"Inscaunare" de preot, intr-un sat din Ardeal
Imaginati-va o duminica proaspata de septembrie. O dimineata cu un soare miraculos, rasarit dupa o saptamana de ploi. Apoi incercati sa vedeti Biserica Ortodoxa din Cata, ivindu-se pe cerul albastru, dupa doi brazi. Clopotul canta a sarbatoare. Astazi nu este o duminica obisnuita. Dupa un an de tristete si asteptare, comunitatea ortodoxa din sat a primit, in sfarsit, un preot nou. Un tanar abia iesit de pe bancile Seminarului Teologic si care va fi astazi "inscaunat". Oamenii se aduna unul cate unul. Sunt cu totii tarani mandri din Ardeal, imbracati cuviincios, in haine de sarbatoare. Femei evlavioase canta impreuna cu barbatii imnuri religioase.
Preotul iese din altar. Ca impinsi de o forta nevazuta, credinciosii ingenuncheaza, plini de smerenie. Corul de barbati (oare cum s-a pastrat cand, de atata vreme, aici nu mai exista preot si nu se tin liturghii?) umple atmosfera bisericii de stralucire. Vocile - chiar daca putin inasprite de varsta - te patrund si te fac sa te infiori de puterea credintei pe care o transmit. Totul decurge perfect, de parca s-ar fi facut repetitii indelungate pentru acest moment. Barbatii sunt insirati pe doua randuri in fata altarului, femeile, mai smerite, sunt grupate in partea din spate a bisericii. Nu se aude nici un murmur. Ore in sir, cat dureaza liturghia, nici un localnic nu se clinteste de la slujba. Iar credinciosii vin si vin...
Evanghelia, Crucea si Cheia
O "inscaunare" de preot seamana cu o inscaunare de Domn. Aceeasi emotie populara, aceeasi fervoare crestina, acelasi ritual transmis mai departe din generatie in generatie. Din pacate, sirul domnilor nostri a fost intrerupt. Nimeni n-a izbutit insa sa intrerupa sirul numirilor preotesti. Asa cum nu poate sa fie intrerupta lumina, nu poate fi intrerupta nici continuitatea credintei. Ea face parte din vesnicie.
"Inscaunarea" tanarului preot din Cata se produce in acordurile divine ale corului barbatesc, in dangatul plin de maretie al clopotelor si in glasul inalt al toacei de metal. Linistea din biserica a inlemnit. Incepe momentul solemn al zilei, in care protopopul ii preda tanarului preot franele parohiei, odata cu cele trei simboluri ale puterii lui: Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si Cheile Sfantului Lacas. "Preotul nu este un slujbas. Ceea ce face el nu este o meserie, ci este o misiune prin care cuvantul Domnului trebuie dus mai departe, catre credinciosi."
Biserica e plina de miros de tamaie. Pe fetele oamenilor curg lacrimi. Visul lor de a avea un preot s-a implinit. Inalt si subtire, aburit de tinerete si de emotie, in varsta de numai 23 de ani, parintele Sebastian Pedestru rosteste prima predica din viata sa: un cuvant de recunostinta si de fagaduinta fata de Dumnezeu. Primele cuvinte le sunt adresate parintilor spirituali, bunicii sai - Maria si Iosif eposu, doi tarani dintr-un sat pierdut sub culmile muntilor Piatra Craiului. Credinta lor simpla si adevarata a fost izvorul de la care a sorbit prima oara din dragostea de Dumnezeu. Ei l-au dus la biserica, ei l-au invatat sa se roage si sa se inchine, ei i-au inoculat visul de a-l vedea odata si-odata preot in sat. Pline de insufletire, cuvintele tanarului parinte amintesc apoi de semnificatia extraordinara pe care o are aceasta slujba, de tainica comuniune spirituala care se naste intre preot, purtator al Duhului Sfant, si credinciosi. Urmeaza miruirea. Primii care vin sunt barbatii, corul lor care se apropie de preoti cantand. Urmeaza sirul femeilor cu copiii, ingeri in straie de sarbatoare. Tot ritualul are ceva dumnezeiesc si magic in el, o unda de miracol care te infioara. Aici, in acest sat stravechi din Ardeal, printre taranii acestia, Iisus este viu.
