Emilia Popescu
"Continuu sa cred in steaua mea norocoasa. Gresesc?"
Cand am cautat-o, se pregatea sa plece la Costinesti, in juriu, ca sa imparta premii tinerilor actori. Tot la Costinesti fusese premiata si ea, in 1989, pentru comedia muzicala "In fiecare zi mi-e dor de tine". De-atunci i-a ramas, probabil, si dorul de un mare film muzical, in care sa joace un mare rol, pe masura talentului si temperamentului ei. Pana atunci, Emilia straluceste la televiziune si-n teatru, seducandu-si admiratorii cu frumusetea si cu exuberanta ei.
"M-am nascut pentru a iubi"
- Spune-mi, Emilia, daca ar fi sa-ti rezumi crezul tau de viata in doua fraze, ce ne-ai spune despre tine?
- Ca m-am nascut pentru a iubi. Ca nu vreau deloc sa-mi potolesc acest foc. Ca vreau sa ard pentru copilul meu, pentru familia mea, pentru profesia mea. Ca ma straduiesc sa-mi pastrez nealterata bucuria si pofta de a trai. In general, sunt o pofticioasa si nu voi tine dieta in nici o privinta. Viata e un miracol si, oricat de greu mi-ar parea la un moment dat, stiu ca n-am sa-mi abandonez credinta, ca am de gand sa fiu mereu fericita. De obicei sunt o lenesa, nu ma straduiesc sa obtin roluri, bunuri materiale. Doar pentru fericire, pentru iubire trebuie luptat cu toate armele - asa cred eu.
- Si ce anume iti da aceasta putere? Credinta?
- Da, ma simt ocrotita de Dumnezeu, binecuvantata de El. Am o familie minunata, am cel mai minunat copil din lume - nici un parinte nu v-a mai spus asa ceva, vedeti cat de originala sunt! - am cel mai bun sot din lume, pe care orice femeie si l-ar dori. Am si cea mai frumoasa profesie de pe pamant, joc in cel mai important teatru, sunt sanatoasa; ce mi-as mai putea dori? Atat: ca fericirea asta sa dainuie. Si pentru asta, v-am spus, voi face eforturi sa o pastrez.
"De cand a aparut copilul in viata noastra, traim un vis"
- Cum ti-ai cunoscut sotul?
- Acum zece ani, in studentie. Eu terminam Institutul, el era la Conservator. Studia flautul, instrument divin, cu un sunet ce te apropie de cer. Eu ador muzica. Fara muzica n-as putea trai. M-as simti ca fara maini si fara picioare, m-as tari in viata, n-as pasi, n-as alerga. Cand sunt obosita, trista (se intampla si asta, chiar si in familiile fericite), ma asez la pian si uit de toate. Zbor. As canta ore intregi. Chiar daca n-am mai exersat demult, totul se asaza firesc, cu usurinta, parca as dansa.
- Ai studiat pianul acasa si la scoala?
- Paralel cu liceul de filologie am urmat si Scoala de Muzica. Poate ca daca as fi ales Conservatorul, m-as fi dovedit mai talentata - cine stie? - decat pe scena, unde am de fiecare data trac. Pana imi dau drumul. Totul e sa simt incredere si iubire in jur, si atunci ma declansez.
- E greu romanul de urnit - se spune - dar de-l pornesti, e greu de oprit. Hai sa ne intoarcem la sansa ta numita Ionut. Asa il cheama pe sotul tau, nu? E baiatul actorului Eusebiu Stefanescu...
