Un sat pentru mileniul trei
Branul
Satele de munte din Romania au fost mai ferite de vitregia istoriei. Marea pacoste a colectivizarii nu le-a atins. Taranii nu si-au pierdut niciodata pamantul, sarac, ce-i drept, dar al lor. Si fiindca la atata noroc au stiut sa adauge munca si indarjire, Dumnezeu i-a ajutat sa se apropie la o palma de Rai. Cum arata un asemenea paradis romanesc in zilele noastre, veti afla din calatoria revistei noastre la Bran
Povestile lui Mos Chitu
Indiferent din ce parte ai veni, Branul e o imensa poarta, prinsa nevazut in chenarul trufas al Bucegilor. Vigilent si plin de sine, Branul vegheaza drumul spre Rucar sau spre Brasov. Nimic nu se misca fara stirea lui. Aici se despart si se apropie doua lumi, doua istorii: vechiul Regat si vechiul Imperiu. Nu e o pozitie prea confortabila, dar branenii s-au descurcat, tragand chiar si ceva foloase din asta.
Impinsi de sasi cat mai spre munte, ocarati de vreme si de viscole interminabile, au rezistat indaratnici, devenind, dupa trebuinta: vamesi, negustori, ciobani aprigi de transhumanta sau calauze tainice pentru fugari.
Alpinistii fanului
La Bran, totul e altfel. Aici, anul are numai doua anotimpuri si harnicia se socoteste in numarul de tarasuri de lemne pentru foc. Pana si intinderea fanetei se calculeaza neobisnuit, in numarul de cosasi. "Am pamant cam la 20 de cosasi", zice braneanul. Adica, are pamant mult. E om cu stare. Nu e fistecine.
Sa nu ne lasam pacaliti de Branul turistic, cu suvenirurile lemnoase si intens colorate din fata Castelului, cu Marketul "Dracula" si elegantele vile bucurestene din centru. Adevaratul Bran e sus, la 1400 de metri, pe coastele abrupte ale dealurilor, acolo unde totul - inclusiv gunoiul de grajd - se duce in crosnia spinarii, iar oamenii cosesc otava legati cu funia de copac, ca niste alpinisti ai fanului.
In afara unui peisaj elvetian, in care Bucegii si Piatra Craiului se inchid ca nasturii unui palton, pamantul de aici nu ofera mare lucru. Pentru braneni, granita si micul comert cu cherestea au fost salvarea lor, cea de pe urma.
Drumul oilor
La cei 90 si ceva de ani, Ion Chitu isi aminteste si acum de Vama Cucului (vama care ocolea pichetele austriece), drumuri tainice si imbarligate prin padurile Sohodolului sau ale Sirnei. Pentru braneni, dintotdeauna granita a fost o fictiune, trecand de cate ori voiau la adapostul intunericului dintr-o parte in alta, cu rotile de la caruta legate in carpe, iar copitele cailor infasurate cu paie si stofa. "Chiar si maica mea - zice Ion Chitu - trecea muntele cu desaga in spinare, ajungand pana la Ploiesti sau Galati, pentru a schimba basmale, lana si alte nimicuri pe faina si petrol. Cu desaga si o tara de croitorie a tinut ca vadana cinci copii." Altii, mai pricopsiti, treceau Vama Cucului cu mii de oi si herghelii intregi de cai, pentru a ierna de cu toamna in Balta, la Tulcea sau Braila, trecand Dunarea inghetata, pe ramuri de salcie, presarate de la un mal la altul, ca vitele sa nu alunece si sa se betegeasca. Multi si-au lasat oasele pe acolo: Moise Pascoi, Voinescu - care inecati, care ucisi de talhari.
Pentru un batran ca Ion Chitu, trecutul e un vecin de peste drum. Vorbeste despre Franz Iosef sau despre principesa Ileana ca despre niste rude indepartate. Batran cat veacul acesta, Ion Chitu mai are si acum nostalgia disciplinei austriece si a familiei regale, amintindu-si cum si-a gasit de lucru ca tamplar la renovarea Castelului si cum, in 1946, principesa Ileana s-a suit in automobilul ei negru pentru ultima oara, spunand: "Baieti, or sa vina clipe grele pentru Romania, dar sa nu disperati!", pentru ca apoi sa izbucneasca in lacrimi cand Isaia Obancea si alti doi studenti i-au oferit o cutiuta de argint cu pamant branean.
