Inapoi, in viitorul Ii al copilariei
Resita nu este considerata o urbe frumoasa. Nu se poate compara cu unele orase din Banat sau Ardeal. Casele vechi, cu etaj, se numara pe degete si au o arhitectura banala, iar cartierele noi, cu blocuri standard, nu se deosebesc prin nimic de cele din alte parti. Si totusi, Resita are un farmec aparte, datorat muntilor impaduriti care o inconjoara si felului cum orasul s-a impletit de-a lungul timpului cu uzina. Aceasta ultima afirmatie poate parea de neinteles unui strain, dar orice resitean pricepe foarte bine ce vreau sa spun. Aparuta in 1771, odata cu primele furnale, Resita (sau Recita, cum i se spunea odinioara) a crescut impreuna cu intreprinderile metalurgice. De la bun inceput, cele doua componente s-au dovedit inseparabile, pentru ca ceea ce le uneste este sufletul oamenilor, pus la temelia a tot ceea ce se construieste aici, mai durabil sau mai efemer. In aceasta structura, doar aparent eterogena, fiecare particica isi are rostul si frumusetea ei. De aceea, orice schimbare care se produce aici, orice renuntare la o parte din trecut inseamna si o rana care nu se vindeca prea usor. Dar intelepciunea oamenilor si deschiderea lor spre viitor ii ajuta sa-si infranga de fiecare data nostalgiile.
Pana de curand, pe cauperele unuia dintre furnale, niste litere si cifre uriase de metal rosteau privitorilor cati ani au trecut de cand arde focul siderurgiei resitene. Literele ramaneau mereu aceleasi, doar cifrele se schimbau de la un an la altul. Ultima oara, in 1989: "218 ani foc nestins la furnale". De atunci, totul aici a incremenit. Fumul care altadata intuneca cerul s-a risipit, iar inscriptia a ramas martorul tacut al unui timp ce parca refuza sa moara.
La prima vedere, peisajul este sinistru: rar ceva mai sfasietor si mai angoasant decat agonia unor colosi in care, nu cu multa vreme in urma, pulsa viata metalului incandescent. Si totusi, nimic in aceasta imagine nu este apocaliptic, pentru ca in sufletul resitenilor dragostea pentru trecut se imbina cu pragmatismul, iar regretele cu speranta. Ei stiu ca "uriasii" nu s-au stins definitiv, ci - aidoma unor vulcani - au adormit numai, visand in somn la ziua cand oamenii ii vor trezi din nou. Poate nu va mai fi o alta violenta eruptie de metal, poate ca viitorul va insemna o cu totul altfel de industrie. Mai presus de focul din furnale, cel care insufleteste vatra este firul de viata ce se transmite de la o generatie la alta, fara sa se stinga niciodata. Aceasta plamada este cea care da, in ultima instanta, frumusete Resitei si putere de a iubi celor ce nu se pot desprinde de ea.
Multi au venit aici din alte parti ale tarii si au ramas. Unii, putini, asemenea mie, au plecat, dar gandul intoarcerii nu le-a dat niciodata pace. Oriunde i-a imprastiat soarta prin lume, oricat de primitori au fost cei printre care si-au gasit adapost, n-au putut sa alunge din amintire chipul resiteanului, fie el al celui mai bun prieten sau al unui oarecare trecator cu care iti incrucisezi pentru o clipa privirile pe strada: un om care te priveste blajin, dar drept in ochi, care vorbeste putin taraganat, dar intotdeauna clar si la obiect, care stie ce si cum sa ceara, dar in aceeasi masura este dispus sa inteleaga si sa ajute, fara fatarnicie, fara ganduri ascunse de inselaciune; un om care nu prea obisnuieste sa-si dea cuvantul, dar pe ale carui vorbe stii ca te poti baza irevocabil; un om care se respecta in primul rand pe sine insusi in tot ceea ce spune si face, temeinic si fara a avea nevoie de rugaminti repetate; un om care stie ca nimic durabil nu se poate ridica fara munca.
In creuzetul uman al Resitei s-au amestecat o multime de semintii, care-i dau si farmec, si forta creativa deopotriva: romani, nemti, unguri, tigani, sarbi, croati, cehi, slovaci, austrieci, bulgari, evrei, ucraineni, ba chiar si ceva urme de italieni si francezi, si nu cred ca i-am spus pe toti. Stiu (m-am convins cu ochii si urechile mele) ca multi romani din alte parti ale tarii, omogene din punct de vedere etnic, nu sunt in stare sa inteleaga puterea pe care o da unui loc specificul sau multinational si multicultural. Poate ca, pentru a pricepe mai bine la ce fel de lume ar trebui sa puna umarul, ar fi bine ca sovinii de toate culorile sa faca o cura de convietuire la Resita si atunci cu siguranta ar pleca de aici mai ponderati si mai ingaduitori. Atunci cred ca ar si intelege mai bine cum poate un resitean stabilit intr-o regiune unde se vorbeste numai romaneste sa se bucure, odata intors acasa, ca aude pe strada franturi de maghiara sau germana, chiar daca nu intelege ce se spune.