- Exact. Ne-am cunoscut la o petrecere studenteasca. Aveam si atunci multi prieteni, cum avem si azi. Eu cred mult in prietenie, alt dar ceresc ce trebuie cultivat. Ionut purta ochelari si mie imi plac baietii cu ochelari. Mi-a aruncat pe sub lentile o privire misterioasa, usor pierduta, care m-a dat gata. Ne iubim de zece ani, suntem nedespartiti si ne-am casatorit acum patru ani, cand am proiectat-o pe Maria Alexandra. El plecase la masterat, pe timp de doi ani, in Sua, dar n-a rezistat si s-a intors dupa un an. Uneori, cand mi-e greu, imi fac reprosuri ca s-a intors din cauza mea; poate ca acolo avea alte sanse, nu ca aici, unde artistii nu sunt pretuiti. Dar el ma linisteste: e un familist fanatic, n-ar fi rezistat fara ai lui, isi adora bunica, cum isi adora si mama. Ele l-au rasfatat si acum il rasfatam si noi doua. De cand a aparut copilul in viata noastra traim un vis, desi nu prea avem timp sa visam. Ne coplesesc grijile zilnice, de care habar n-aveam cand locuiam cu parintii. Dar dimineata, cand ma trezesc si ma vad langa un ingeras pe nume Maria, capat energie pentru tot ce urmeaza. Prima ora a zilei e ora noastra - "ora de iubire maxima", o numesc eu. Suntem toti trei la masa, daca e duminica - toti trei la biserica, apoi in parc; daca e vacanta, alergam toti trei la mare ori la tara, cu bunica si cu ogarii ei afgani, o frumusete. Cara si Ala se numesc, sunt mama si fiica, se intind elegante ca doua printese pe covorul din camera, gratioase si lenese, iar vara se lafaie pe covorul de iarba din gradina. Seara ne regasim iar toti trei: Ionut, Maria si eu, in patul nostru de doi metri si jumatate, comanda speciala, ca sa incapem cu totii.
- Cati ani are fetita voastra? N-ar fi timpul sa doarma in camera ei?
- Are 3 ani si jumatate si camera ei e plina de jucarii, incat de-abia mai incape si ea. Si Ionut nu mai conteneste sa ii aduca alte daruri. Dar seara doarme la noi in pat. Ea e lumina, bucuria, cum zice cantecul.
- Nu o rasfatati prea mult?
- Ba da, dar contam pe inteligenta ei. Stam pe langa ea cu randul, ca s-o deprindem cu ordinea; invata foarte repede, a devenit chiar pedanta cu lucrusoarele ei. Are deja ticuri de batranica. Daca un pantof nu-i perfect paralel cu celalalt, il alatura ea la milimetru. N-a fost un copil precoce, in sensul ca n-a vorbit de timpuriu, dar cand si-a dat drumul a format direct fraze intregi, legate intre ele, cu un sens. Ii multumesc Cerului pentru ca mi-a trimis-o. Ii multumesc copilului meu ca m-a nascut a doua oara.
- Frumos gandul tau, foarte poetic! Ii spui si versuri Mariei, povesti, ori preferi sa le auda de pe casete imprimate de alti actori?
- I le spun si i le citesc eu, bineinteles. Acum stie zeci de basme pe dinafara. Cum sa o lipsesc de lumea asta fabuloasa, care ii dezvolta fantezia, bunatatea, spiritul de dreptate? Dar in curand isi va citi singura povestile, nu va mai avea nevoie de mine.
"La primele aplauze am crezut ca lesin"
- Ce poate fi mai extraordinar insa decat glasul mamei, mai ales cand e vorba de o persoana atat de muzicala... Versuri ii reciti?
- Nu, am evitat sa spun versuri, de cand ma stiu. Chiar cand eram nevoita. Tata m-a rugat mult pana i-am spus o poezie. Mi-e jena si azi sa rostesc cu glas tare simtaminte atat de intime ca cele ale poetului. Imi pare o indiscretie - ca si cand as rasfoi jurnalul intim al cuiva. Cand a trebuit sa ma pregatesc pentru examenul de admitere am fost la o doamna, un excelent pedagog si regizor, Ileana Carstea, fata actritei Sandina Stan. Ea m-a inteles cand am rugat-o sa ma mai astepte putin, sa ne obisnuim una cu alta. I-am zis sa aiba incredere in mine, ca eu stiu bine ca inauntrul meu exista ceva - cred ca talent - dar sa-mi lase timp. Pentru examen am pregatit mai intai monologul. Era dintr-o piesa de Bernard Shaw, mai putin cunoscuta la noi, "Fanny", despre o cantareata si dansatoare de cabaret, o nebuna cu un temperament vulcanic.