Sudistii Ardealului
Nu-i usor sa-i intelegi, sa treci dincolo de gardul vorbelor taioase, usor grabite. Avuti si mereu pusi pe afaceri, branenii par indarjiti si colturosi, ca locul din fata casei. Par a nu avea timp de pierdut. Femeile torc si impletesc chiar si atunci cand merg pe ulita pravalita a satului, iar barbatii isi striga chiuind, de pe un deal pe altul, ultimele noutati. Daca te opresc insa din proprie initiativa si intra in vorba cu tine, e de rau. Inseamna ca au a-ti propune o afacere. O afacere din care daca tu nu vei castiga mare lucru, cu siguranta el nu va pierde.
Orice s-ar spune despre ei - ca sunt zgarciti, ca-s hoti de doua tari - branenii sunt puternici. De fapt, sunt un amestec. De la regateni au luat ironia si iuteala in gandire, de la nemti - seriozitatea si ordinea. Chiar si acum, pentru un branean, stransul mainii, invoiala fac mai mult decat orice act semnat si parafat la Primarie. E in joc onoarea ta - adica totul. Mos Chitu povestea amuzat ca taica-sau vanduse o vaca doar pe promisiunea ca a doua zi omul o sa i-o plateasca. La intrebarea daca stie macar cine este acest om, de unde e, a raspuns mirat: "De ce sa stiu? Doar am batut palma cu el".
Prins in menghina muntelui, intre granita si campia saseasca de la Rasnov sau Tohan, Branul si-a pastrat romanismul si propriile obiceiuri cu fala, respingand tot ce-i era strain. Nici macar comunistii n-au putut sa-i scoata din libertatea si negustoria lor, chiar daca au incercat toate metodele - de la cele mai blande si smechere (in "47 au fost in stare sa cheme preotul pentru a sfinti celula de partid din comuna) pana la cele mai dure. Mos Chitu isi aminteste si acum anul 1952, cand din sat au fost deportati o multime de oameni. Ceva mai norocos, el a nimerit in lotul "chiaburilor mijlocasi", pe care activistul de partid i-a somat ca, in timp de 48 de ore, sa predea la stat: 300 de oua, 3 gaini, impozitul marit de 20 de ori si un purcel de la 12 kilograme in sus. Oamenii n-au zis nimic, dar pentru ca activistul continua sa ameninte, s-a ridicat un batran care i-a spus: "Dapai, domnule tovaras, degeaba strigi si te otaresti la mine, ca n-ai dumneata atatia securisti cati nepoti am eu sa-mi sara in ajutor".
*
E greu de spus cat va mai rezista Branul cel adevarat invaziei turistice. Mos Chitu da neincrezator din cap. "O sa ajungem cu totii samesi de oras", zice el, nu tocmai incantat. Deja, costumele populare (leibarica, carpa, cioarecii, zeichioiul sau celebra catrinta braneana cu vraste) au devenit obiect de muzeu sau semn de mare sarbatoare televizata. Tinerii rad cand aud interdictia straveche de a-si sterge parul cu batista (parul fiind sfant) sau indemnul parintesc de a se aseza la masa doar pe sfert de scaun, pentru a nu spune gazda ca esti nemancat si n-ai buna crestere. Lumea nu sta pe loc, se schimba, dar nu tot timpul in bine. Mos Chitu priveste in jur si constata. Vilele faloase, cu Nissan in curte si antena parabolica pe casa, nu-l impresioneaza. Chiar daca invazia bucuresteana a triplat pretul la case, iar acum, in centru, metrul patrat de pamant se calculeaza in dolari, e limpede ca fara ciobanie, fara animale, satele din jur se vor pustii.
Mai sus de Castel - la Sohodol, Pestera sau Predelut - branenii isi vad linistiti de treaba. Nelinistea iernii apropiate ii grabeste. La munte, nu se ofera nimic de-a gata. Aici, totul se ia, se smulge, se castiga din greu. La munte, lupta pentru existenta e chiar o lupta. Una pentru supravietuire.
