O viata dedicata cantecului
Angela Similea
"Mi s-a parut extraordinar ca Dumnezeu m-a lasat sa cant aici, in limba aceasta in care imi pot exprima cel mai bine sentimentele"
Dupa o viata dedicata cantecului, o stea se pregateste sa coboare de pe firmament. Muzica usoara romaneasca incepe sa miroasa a toamna
Amintiri dobrogene, cu herghelii de cai si bostanarii
- Doamna Angela Similea, unde v-ati nascut, unde ati copilarit si cum s-a impletit viata dumneavoastra cu cantecul?
- M-am nascut langa Bucuresti, in comuna 1 Decembrie, de unde era tatal meu. El era angajat in administratia Palatului Regal, iar mama mea era o taranca simpla, dintr-un sat de langa Mangalia. Acolo mi-am petrecut eu copilaria si toate vacantele, pana la adolescenta. De acolo am cele mai frumoase amintiri, fascinatia pe care mi-o produceau imaginile specifice unui sat dobrogean - turmele de oi, extraordinarele herghelii de cai alergand pe campuri, bostanariile cu pepeni uriasi si dulci ca zaharul, mesele luate pe camp, la umbra carutei, atunci cand mergeam cu verii mei mai mari la cosit, gustul iaurtului din lapte de oaie, pe care-l mancam cu mamaliguta rece, sau gustul pepenilor pe care-i spargeam dimineata, in zori, plini de roua, sau acela al dudelor albe, parfumate. Vocea o mostenesc de la bunica Anghelusa, bunica mea dinspre mama, cu care eu cred ca am foarte multe asemanari, s-ar parea chiar si de destin. Era o femeie cu un caracter foarte puternic (a crescut singura 12 copii si a condus o gospodarie destul de mare si instarita), dar era si sensibila, in egala masura, lucru pe care nu-l arata niciodata, pentru ca nu dorea sa para vulnerabila. Am o amintire foarte emotionanta legata de ea. Intr-o zi, in alergarile mele prin curte, am intrat in tinda sa o caut pe bunica, dar m-am oprit la usa, pentru ca am auzit-o cantand. Canta un altfel de cantec decat o auzisem eu cantand pana atunci. Bunica doinea, dar eu nu stiam ca aceea e doina, si doinea plangand, crezand ca e singura in casa, altfel nu ne-ar fi aratat niciodata momentul ei de slabiciune. Si nu m-am mai apropiat, m-a oprit durerea din glasul ei si cantecul acela trist, am simtit ca trebuie sa-i respect intimitatea si tristetea. Tenacitatea ei in a invinge toate greutatile am mostenit-o si eu, chiar daca sunt in zodia Racului si uneori dau impresia ca nu merg inainte, ci inapoi. De fapt, stau pe loc si caut puncte de sprijin spre a porni mai departe: chiar daca imi curg lacrimile, totusi in interiorul meu exista o liniste, un echilibru care ma ajuta sa trec peste momentele grele.
Primii pasi
- In ce moment v-ati hotarat sa faceti dintr-o pasiune o cariera?
- Eram solista in corul liceului si profesorul meu de muzica din acea vreme, domnul Marin Teofil, m-a dus la Ansamblul Utc-ului, condus atunci de maestrul George Grigoriu. Dumnealui a considerat ca trebuie sa iau in serios aceasta cariera, ca nu trebuie sa-mi doresc sa devin cantareata peste noapte, pentru ca, se pare, calitatile mele vocale imi ofereau o alta posibilitate, mult mai profunda si mai generoasa. Si, intr-adevar, s-a demonstrat ca el a avut dreptate: am lucrat multi ani cu regretata profesoara de canto Florica Orascu, careia ii datorez foarte mult, si dupa aproape zece ani de studii am avut curajul sa-mi asum aceasta cariera. Am ales definitiv muzica usoara la Brasov, in 1970, cand am fost rasplatita cu "Cerbul de Argint" si mi s-a demonstrat ca intr-adevar, glasul meu si pregatirea mea de pana atunci imi permiteau sa pornesc la un asemenea drum. Am parasit studiile economice pentru muzica si am avut o cariera superba. Mai tarziu, am realizat ca ar fi fost foarte bine daca as fi facut canto clasic: aveam datele pentru a deveni o buna cantareata lirica.