Cuvantarile batranilor satului sunt emotionante. Barbati de peste 80 de ani multumesc lui Dumnezeu si bisericii ca le-a trimis un nou preot: "Ca am fost ca o turma fara cioban, aproape un an intreg. Laudat fie Domnul. Va multumim din suflet ca ati venit!".
Slujba se termina, dar sarbatoarea continua. Satenii au pregatit un praznic, pentru a cinsti cum se cuvine acest eveniment. Totul este aranjat pana in cele mai mici amanunte. Unitatea crestinilor ortodocsi din Cata este uluitoare. Nimic nu tulbura aerul sarbatoresc. Minunea acelei duminici e hotarata din cer.
Putina istorie
Satul Cata (Katzendorf) se afla la granita judetului Brasov cu Covasna. Aici, vreme de secole, au existat doua comunitati: cea de sasi - puternici si bogati, cu pamanturile cele mai bune, si cea de romani - cu pamanturi ceva mai slabe, dar foarte ambitiosi si imprumutand harnicia si meticulozitatea vecinilor lor. Asa se face ca romanii din Cata si-au ridicat, inca de acum 150 de ani, biserica de piatra in stil gotic (printre putinele biserici romanesti de acest fel). Si-au pastrat nealterate obiceiurile si mai ales credinta crestin-ortodoxa, pana in prezent. Ultimul secol a fost de mari incercari si transformari pentru acest sat. Dupa Diktatul de la Viena, Cata a devenit sat de granita, ultim bastion romanesc. Dupa cedarea Bucovinei, aici a venit o comunitate, nu foarte numeroasa, dar foarte bine legata, de romani bucovineni. Daca privesti de pe o culme, vezi casele bucovinenilor construite in apropierea bisericii - parca ar sta la un tainic sfat. Intelegerea harnicilor bucovineni cu fratii lor ardeleni a fost rodnica, iar aceasta a intarit parohia ortodoxa, pe care o asteptau vremuri grele. Sasii au plecat impreuna cu coloanele germane in cel de-al doilea razboi mondial, casele lor au fost ocupate "conform traditiei", de tigani. Romanii s-au trezit supusi presiunii colectivizarii si lipsiti de vecinii lor de nadejde. Printr-o minune, sasii s-au intors in anii "50, dar si-au vazut casele ocupate. Autoritatile au pus conditii taioase: intrati la Colectiv si va primiti casele inapoi! Si asa a luat nastere un C.A.P. pe model sasesc, unul din cele mai eficiente din tara. Incercarile pentru comunitatea de romani insa abia incepeau. In anii "70, sasii incep sa plece de buna voie, unul dupa altul, casele lor incep sa fie ocupate fie de tigani, fie de maghiari. Biserica saseasca, veche de cateva sute de ani, intarita cu ziduri, este lasata acestora din urma. Populatia romaneasca incepe sa migreze masiv spre oras. Inceputul anilor "90 ofera un sat complet diferit. Din vechiul Katzendorf nu a mai ramas, in cateva decenii, aproape nimic. Satul este format din o treime populatie romaneasca, o treime populatie maghiara, o treime populatie tiganeasca (vorbitoare de romana sau maghiara, nomada sau stabila etc.). Scoala satului are un singur elev roman, restul fiind tigani si cativa unguri. Numarul de religii pentru un sat de 1500 de suflete este impresionant: nu mai putin de sase, de toate felurile. Comunitatea romaneasca este formata acum aproape numai din batrani, oameni bravi, care la 80 de ani merg la coasa ca cei tineri, canta in corul bisericii, participa extrem de activ la viata sateasca. Ei sunt sprijinul bisericii, sunt baza unei civilizatii satesti extraordinare, caracterizata de cinste, seriozitate, harnicie si credinta puternica in Dumnezeu, o civilizatie care pare sa apuna in vremurile de-acum. Din sasi, au mai ramas cinci sau sase familii, dar in ultimii ani s-a inregistrat o revenire spectaculoasa a unora dintre ei. S-au intors oameni batrani, prosperi, cu un dor nestins de pamanturile de pe care au plecat. Au inceput sa-si rascumpere casele, sa le cumpere si pe cele ale vecinilor, sa cumpere pamanturi, sa-si aduca utilaje. Locuitorii satului privesc nedumeriti si putin nelinistiti cum pretul unei case la tara a ajuns pe la 40-50 de mii de marci, cam cat ar castiga ei in cateva vieti la munca campului. Romanii raman insa deocamdata cea mai instarita si mai puternica comunitate din sat. Relatiile dintre natii, cel putin deocamdata, sunt uimitoare (mai ales pentru un cititor de ziare romanesti!). Aici nu s-a semnalat de cateva decenii nici un fel de cearta pe teme etnice; certurile au fost mai degraba pe teme politice.