Nicolae Arisanu,
stapan de oi
"Eu nu ma las de ciobanie, dar cei tineri o s-o bage-n pamant"
Nicolae Arisanu are 3000 de oi si trei masini. La averea sa ar trebui sa umble doar in camasi de matase, iar la poarta sa-l astepte un Jeep ultimul racnet. Fudulia asta e departe de el. Pur si simplu, nu-l intereseaza. La 75 de ani, nu se mai poate schimba. Este ceea ce a fost dintotdeauna: cioban, oier indaratnic, care toata viata nu a dormit decat in cojoaca, direct pe pamant si cu urechea ciulita mereu la urs sau alte jivine "cu doua picioare".
In vila lui incapatoare, cu o multime de odai si mobila scumpa, de oras, totul miroase a cas si a iarba proaspat cosita. Altceva decat oieritul nu-l intereseaza. Chiar daca vorbeste cateodata mai indarjit despre greutatile ciobaniei, n-ar renunta nicicum la cardurile de oi, retragandu-se mosnegeste la caldura sobei. Ciobania e pentru el totul: libertate si scut in calea nevoilor. In simplitatea sa, Nicolae Arisanu e mai puternic si mai prosper decat oricare alt hotelier al Branului. Cand ai oi multe, nu mai depinzi decat de Dumnezeu.
- Bade Nicolae, in Bran nu sunt multi ciobani ca dvs. Cum ati ajuns la 3000 de oi?
- D-apoi, le-am inmultit. La Revolutie, nu aveam multe - doar 700-800. Cativa ani n-am mai taiat nimic, ba chiar am cumparat animale de la Cap-urile care se desfiintau. Daca as fi avut atuncea minte, as fi cumparat saivane, case si pasuni, ca de bani nu duceam lipsa nici atunci. Mereu aveam la mine un Cec de un milion de lei, pentru amenzi si alte nevoi neprevazute. Pe vremea aceea, un milion erau bani, nu gluma.
- Observ un oarece regret. Vrei sa spui ca oaia nu aduce castig?
- Aduce, dar e tot mai greu. Cand tocmesc un cioban, trebuie sa-l platesc acum cu doua milioane, ca altfel nu sta. Nu e de saga. La un card am nevoie de doi ciobani, plus baciul care face branza, plus strungarul - copilul care mana oile la strunga. Mereu trebuie sa scot banul, iar de recuperat, trebuie sa astept: in pod am 40-50 de tone de lana, branza trebuie sa o dau la intermediari cu 20.000 lei kilogramul, ca nu am timp sa pierd prin piete. Noroc cu berbecutii, pe care ii cumpara arabii si turcii, la 15.000 lei kilogramul. E putin, dar zic multam si de astia. Oaia e spornica in felul ei, dar, daca mi se strica lana in pod, n-am facut nici o afacere. Ma intreb: de ce statul nu ne ajuta? De ce nu ni se plateste Adas-ul si medicamentele? Acum un an, ursul mi-a stricat o vaca. Cui ii pasa? Eu raman cu paguba si Adas-ul cu promisiunea. Daca lucrurile continua asa, o sa ne dezgustam de toate. Eu n-o sa ma las de ciobanie, dar cei tineri o s-o bage-n pamant.
- Crezi mata ca oieritul se va pierde?
- Nu stiu cum va deveni cazul cu ciobania, dar fara incurajare nu vad treaba buna. Oamenii s-au boierit. Sta multime de tineret in somaj, iar cand ii chemi, nu vrea sa lucreze la fan. Zice ca e greu. Asta e! Nu mai exista dragoste de munca. Fara dragoste, nu poti face nimic, ca oaia se cere ingrijita si umblata. Nu o tii numai cu fan. Iarna trebuie sa o porti prin campuri cu resturi de varza si de sfecla. De rest, se ocupa ea. Isi gaseste de mancare, chit ca zapada e de doua palme. Oaia, domnule draga, e plug de salcie, se subrezeste usor. Daca o treci dealul si o cobori brusc in vale, face rasfug - orbeste sau ii cade ugerul. Trebuie, asadar, sa vii roata pe langa deal si sa nu-l treci de-a dreptul daca ai oi cu lapte.