...In vara aceasta, napadit de amintiri si infrigurat de proiecte, am revenit (definitiv, sper) printre ei. M-am intors ca profesor la una din scolile resitene, pentru ca dorinta mea cea mai mare, dupa 26 de ani de apostolat intr-un targusor din Moldova, este sa-mi pun la bataie toata experienta adunata intre timp la catedra; s-o pun in folosul celor mai dragi dintre resiteni - copiii care abia incep sa-si ridice privirile spre viata; pe ei vreau sa-i ajut sa inteleaga mai bine lumea in care traiesc, dincotro vin si incotro se duc; sa inteleaga frumusetea Resitei si a splendidei naturi care o inconjoara, pe care sa invete sa le respecte, sa le crute si sa le sporeasca prin faptele lor. Daca ma simt, asadar, legat prin ceva trainic de acest oras, atunci ma simt in primul rand prin copiii sai - speranta de permanenta innoire a Resitei.
Tudor Baran
Str. Oituzului nr. 27, Resita, jud. Caras-Severin, cod 1700
Recviem pentru mama
Aceeasi primavara acasa ma aduce,
peste icoana mamei aceleasi lacrimi curg
Iisus Hristos, acelasi, mai palpaie pe cruce,
camasa Lui de sange e cerul la amurg.
Spre casa ma mai poarta aceeasi primavara,
viata-i doar o boare in pumnul mortii, strans,...
in urma mea cad aripi de ingeri si e seara
si pomii izbucnesc in floare ca in plans.
De cand ai fost plecat pe drumul scris
in cer, ca o sfioasa adiere,
Un Rai cu tine, mama, mi-e fiecare vis
si fiecare gand e-o Inviere.
O, maica mea, o, Dumnezeul meu,
va cer plangand de-a pururea iertare
ca nu v-am fost iubit asa mereu,
Pe ea - in genunchi, pe Tine - la picioare.
O, Dumnezeul meu, o, maica mea,
atata trista vina m-apasa uneori
ca sufletul sa-mi arda parca-as vrea
pe rugul de zapada-al unei flori.
Prof. Anton Moraru
Liceul Cfr, Craiova
Elegie pentru un sat de munte
De cate ori ma intorc acasa, in satul meu de sub munte, imi pun in picioare papuci de ierburi si o iau razna prin amintiri. Acasa... N-am stiut niciodata prea bine daca locul pe care-l revad in fiecare an si spre care ma intorc cu fidelitatea unui ceasornic e cel din aceasta vara sau cel de acum doua sau zece veri, caci in satucul meu de sub picioarele celor mai inalti munti din tara, chiar daca il spinteca o moderna si serpuitoare sosea - Transfagarasanul - viata se conserva dupa legi nescrise. Cu fiecare vara care trece, care vine, ma las mangaiata de aceleasi ierburi si mustrata placut de aceleasi ploi. In fractiuni de secunda, imi retraiesc copilaria, cu diafane amintiri: ma intampina dimineti de clestar, amiezi care ard in aerul adormit si invaluitoare dupa-amieze. Pasii mei, abia coborati din somn, cauta in gradina tentaculara urmele de altadata, stropite de roua diminetii sau de ploile ce vin de dupa deal si care cad aici ca nicaieri in lume... Ploua fosnitor, navalnic, ametitor, cerul se lasa clopot greu peste pamant, nori amenintatori devin turme de bivoli... Ploua rapaitor, plesnitor, cu stropi prelungi, pe munti, pe padure, pe lunca, printre salcii si rachite batrane, langa care deslusesc o silueta candva draga. Ploua in suflet... Si cum mai miros si acum brusturii si florile galbene de la moara! Cate drumuri am strabatut, pe nici unul n-am fost atat de tanara ca pe drumul ce strabate lunca! Ce miros au ierburile inmuiate de ploaie! Ce fosnet, respiratia muntelui impletita in firul lor!
Am senzatia, uneori, ca aici, acasa, s-a strans intreg universul. Ori de cate ori ma intorc, deschid larg nu numai poarta satului, ci si usa care da spre viata mea. Odata ajunsa aici, plutesc usor printre mobile vechi, ramase de la bunici, aprind lampa matusalemica, impodobita cu turturi lungi, in timp ce narile adulmeca aroma de turtite fierbinti, scoase de mama tocmai atunci din cuptor. Dusi sunt toti acum. Numai dulapul a ramas tintuit intr-un colt, martor tacut al intamplarilor de dinainte si de acum. El stie ce a fost si ce este, intelege de ce revin intruna acasa, de ce incalt papucii de ierburi ca sa pot pasi in trecut. Acolo e sufletul. Nu pot trai fara el si el nu poate trai fara mine. Dumnezeu a vrut sa nu ne despartim niciodata, sa depindem unul de altul, si amandoi impreuna de satul acela vegheat de munti.
