa acapareze dintr-o data toate razele ultraviolete ale soarelui. Acestia umbla apoi, seara, prin toate magazinele cu lactate ale Mangaliei, in cautarea unui borcan de iaurt, pentru ca sa-si potoleasca usturimea pielii arse...
Am zarit la cativa pasi Farul Vechi, alb si imaculat. Doi pescari, cu toate sculele de-a umar, se intorceau acasa, cu toate ca era inca dimineata, devreme. Impins de curiozitate, l-am intrebat pe unul dintre ei daca au mai ramas pescari pe locul de unde au plecat. Mi s-a raspuns cu amabilitate: "Pe treptele de sub Farul Vechi mai pescuieste Nea Matei. Da tot degeaba. Azi nu trage".
Stiusem Farul Vechi de pe vremea cand acel monument marin de-abia se mai tinea pe picioare, ciupit de furtuni, ca si cand pietrele din care era construit ar fi fost scobite de niste uriasi avand unghii de otel. Acum arata ca nou. Doar farul din cupola ii lipseste si oglinzile de cristal, care proiectau catre largul marii intunecate smocurile de lumini ce se invarteau.
Am escaladat cateva stanci uriase, de beton (aici s-au turnat, nu demult, piesele grele din beton armat, pentru tunelul marin al vilei lui Ceausescu de la Neptun), si m-am oprit pe scarile dinspre mare - ele insele daramate in parte de furtuni - unde pescuia "Nea Matei".
"Ma tem ca Marea Neagra sa nu devina o Mare Moarta"
I-am adresat pescarului un respectuos "Buna ziua", adaugand timid si "Nea Matei". Mi-a zambit amabil, intorcandu-si capul acoperit de un "clop ardelenesc" din pai de ovaz si mi-a raspuns: "Nu-mi aduc aminte sa va fi cunoscut". Cerandu-mi scuze ca il intrerup din munca sa, i-am spus cine sunt si care este scopul interventiei mele. Cu acelasi zambet care-i lumina chipul nitel rotofei, dar fara zbarcituri, interlocutorul s-a aratat foarte dispus sa-mi raspunda la intrebari:
"De cand pescuiti, Nea Matei?", l-am intrebat, intrucat se vedea cat de colo ca este un impatimit al acestei frumoase indeletniciri. Sugubat din cale-afara, pescarul mi-a raspuns sagalnic: "De cand ma stiu. Asa mi-a zis un pusti de vreo 5 anisori, care mi s-a postat in fata cu tigara in coltul gurii, cerandu-mi... un foc - nene! M-am rastit la el si l-am intrebat: De cand fumezi tu, mai prascarele (golan, pe ardeleneste)? - De cand ma stiu... Ce sa zic eu: de copil imi fauream carlige din sarma de otel, le legam cu sforicica de in toarsa de mamuca si cu o vergea de alun pescuiam in valea Somesului. Odata, am prins un pestisor si, de atunci, la fel ca cel ce trage un fum din prima tigara si ramane pe veci legat de ea, am ramas si eu cu patima pescuitului. Dar azi nu trage. Da de mult nu mai trage; nici macar guvidele, ca din ailalti, pesti mai nobili, am inceput sa le ducem dorul. Umblam dupa ei cat e malul de intins, dar nu mai dam peste locurile stiute, unde altadata scotem pestele de umpleam sacul".
- Care sunt pestii "nobili" de care facurati pomenire?
- Stavridele, care sosea aici in bancuri uriase tocmai din Marea Mediterana, trecand cu bine stramtorile Bosfor si Dardanele. Prindeam, cu o scula numita de noi "taparina" (un fir de un metru lungime, pe care sunt legate zece carlige de fluturasi albi - stavridele fiind un peste rapitor), cantitati indeajuns pentru a-i prepara pe iarna, in borcane. Stavrizii au disparut din Marea Neagra! Chefalul cel mare se imputineaza si el. Mai cade cate unul la momeala de rama de mare, pe care o scoatem cu truda din namolul ghiolului. Arunci la distanta, in zilele cand bate vantul cel din Rasarit, si dupa o jumatate de zi, daca te alegi cu un exemplar - doua. Ilioara, un chefalas mai mititel, mai umbla pe langa maluri si cade destul de des la undita. Dar si acesta - numai cu rama de mare. Hanusul, care-i un guvide de vreo trei ori mai mare decat guvidele de mal, se pescuieste numai in larg. Altadata venea pana la mal, si-l prindeam la stationar. In larg e pescuit de cei ce au barci. Aceia sunt negustori de peste, iar nu idealisti inraiti, precum suntem noi, pescarii de margine. Am fost si eu cu barca, se tragea la "volta". Adica doua sarme dirijate de ambele maini, tragand cand una, cand alta, atunci cand hanusul musca. Dar e un masacru si m-am lasat pagubas. S-a rarit si calcanul, iar lefarul, un peste extrem de rapace, este o raritate: cand si cand mai cade cate un exemplar, nu mai greu de un kilogram. Altadata am pescuit si rechin - o specie mica, de maximum 5 kg, peste comestibil, chiar foarte gustos, inlocuind uneori, la restaurantele mari, morunul la gratar. Dar a disparut si rechinul. Ne-a mai ramas guvidele, marunt si prapadit, dar totusi de folos, intrucat in lunile aprilie si mai, cand e vremea imperecherii, le culegem icrele, care sunt gustoase, asemenea icrelor de Manciuria. Dar ei au bobitele foarte marunte.