- E grea ciobania?
- E grea daca nu-ti place. Ciobanul, domnule draga, doarme pe motaiala. Doarme in fund si cu urechile ciulite. Cel mai periculos e ursul, dar, daca stii sa-l iei cum trebuie, nu patesti nimic. Cu ursul e bine sa te porti ca si cu un om nebun. Cand ridici mana, ridica si el laba. Altcumva, sa nu-l deranjezi cand mananca carne si nici cand se masoara inaintea imperecherii, suindu-se in brad. Ca cioban, trebuie sa le stii pe toate: cum sa iei sange de la animale, cum sa le arzi la buric, ce leacuri sa le dai la boala. Peste toate, trebuie sa-ti placa frigul. Eu si acum ma scol la 4 dimineata si niciodata nu fac iarna foc in casa. Ciobania se face cu multa truda.
- N-ar fi mai simplu sa-ti vinzi oile?
- Cum sa le vand, domnule? Fiul meu din ce sa traiasca? Acu, ca am imbatranit si mi-am rupt piciorul intr-un accident de masina, el a preluat turmele. Acolo sta si munceste, cot la cot cu angajatii. Am mare baza in el si, cand il vad cat de harnic este si cum iubeste animalele, zic si eu ca n-am trait de pomana atata amar de vreme.
Veronica Cojanu
Directoarea Liceului "Sextil Puscariu" din Bran
"Branenii pun mare pret pe invatatura.
Visul lor este sa-si vada copiii <<domni>>"
Imbujorata si naprasnica directoare a Liceului "Sextil Puscariu" din Bran este un suvoi de elan, daruire si clar de minte, care exprima cu fidelitate personalitatea branenilor: oameni nascuti sa fie invingatori. D-na directoare putea sa straluceasca in orice alta meserie si-ar fi ales. De prim-ministru, de pilda - o functie care ar trebui sa insemne inainte de toate "bun gospodar". Dar chiar si asa, ca prim-ministru la scoala si in gospodaria ei de elita, Veronica Cojanu face minuni. Casa ei este un etalon de Elvetie romaneasca, iar liceul - in ciuda privatiunilor de tot felul - o unitate scolara model. Ca este asa, o dovedesc procentele inalte de promovare la examenele de bacalaureat si de capacitate, precum si procentul de intrare in facultati, superior multor licee cu mari pretentii, de la oras. Fara sa-si piarda originea si insemnele taranesti (copiii lucreaza cot la cot cu parintii, la cosit si la vite), scoala din Bran e pregatita pentru mileniul viitor.
- D-na Veronica Cojanu, cum se explica performantele elevilor dvs.? Branul este doar o comuna, nu e nici Bucuresti, nici Brasov...
- Branenii au doua ambitii in viata: sa-si inalte case frumoase si sa-si vada copiii "domni". Pentru asta trudesc de dimineata si pana noaptea. Spre norocul lor, au copii sanatosi si cuminti, invatati sa munceasca de mici. Asta ii maturizeaza mai repede. Biruie la scoala cu aceeasi tenacitate cu care biruie fanul prin poienile de sub munti. Si sa stiti ca avem si profesori buni. Toti sunt absolventi de studii superioare, in majoritate localnici, implicati nu doar profesional, ci si sufleteste in destinele Branului. Noi ii stim pe copii de mici, le cunoastem bine parintii, asa cum ne cunosc si ei pe noi. Morala colectiva mai functioneaza inca in Bran. Nu ne putem face de rusine nici unii, nici altii. Si mai este ceva: braneanul, ca-i copil, ca-i matur, nu se lasa. E ambitios si mandru, sigur pe el. Niciodata nu l-au interesat distractiile si imbuibarea. La noi nu exista concedii. Cand se termina o munca, incepe alta. E o competitie fara sfarsit.
- Oare vecinatatea saseasca are de spus un cuvant in aceasta mobilizare? Sapte sute de ani, branenii au fost megiesi cu superbele sate germane din hinterlandul Brasovului: Rasnov, Cristian etc.