- Si cum te-ai descurcat cu ea in fata comisiei, n-ai avut trac?
- M-am dus la disperare: daca pierdeam proba, poate n-as mai fi avut curajul sa ma mai prezint in alti ani. Facultatea de teatru e o lume cu totul speciala pentru cea care incearca sa intre. Eu eram cea mai tanara de acolo, veneam pentru prima data, ceilalti se prezentau de cativa ani. Femei in toata firea, superbe si elegante, barbati cu familii si copii isi luau concedii cate doua-trei luni pe an sa vina la pregatiri si la concurs. Eu abia iesisem din scoala, eram pierita de frica. Si-am avut ghinionul sa se apropie de mine, pe culoar, o concurenta oachesa si frumoasa foc, fata unui bulibasa de pe la Sibiu, care mi-a zis: "Da palma sa-ti ghicesc". S-a uitat lung - mai mult la mine decat in palma - si mi-a zis scurt: "Tu pici fetito, n-are rost sa mai dai!".
- Sper ca n-ai crezut-o...
- Nu, dar nu-mi lipsea ea, oricum ma simteam pierduta in spatiu, eram chioara, imi abandonasem ochelarii cu multe dioptrii, pentru ca nu m-ar fi acceptat la examen. Aveam cinci dioptrii pe-atunci, acum au mai scazut, slava Domnului, mai exista si lentile de contact... In schimb, ma machiasem exagerat, pentru prima oara in viata, si imi pusesem tocuri inalte, ca sa topai cat mai bine ca dansatoarea Fanny. Ochelari mi-ar fi lipsit! Am intrebat pe cineva, care iesea de la proba, cum e asezata comisia, in ce colt al mesei sta Olga Tudorache, de care ma temeam cel mai tare. Am aflat si, cand mi-am spus monologul, cu toti dracii pe care ti-i da, "curaj gaina ca te tai", am privit-o doar pe Olga, tinta in ochi. De fapt, mai mult o intuiam decat o vedeam. Dar am stiut ca pe ea o castigasem de partea mea. Erau insa si ceilalti. Cand am aflat rezultatul, am pornit-o pe jos, spre casa, impreuna cu un vecin de bloc, pana departe, dincolo de Piata Moghioros. Pe drum, am mancat covrigi calzi, de la o covrigarie de noapte. Ma si vedeam mare vedeta, pe afise cu numele meu de-o schioapa. Cand am intrat - si inca la clasa actritei pe care o admiram enorm - am crezut ca am luat trei Oscaruri deodata. Doar ca, in ziua in care a intrat in clasa, profesoara nu m-a recunoscut: acum purtam ochelari, blugi si parul strans la spate. Ne-a intrebat: "Unde e fata aia frumoasa, cu ochii albastri, admirabili?". Eu ce sa raspund? Frumoasa nu ma stiam, ochii ii aveam verzi, nu albastri. Ea a adaugat: "Una turbata, care a spus monologul din Shaw". M-am apropiat timida: "Eu am spus monologul". Nu-i venea sa creada ca sunt aceeasi persoana. M-a iubit si a avut mare incredere in mine. Si ea si asistentii ei de-atunci, Florin Zamfirescu si Motu Pittis. Fara increderea si dragostea lor n-as fi astazi unde sunt. Eram in Institut, in anul Iv, si m-a luat Pittis sa joc in "Cainele..." - succes turbat, v-am spus. Apoi tot el m-a ales pentru "Meditatiile Rittei". Rol principal, asa cum avusesem noroc chiar de la debutul care se produsese cu un an inainte, la Teatrul National. Atunci m-a chemat Sanda Manu sa joc, in regia ei, personajul unei fete rebele, din piesa Soranei Coroama - "Un anotimp fara nume". "Ai fost atat de adevarata", mi-a soptit in culise regizoarea. La aplauze - primele mele aplauze pe o scena profesionista si inca pe prima scena a tarii - am crezut ca lesin.