Viorica Stoica
Str. Stejarului, bl. 37A, et. 1, ap. 8, Fagaras
Exista oare Marul Fermecat?
Probabil ca si in toamna asta, la Brebu, femeile stau la poarta duminica, iar din curti se inalta miros de frunze ce ard. Soseaua care taie satul exact prin mijloc se opreste in zidurile manastirii lui Matei Basarab, de unde toaca si clopotele nu inceteaza sa-i cheme la rugaciune pe credinciosi. Acum, la vreme de toamna, pe ulitele frumoasei asezari prahovene trec care cu butoaie mari, de borhot, duse la cazanul de tuica; licoarea magica pe care brebenii o beau la nunta si la inmormantare, cu care isi oblojesc copiii cand sunt raciti sau o dau in dar celor dragi, ca semn de recunostinta si bunastare.
In aceasta comuna, pe care ratele si gastele o strabat intr-o aliniere perfecta cand se-ntorc pe-nserat de la lac, se afla "scoala din centru", unde cu multa vreme in urma am fost numita profesoara de educatie fizica. Mai urmaresc si acum, cu ochii mintii, careul din curte, format de elevi, la inceperea noului an scolar. Tanara absolventa, venita din Bucuresti, ma gandeam cu tristete - in vreme ce minunatul dascal, profesorul Ion Seuleanu, rostea discursul oficial - ca nu ma leaga nimic de locul acela, nu aveam prieteni, nu cunosteam pe nimeni in sat. Dar fiindca si in viata unui profesor exista un "dar", m-am simtit calcata usor pe picior. Un baietel blond, cu ochii cafenii, mi-a intins, usor stingherit, un mar rosu, pe care il tinea strans cu degetele innegrite de cojile nucilor. "Na!" Oare stia Ion (asa il chema) ca gestul lui avea sa-mi spulbere teama si dorinta de a fugi la oras? Exact ca in povestile copilariei, "marul fermecat" daruit de copilasul acela mi-a deschis drumul catre un alt taram. Aveam sa raman multi ani de atunci inainte la Brebu, sa dansez cu fetele din sat la serbari, sa le invat pe taranci ce miscari de gimnastica trebuie sa faca dupa ce nasc, pentru a ramane suple si usurele...
Vremea a trecut. Peste alti ani, intr-o alta dimineata frumoasa de toamna, incercam sa aliniez pe terenul de sport clasa intai, abia intrata in "ordinul uniformei", cand in fata scolii a oprit un camion urias. Rotile lui depaseau statura mea de profesoara cu vechime, iar micutii mei amutisera. Din masina a coborat un barbat inalt si frumos, cu maini fascinant de puternice, pe care a izbutit totusi sa le strecoare prin grilajul din gard, intinzandu-le catre mine. Era Ion, baietelul de altadata, care imi schimbase destinul cu un mar fermecat. Avea acum trei copii, casa noua in sat, muncea la hidrocentrala, la Paltinu. Mi-a sarutat mana cu duiosie si mult respect. Cand mi-am strans prichindeii din curte si am pornit cu randul spre vestiare, mana mea era stransa iarasi, de data asta cu multa infrigurare, de o mana micuta si gingasa de copil. Un alt Ion astepta sa-l duc si pe el catre viata, sa-l cresc mare, luminos si destept. Nu-mi dadusem seama cat de repede se schimbau generatiile, cu cata viteza fugea timpul si acolo, la Brebu, satul care devenise intre timp casa mea. Meseria de dascal mi s-a parut mai frumoasa ca niciodata.
Mi-am incheiat cariera didactica la Liceul German din Bucuresti, liceu cu traditie si cu profesori minunati. Elevii mei de aici sunt imprastiati in toata Europa, ii intalnesc peste tot in drumetiile mele. Dar toamna ma intorc intotdeauna la Brebu. Scoala este mai moderna acum, oamenii care mi-au marcat cariera nu mai sunt sau m-au uitat. Numai lacul din Brebu se afla la locul sau. Cand plec de pe marginea lui, am ochii impaienjeniti de lacrimi. Oare este din cauza soarelui, care straluceste si-mi adanceste cutele ivite sub ochi, sau este amintirea merelor fermecate, pe care nu le voi mai primi niciodata in dar?
Adela Marculescu
Str. Caragea Voda nr. 16, sector 1, Bucuresti