Acesta este deci locul in care vine ca preot tanarul parinte Sebastian. O comunitate romaneasca straveche il asteapta ca sa o intareasca in credinta si sa o reprezinte cu cinste in fata celorlalte etnii. Fie ca nadejdea lor sa fie implinita, bucuria adevarata, iar credinta lor minunata sa se perpetueze in veci.
"Sper ca in momentele grele credinciosii sa fie alaturi de mine"
- Parinte Sebastian Pedestru, cum vi s-a parut aceasta "inscaunare" a dvs. ca preot in acest sat?
- Plina de miracol si bucurie. Multumesc Domnului ca m-a ajutat sa traiesc aceasta zi.
- Nu va fi prea usor. Aveti doar 23 de ani...
- Orice inceput este greu, iar misiunea mea nu este tocmai usoara, dar cu ajutorul lui Dumnezeu voi izbandi. Sper ca in momentele grele credinciosii sa fie alaturi de mine, asa cum au fost azi.
- Cum apreciati modul in care ati fost primit de sateni?
- Vreau sa le multumesc si pe aceasta cale credinciosilor si tuturor romanilor de aici, din sat, pentru ceea ce au facut astazi. A fost un lucru deosebit, o pregatire extraordinara pentru intampinarea unui nou preot in parohie. Totul a fost din initiativa lor si a epitropului, d-l Vasile. Le multumesc mult.
- Ce sprijin duhovnicesc aveti acum, la inceputul preotiei?
- Am avut si am un duhovnic deosebit, un parinte care m-a ajutat si m-a initiat in sfanta taina a preotiei. Se numeste Gheorghita Puchi si este de la biserica din Predelut. Este un om extraordinar si, pe aceasta cale, ii multumesc foarte mult.
- Care au fost cele mai inaltatoare momente ale zilei de azi?
- Am fost foarte marcat de emotia care se instaurase in biserica, de faptul ca nu doar parintii si rudele mele plangeau, dar chiar si oamenii din sat aveau lacrimi in ochi. Speranta lor ma obliga enorm. Dar momentul magnific, as putea spune, a fost clipa cand am primit insemnele preotiei: Evanghelia, Crucea si Cheile, de la protopopul Comsa, care a fost pentru mine un sprijin deosebit.
- Cand v-ati descoperit dorinta de a deveni preot? Banuiesc ca, la 23 de ani, hotararea aceasta nu e tocmai usoara.
- Cand m-am hotarat sa studiez Teologia, am nutrit in sufletul meu si speranta ca intr-o buna zi voi putea sa slujesc in biserica. Dar dorinta aceasta s-a limpezit cu adevarat, imediat dupa ce m-am casatorit. Am inceput sa ma gandesc mai matur la menirea mea si simt cum ma cuprinde tot mai mult impacarea si linistea. Vreau sa fiu un preot adevarat, un om de nadejde al bisericii. As fi fericit ca intre mine si credinciosi sa se infiripe o legatura profunda si trainica. Misiunea de preot, de intermediar intre om si Dumnezeu, este o misiune frumoasa, nobila si cred ca o s-o fac cu pasiune, mai ales ajutat de niste oameni cum sunt cei de aici, din Cata.
Ilie Tudor
Fotografii: Emanuel Tanjala