"Oricat de greu ne-ar fi, locul nostru este aici"
- Spune-mi, te rog, talentul muzical ti se trage din familie?
- Tata canta, era actorul Emilian Popescu de la Opereta si interpreta cu mult haz cuplete comice. Tineam enorm la el, ii si seman ca fire. S-a prapadit, din pacate, cu doua luni inainte de a veni pe lume Maria. Ii pregatise cadourile si sunt sigura ca si-ar fi adorat nepotica. Mama e Malou Iosif, coregraf binecunoscut care a predat dansul o vreme in Franta. Ea a asigurat in ultimii ani partea coregrafica a spectacolelor lui Dan Puric. Ea zice ca Dan e fiul ei - spiritual, evident - pentru ca am si un frate de sange la Paris. Eu devin geloasa cand in camera mamei vad fotografia cuplului Dan si Carmen Ungureanu si nu pe a noastra. Ma rog, luati-o in gluma, pentru ca si mie mi se spunea ca sunt fiica Stelei Popescu, atunci cand am aparut impreuna in filmul muzical. In realitate, imi admir mult mama, pentru ca isi adora munca, o face cu fantezie si rigoare, cu multa daruire si har. Asa cum isi adora si Ionut mama, si cum toti trei ne topim dupa Maria. Cand era copil, sotul meu se ducea pe langa bunica lui la bucatarie sa-i fure retetele. Cat a stat in America, visa uneori gustul anumitor mancaruri de-acasa si dimineata simtea nevoia sa le pregateasca el. Dar n-avea pentru cine. Inainte de plecare, nu facea absolut nimic acasa, era un rasfatat. S-a intors din America alt om. Acum stie sa faca absolut orice: sa repare prize, sa bucatareasca evident, cand are timp. Fetita sta pe langa noi doi cand gatim; asa se transmit si talentele culinare. Ma rog, nici eu nu stiam si nu faceam nimic inainte de a ma casatori. Dar acum, prepar niste chiftele si niste galuste de supa atat de pufoase, incat le mananci din ochi.Inainte eram distrata si uitam deschise robinetele de apa, inundam apartamentul. Acum doar ard cratitele, cand le uit pe foc. E totusi un pas inainte: cratitele costa mai putin decat reparatul tavanelor. Dar ce tot va insir! Se face ora mesei si abia astept sa ajung acasa. Cand nu-mi vad cateva ore fetita, ma simt nelinistita; oriunde m-as afla, ma apuca un dor nebun de ea. E totul pentru mine. Ca si pentru Ionut, dar el e barbat si isi stapaneste emotiile. Le exprima doar cand canta si v-am spus ca e un muzician de exceptie. A fost profesor la Conservator, dar acum s-au desfiintat multe posturi in invatamantul artistic, cine mai are nevoie azi de artisti...
- Nu-ti pare rau ca n-ati plecat din tara atunci, cu masteratul lui Ionut? Maria voastra s-ar fi putut naste acolo.
- Oricat de greu ne-ar veni azi, aici e locul nostru, familia noastra, profesia, aici ne sunt prietenii. Aici m-am nascut, vreau sa traiesc si sa devin o mare actrita a acestei tari. Chiar daca visez sa ajung candva sa dansez si sa cant pe Broadway, tot m-as intoarce acasa sa joc, in acest spatiu pe care ma incapatanez sa-l cred protejat de urgia vremurilor. Si am credinta ca va fi aparat de Cel de Sus. Cu tot ce ne asteapta pe noi, artistii, eu nu ma inchipui imprastiindu-ma in lume. Doar acasa pot sa astept linistita marele meu Rol, sau chiar marile roluri pentru care trebuie sa ma pregatesc cat mai bine. Sunt o optimista si continuu sa cred ca viata-i o minune pe care trebuie sa inveti cum s-o traiesti. Continuu sa cred in steaua mea norocoasa. Credeti oare ca gresesc?
Alice Manoiu