Tenacitatea noroiului
Citeam in "Destainuiri despre George Enescu", cartea lui Ilie Kogalniceanu, ca in 1946, la istorica venire a lui Yehudi Menuhin la Bucuresti, Maestrul insusi isi asteptase discipolul la aeroport, conducandu-l pana la hotelul "Athne Palace". In memoriile sale, Menuhin, povestind episodul, noteaza o replica a lui Enescu, unica, emblematica, actuala, ca raspuns la exclamatiile admirative pe care i le trezeau discipolului cladirile frumoase: "Oui, mais c"est la boue qui reste!". (Da, dar noroiul ramane, o evidenta aluzie la schimbarea politica.)
Simtim acest noroi si acum, dupa 50 de ani. E un noroi care, cu tenacitate, acopera totul, punandu-ne fata in fata cu Orasul si cu noi insine. Capitala e un exemplu: aici ti se da in cap ziua-n amiaza mare, aici sunt cele mai aprige lupte pentru ciolane care satura pana la a saptea spita, aici esti inselat si prostit in fata la targuieli, aici profesorii sunt amenintati de elevii corigenti, aici artistii venerabili alearga pe la trei-patru teatre ca sa mai adauge ceva la o pensie de rusine, aici se fac clasamente cu cei mai saraci scriitori, aici se construiesc colosi care stau intr-un pinten si se rotesc dupa soare, pe care amaratii, de fapt, ii platesc din economiile lor de-o viata...
Tenacitatea noroiului se resimte mult mai grav acum decat in anii comunismului; atunci, frica il tinea in frau; acum, se revarsa non-stop. Cand se va opri? Atunci cand se va intalni cu noroiul celalalt, care zace pe fiecare strada, care creste de parca ar avea drojdie, care ne face livizi cand trecem pe langa maidane sau pe langa colturi dosnice, subiect si obiect al promisiunilor electorale: nu sunteti cuminti - il aveti mai departe, sunteti cuminti - il infieram si il declaram mostenire a trecutului!
Oare viitorul orasului nostru, pe care il dorim altfel, va fi mai inapoiat decat trecutul de care ne-am despartit? Fereasca-ne Dumnezeu!
Claudiu Ionescu