- In vremea aceea, televiziunea si radioul jucau un rol foarte important in destinul artistilor. Multi dintre cititori isi amintesc, desigur, ca aparitiile dumneavoastra pe micul ecran si la radio erau o raza de lumina in cenusiul existentei noastre de pana in ‘89.
- Televiziunea si radioul erau atunci poarta larg deschisa catre public, erau cele doua institutii fara de care noi nu puteam exista. Am lucrat atunci cu adevarati profesionisti: Alexandru Bocanet, Titus Munteanu, Aurora Andronache, Doina Anastasiu, Paul Urmuzescu, Sanda Trifon-Cepraga, Marie-Jeanne Gherghinescu, Ovidiu Druga, Sanda Balaban. Nu pot sa uit oamenii cu care am lucrat in Radio - Vasile Vasilache junior, cu care fiecare inregistrare era o alta lectie de canto, apoi Florin Bogardo, Paul Urmuzescu, Adriana Marian, Lucica Popescu-Moraru, Titus Andrei, Nicolae Dutu, Sanda Valeria Dan. Toti au lucrat cu noi cu foarte mare atentie, ne-au format, ne-au stimulat. Se crea o relatie foarte frumoasa intre artist si realizatori - care, la randul lor, erau alti artisti nebuni, pentru ca artistii nu pot fi altfel. Ceea ce faceam noi atunci era muzica usoara, in buna traditie romaneasca. Sigur ca aveam grija sa fim in ton cu ceea ce se purta la vremea noastra, dar pe atunci era mare grija ca fiecare natiune sa aiba specificul sau, chiar si in muzica usoara sau pop, cum ii zic anglo-saxonii. Acum, Mtv-ul ne-a uniformizat pe toti, ne-a distrus specificul.
Pe urmele Mariei Tanase
- Ati avut modele in cariera? Cu ce compozitori ati lucrat in mod deosebit?
- Eu am avut sansa sa urmaresc cu mare atentie cariera Mariei Tanase, care a fost un geniu al muzicii romanesti, a fost un model de daruire scenica si de eleganta, apoi pe Margareta Paslaru, care canta cu multi ani inainte ca eu sa ma lansez, si care m-a impresionat cu seriozitatea cu care aborda scena. Am ascultat cu mare drag toata generatia de dinainte, dar cel care m-a fascinat cel mai tare a fost Gica Petrescu. Il ascultam la difuzor, copil fiind, si mi-l imaginam, auzindu-i glasul, ca pe un adevarat Fat-Frumos. Eu cred ca anii ‘50 si pana prin ‘75, aproape de ‘80, au reprezentat cei mai buni ani ai acestui gen muzical. In toata lumea, atunci s-au scris cele mai frumoase piese. Acum, s-a trecut la desfiintarea melodiei, traim o involutie a melodiei si a armoniei, tocmai pentru ca se ajunsese la un preaplin. Dar aceasta este pauza de care era nevoie pentru ca melodia sa renasca.
- Ati lansat, de-a lungul anilor, foarte multe slagare. Cred ca nu exista roman care sa nu fi fredonat macar unul din cantecele dumneavoastra. Care din ele va sunt cele mai dragi?