Ma tem sa nu se ajunga cumva la trista situatie in care pescarii ce vor urma dupa disparitia noastra, sa-si caute locuri de pescuit departe de litoralul romanesc, iar Marea Neagra sa se transforme intr-o mare moarta. Poate ca, totusi, noi, cei ce dam alarme, candva sa ne fie auzit glasul si sa se purceada la o depoluare a marii prin cele mai moderne mijloace. Poate ca vor avea noroc!
Dandu-mi seama cum ca interlocutorul meu nu-i chiar un... Nea Cutare, asa cum am indraznit sa-l numesc, luandu-ma dupa pescarul ce se intorcea acasa, m-am incumetat sa-l intreb, cerandu-mi si scuzele de rigoare:
- Va voi fi indatorat daca imi veti ierta eroarea de a va fi chemat "Nea Matei", intrucat imi dau seama, dupa cum povestiti, ca nu sunteti "un pescar oarecare".
- Nu are nici o importanta. Aici toti imi spun Nea Matei. Fiindca asa e obiceiul, iar eu sunt cel mai varstnic dintre ei. Familia mea citeste revista "Formula As", pe care o reprezentati, ne place tuturor si pot sa va spun ca sunt un fost ofiter superior din Marina, acum, de mult pensionar. Dar pe malul apei, pescarii toti sunt, cum zicem noi, ardelenii, "o apa si-un pamant".
Ne-am despartit cu o calda si prietenoasa strangere de mana, urandu-i... bafta.
In loc de incheiere
Trei scari de beton urca pe o panta abrupta, dinspre hotelul balnear "Mangalia", pana in varful zidului cetatii Callatis. Ele se intalnesc sus, pe locul unde o potecuta umbroasa scurteaza drumul dintre stabilimentul balnear si centrul statiunii. Cararuia opreste in coltul unde se termina frumoasa strada Vasile Parvan. De aici, se deschide Faleza cu minunatele sale privelisti spre nisipuri, diguri si orizontul marin.
Catre inserat, cand aripa intunericului inca nu izbuteste sa acopere deplin lumina cea blanda a asfintitului, perechi-perechi de turisti straini, in majoritatea lor olandezi, germani sau francezi, urca agale cele trei randuri de trepte care duc spre faleza. Ajunsi in coltul strazii, cateva doamne mai varstnice se opresc in fata unei cascioare dobrogene, pitulata parca sub greutatea acoperisului greu de tigla rosie si ascunsa intr-o padurice de flori. La portita, pe coroana unui malin, inflorit acum a doua oara, atarna florile delicate si albe. Cateva doamne se opresc in fata lui si se exprima, cu voci admirative, in limba lor: "Mon Dieu, comme elles sont belles" sau "Sehr schšn, sehr schšn"... Gazda le aude si cum banuieste cam ce spun - citind si de pe fetele lor expresiile de admiratie - apleaca o crenguta si le ofera buchete de flori, insotite de stramoseasca urare romaneasca: "Sa mai poftiti pe la noi!".
Grupurile de turisti se indreapta catre faleza, de unde acum se imprastie miresmele aspre ale ierburilor de toamna. Se asaza pe soclurile de piatra din care zambesc petunii si salvii si asteapta nerabdatori sa surprinda rasaritul lunii pline pe mare. Vor mai avea inca o data ocazia sa exclame cuprinsi de incantare: "Doamne, cat e de frumos!".
Din minaretul geamiei, muezinul canta, prin megafon, versete coranice. Glasul sau se intretaie cu dangatul clopotelor de la Catedrala Ortodoxa "Sfantul Gheorghe", care anunta sarbatoarea de maine. Se impaca intr-o eterica intelegere, asa cum nenumaratele etnii ale Mangaliei traiesc intr-o deplina armonie.
Dumnezeu a cuprins si Mangalia in lantul de aur care inconjoara splendidul litoral al Marii Negre!
Gavril Pop