- Da, mai mult ca sigur ca vecinatatea saseasca le-a starnit branenilor simtul competitiei, teama de a nu ramane de rusine. Am invatat multe de la ei, incepand cu organizarea gospodariei si sfarsind cu disciplina lucrului bine facut. Dar am avut si avem copii foarte buni. Brasovul sau Bucurestiul e plin de braneni medici, profesori, ingineri de renume. Din pacate, cei mai buni elevi ai nostri pleaca mai nou in strainatate, cum e cazul lui Bita Letca, angajat la o mare firma de calculatoare din Canada. Ne bucuram cand scrie parintilor ca are 60.000 de dolari pe an si ca a devenit coproprietar al firmei unde lucreaza, dar te si amarasti gandindu-te ca ne pierdem atat de usor valorile. Am auzit ca in ultimii doi ani, din 34 de olimpici internationali la matematica, 32 nu s-au mai intors in tara. E aici o pierdere mult mai grea decat inchiderea unei fabrici sau distrugerea nu stiu carei flote de pescuit oceanic.
- Cum vedeti, ca directoare a scolii, viitorul Branului? Spre ce profesii isi indreapta branenii copiii?
- Ca peste tot in tara, si la noi se simte o anume deruta, mai ales ca oferta industriala din zona (Brasov, Tohan, Rasnov) a scazut aproape de tot. Imbucurator este faptul ca dupa "89 se observa un mai mare interes pentru meseriile timpului. Cei mai buni copii se indreapta dupa absolvire catre Ase, medicina, limbi straine sau drept. Ceilalti raman in Bran, unde am reusit sa infiintam o clasa liceala cu profil economic. Tinand cont de potentialul turistic al zonei si avantul pe care l-a luat aici constructia de pensiuni si mici hoteluri rurale, aceasta clasa isi justifica din plin existenta.
- Va place ce faceti, d-na Veronica Cojanu? Dovediti o motivatie de exceptie. E greu sa fii director de scoala aici, in Bran?
- Nu ma plang, dar e greu. Din pacate, trebuie sa ma ocup mai mult de probleme financiare decat de calitatea invatamantului. Ca director, trebuie cum-necum sa fac rost de bani: 70 de milioane costa incalzirea scolii pe timp de iarna; 80 de milioane renovarea acoperisului si a fatadei. Practic, dupa "89, noi nu am mai primit nici un ban de la Inspectorat. Ne-au salvat cat de cat niste ajutoare primite de la elvetieni si acum e vorba sa fim inclusi intr-un program Phare, de sprijinire a invatamantului rural. Ne vom descurca chiar si cu bani mai putin, cata vreme branenii asigura mana de lucru si, slava Domnului, cand e vorba de scoala, sunt saritori. Dar avem nevoie si de o tara de ajutor de la stat. Ar fi pacat ca scoala noastra sa fie uitata si fondurile sa mearga tot la Brasov. In oras sunt 55 de licee, din care 35 industriale. Pentru cine pregatesc ele forta de munca, cand toata industria se afla in somaj? La noi, clasa aceasta de economic este vitala. Prin ea, un sat ca Branul isi aconteaza, de fapt, viitorul.
- S-a tot spus despre dascali ca sunt "luminatorii poporului". Oare metafora mai corespunde realitatii? Ce-ar avea de luminat, in conditiile vietii noastre de astazi, un dascal?
- Sufletul copiilor, in primul rand. E foarte important ca ei sa creada pe mai departe in bine si in dreptate, in munca si cinste - valori morale care s-au cam pierdut in tranzitie. Ei trebuie incurajati sa viseze si sa aiba incredere in destinul lor. Si-al tarii, as spune, daca n-ar suna prea bombastic. Indiferent cat de urata e lumea, copiii trebuie sa stie ca rostul lor nu se-mplineste nicaieri ca acasa. Avem ce lumina, slava Domnului! In ciuda saraciei care-i sleieste, profesorii nu pot fi decat patrioti! Sau, cum spuneati dvs., luminatori...
Documentar realizat de
Sorin Preda
Fotografii de Emanuel Tanjala