- Toate cantecele mele imi sunt foarte dragi, de la "Un albastru infinit", trecand prin "Casa mea" a lui Ion Cristinoiu, ajungand la "Noapte, fata cu cercei de smoala" sau "Lumea de dragoste" a lui Jolt Kerestely, mergand la "Traiesc" a lui Marius Teicu si atatea melodii de-ale lui si incheind cu Marcel Dragomir, ale carui piese au fost, toate, mari slagare. Am aparut ultima oara la Festivalul "Mamaia" in ‘97, tot cu o piesa a lui Marcel Dragomir - "Sa mori de dragoste ranita" - careia publicul i-a facut dreptate si i-a dat Marele Premiu, ca slagar, dupa ce in ‘96 a fost plasata doar pe locul doi, la sectiunea Creatie. Marcel Dragomir - el face parte din mica grupare de melodisti ai neamului romanesc, eu am curajul sa afirm ca este singurul urmas al lui Ion Vasilescu si, daca romanii au nevoie de muzica "in dulcele stil clasic", atunci Marcel Dragomir este un titan al genului. Intreaga sa cariera, slava Domnului, a rasfatat publicul nostru cu melodii deosebit de frumoase si de mare succes, iar piesa pe care voiam s-o lansam la "Mamaia 99" este superba. Dar n-a fost sa fie asa. L-am intrebat pe producatorul festivalului "Mamaia" care au fost criteriile de preselectie a pieselor admise la sectiunea Creatie si mi-a raspuns ca este un festival particular si ca el insusi hotaraste. Deci nici n-au existat niste criterii, de fapt, alegerea fiind pur subiectiva.
Lumea de basm a anilor ‘70
- Cu cine ati fost colega de scena, cum traiau pe atunci cantaretii de muzica usoara?
- Am ajuns colega de scena cu Margareta Paslaru, cu Marina Voica - ele s-au lansat cu multi ani inaintea mea - cu Mirabela Dauer, Dida Dragan - care mi-au fost colege de studiu la doamna Florica Orascu - cu Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Corina Chiriac - toti mi-au fost colegi si am fost foarte fericiti impreuna. Nu avea loc sentimentul invidiei, al ranchiunei, iar noi, cantaretii, ne aveam ca fratii. Nu ne trebuia mult pentru a fi fericiti, iar banii pe care-i castigam erau pentru costume si pentru a trai de azi pe maine. Eram saraci, e-adevarat, dar traiam intr-o lume de basm, pentru ca omul care venea la spectacol avea nevoie de daruirea noastra de pe scena si de aceea noi, artistii de atunci, am avut timp si noroc sa devenim atat de mari, atat de consolidati ca personalitate. Nu am nostalgia epocii comuniste, dar le doresc celor ce vin in urma noastra sa traiasca bucuria scenei, a relatiei cu publicul si a formarii profesionale asa cum am trait-o noi.
- La un moment dat, ati cochetat si cu filmul, si cu musicalul...
- Cu regretatul Ion Popescu-Gopo am facut filmul "Ramasagul", in care am jucat rolul principal - Zana cea buna - si mi-a placut extraordinar de mult basmul si atmosfera. Am facut musicaluri cu Matei Alexandru, cu Florin Piersic, Victor Moldovan, Ana Szeles, Adina Popescu - o garnitura de actori extraordinari (musicalul "Corina", dupa "Jocul de-a vacanta" de Mihail Sebastian, s-a jucat peste tot cu mare succes: si in tara, si in strainatate). Dupa aceea, am colaborat cu minunatul, imbatabilul actor Stefan Iordache, care a adus un farmec aparte musicalului "Adio, femei", cu personalitatea si cu disponibilitatea sa de a se juca.
- Imi marturiseati ca, la un moment dat, cariera era atat de importanta pentru dumneavoastra, incat familia era pe planul doi. Cum isi imparte un artist viata intre cariera si familie?
- Viata de familie pentru o femeie cere mari sacrificii. A fost foarte dificil, cu atat mai mult cu cat mi-am dorit un copil, pe care l-am crescut cu greu. Vesnic mi-era lacrima pe obraz, dar chemarea destinului a fost puternica si, daca Dumnezeu a vrut ca eu sa cant, asta am facut tot timpul. Mi-amintesc de un episod pe cand filmam cu Titus Munteanu minunatele recitaluri de la Televiziune - plecam dimineata in zori la filmare si veneam noaptea tarziu, deci cand plecam il lasam dormind pe fiul meu si cand ma intorceam il gaseam, de asemenea, dormind. Intr-o seara, am venit mai devreme (se defectase ceva in studio) si l-am gasit treaz. Mi-a zis: "Mama, tu crezi ca numai cei carora le canti au nevoie de tine?". Mai tarziu, fiului meu i-a fost insa mai usor sa se desprinda de mine, cand a plecat la studii in strainatate, chiar daca momentul acela a insemnat o mare criza sufleteasca pentru mine. Acum e la New York, traieste acolo, e specialist in computere.
- De ce nu ati ramas si dumneavoastra in strainatate? Sunt convinsa ca ati avut mai multe ocazii.
- Puteam deveni un star international. Am avut asemenea contracte sub nas, cu casa de discuri Emi, de exemplu, dar n-am acceptat. Mie mi s-a parut extraordinar ca Dumnezeu m-a lasat sa cant aici, si in limba aceasta, in care eu imi pot exprima cel mai bine sentimentele. Era nevoie de mine aici si aici mi-era mie cel mai bine.
Si muzica are nevoie de radacini
- In continuare munciti foarte mult. E o metoda de a te mentine in forma, desigur... Cu ce va ocupati timpul, acum?
- Doresc din tot sufletul sa termin mai repede casa noastra de la tara, pe care o construim la 30 de km de Bucuresti. O voi mobila cu... foarte multa muzica ("Casa mea e-un cantec cu acorduri ample", nu-i asa?!), pentru ca acolo a mai rasunat un pian, pe locul acela a existat un conac Lipatti. Este o oaza de verdeata, de apa si de cer, de-o parte a casei se afla lacul, iar de cealalta o bisericuta ce dateaza din 1400 si ceva. E o liniste extraordinara acolo si, cand va fi gata, eu si Victor Surdu, sotul meu, vom invita acolo toti prietenii nostri, la inaugurare.
- Ce proiecte aveti pe plan muzical?
- Pentru ca se simte nevoia unui festival national in stil clasic al muzicii usoare romanesti (cel de la Mamaia s-a indepartat mult de aceasta imagine), organizatorii festivalului "Crizantema de Aur" mi-au propus sa le fiu alaturi in ideea infiintarii unei noi sectiuni, care se va numi "Refrene fara varsta" si unde-si vor gasi locul de la cantecele compuse de Ionel Fernic si Ion Vasilescu - intemeietorii muzicii usoare romanesti - pana la cele din anii ‘80, deci perioada clasica a muzicii usoare. Am fost incantata de aceasta idee, cu atat mai mult cu cat observ cu durere ca cei care lanseaza si comercializeaza muzica zilei vor sa-i desfiinteze radacinile: dupa parerea mea, anii ‘90 vor reprezenta o perioada goala in muzica romaneasca, pentru ca sunt prea putine cantece de valoare, mult prea putine ca sa reprezinte toti acesti ani.
Si pentru ca se sfarseste mileniul, se sfarseste o epoca, mi se parea normal ca noi, cantaretii din generatia mea, sa fim prezenti la ultima editie a festivalului "Mamaia" din acest mileniu, pentru a ne lua ramas bun de la public, dand locul celor care au venit in urma noastra. N-a fost sa fie "Mamaia ‘99", dar imi doresc un spectacol pentru sfarsit de mileniu, cu ocazia caruia sa-mi iau ramas bun de la publicul spectator, ramanand numai fidela slujitoare a publicului auditor. Vreau sa cant in continuare, cat imi mai permite glasul, dar sa nu mai apar pe scena, ci sa fac doar inregistrari.
Corina Pavel