Dumnezeu, romanii si ungurii
Pelerinaj in Tara Ciucului
O calatorie in judetul Harghita seamana azi cu o calatorie in strainatate. Ce-i drept, n-ai nevoie de pasaport, dar ai nevoie de un translator sau de un dictionar romano-maghiar. Majoritatea localnicilor nu stiu deloc romaneste, iar cei care stiau, au uitat limba romana complet. Daca mai adaugam si putinele informatii mediatizate de televiziune si presa, toate de o violenta exacerbata (uciderea de militieni romani in "89, tulburarile din "90, soldate cu interventii armate, expulzarea recenta a calugaritelor romance din Odorheiul Secuiesc), constati ca zona Harghitei nu e deloc primitoare pentru calatorul roman. (Un localnic secui imi spune cu mult umor: "Asa sunt secuii - intai lovesc si numai dupa aceea intreaba".) Din fericire, scopul calatoriei mele nu priveste exacerbarea individualismului unguresc din frumoasa depresiune romaneasca a Ciucului, ci prezenta in zona aceasta a unui puternic focar de iradiere spirituala, care aduce o zare de cer senin: biserica de la Sumuleu, ctitorita de Iancu de Hunedoara, si capelele franciscane inaltate pe dealurile din imprejurimi. Inarmati cu rabdare, cu smerenie si cu un translator maghiar, descindem intr-o sambata dimineata la portile impunatoarei si venerabilei catedrale catolice, inaltata in negurile medievale ale secolului al Xv-lea.
Catedrala
Cei care mi-au recomandat sa merg in acest loc spuneau ca e foarte important sa ajung la ora 6 dimineata, cand se deschid portile acestui lacas. Am intarziat putin, dar totusi am avut privilegiul sa intru de unul singur in catedrala si am inteles atunci recomandarile prietenilor mei. Exteriorul acestui edificiu te lasa intr-o mica masura sa ghicesti ce splendori se afla in interior. Odata patruns inauntru, gasesti un loc al tacerii si-al puritatii. Boltile alburii, parca nesfarsite, lumina difuza proiectata pe statuile din centru, spatiile ample si mai presus de toate aerul spiritual din acest lacas au un impact coplesitor. Pasii mei printre boltile tacute erau facuti parca intr-un alt taram. Vreme de cateva clipe, am inteles cu sufletul lucruri care aveau sa-mi fie povestite si evocate de localnici ore in sir. Am simtit forta cu totul deosebita a credintei catolice de aici, "trufia" ei de a fi sora cu Roma si cu tot mapamondul catolic, mai presus de autoritatea statala si granite. Un simtamant intruchipat si in colosala statuie a Fecioarei Maria cu Pruncul, incarcata de legenda si de mister.
De altfel, drumul spre piedestalul pe care se afla asezata statuia Fecioarei este marcat de sute de placute de marmura prin care credinciosii multumesc pentru vindecari si miracole. Ce-i drept, odata urcat pe piedestalul de la picioarele Fecioarei cu Pruncul, resimti plenar o stare de gratie mistica. Rugaciunea iti vine spontan in inima - o rugaciune profunda, fara cuvinte, primita din cer.
Emotia incepe sa se risipeasca o data cu intrarea enoriasilor pentru slujba de dimineata. Aici sunt niste reguli pe care nu le cunoastem si suntem atenti la translatorul nostru - evanghelic ca religie - care descopera abia atunci modalitatea in care se desfasoara ritualul catolic al liturghiei de dimineata. Incet, o treime din stranele bisericii se umplu cu credinciosi - oameni de toate varstele, dar mai ales batrani si tineri. Suntem priviti cu o anumita curiozitate, cum stam izolati, in partea din spate a bisericii, un grup de romani "rataciti" pe aici, la aceasta ora matinala.
Slujba catolica de la Sumuleu-Ciuc are cu adevarat o forta aparte. Fiind celebrata in limba maghiara, nu intelegem nimic din ceea ce se spune, insa muzica invaluitoare a orgii, vocile pure care intoneaza imnuri, vesmintele de un alb stralucitor ale celor care oficiaza, combinate cu ambianta catedralei, transmit suficient de mult ca sa traim intens si transfigurator toate aceste momente.
Fecioara imbracata in Soare
Prin anul 1500, a fost zamislita din lemn de tei o statuie de mari dimensiuni a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus. Fecioara era infatisata ca imparateasa a cerurilor, cu coroana pe cap si sceptru in mana, fiind invaluita in razele soarelui, avand la picioare luna si fiind strajuita de 12 stele. Aceasta minune a fost adusa in biserica de la Sumuleu, ctitorita de Iancu de Hunedoara, ca multumire pentru victoria impotriva turcilor si ca sa le fie scut de aparare credinciosilor locuitori secui ai Tarii Ciucului. Era inceputul uneia din cele mai uluitoare legende.
Localnicii unguri nu cred ca ar mai fi existat crestinism catolic pe aceste locuri daca nu s-ar fi bucurat de ocrotirea si ajutorul celest al Fecioarei, care s-a manifestat efectiv prin aceasta statuie miraculoasa, inchinata ei. Rand pe rand, turcii, tatarii, reformatii, habsburgii au vrut sa smulga radacinile secuilor, dar nu au reusit, tocmai datorita prezentei divine a Fecioarei. Momentul cel mai celebrat de aici este acela al bataliei din Sambata de Rusalii de la 1567, cand o mare ostire condusa de Sigismund al Transilvaniei a venit in secuime ca sa impuna religia reformata sau sa-i rada de pe fata pamantului pe indaratnicii locuitori de aici. La chemarea unui preot, pe nume Istv‡n, s-au strans in acea zi de Rusalii toti secuii care puteau tine o arma in mana. Ei au cerut mila Domnului si ajutorul Fecioarei Maria, au primit binecuvantarea preotului si au plecat sa se lupte cu Sigismund. In timp ce barbatii erau plecati sa lupte, femeile, copiii si batranii au ramas la Sumuleu si s-au rugat in genunchi, cu lacrimi in ochi, Fecioarei Maria sa-i ocroteasca. Secuii au avut o victorie stralucita asupra ostirilor reformate, mult superioare numeric. Dupa o zi si o noapte, luptatorii s-au intors triumfatori la Sumuleu, cu drapelele impodobite cu crengi de mesteacan si s-au dus in biserica sa multumeasca Fecioarei Maria. Cand au vazut obrazul Fecioarei, s-au cutremurat: era brazdat de lacrimi de sange. Din acel moment, Tara Ciucului a fost legata pentru totdeauna de acest cult al Fecioarei Maria, iar ziua de Rusalii este cea mai mare sarbatoare a anului.
In 1661, un secol mai tarziu, secuii nu mai rezista navalirilor turco-tatare, iar paganii ajung sa jefuiasca si sa profaneze biserica lui Iancu de Hunedoara. Invazia fusese ceruta si sustinuta de cativa nobili maghiari, pentru a-i pedepsi pe secui. Se spune ca, inainte cu cateva saptamani, chipul Fecioarei isi schimbase expresia, devenind tot mai plin de suferinta. Zece-cincisprezece mii de secui au fost atunci omorati de turci. Paganii au navalit pana in biserica, au jefuit tot si au vrut sa ia statuia, dar aceasta devenise ca prin farmec atat de grea, incat unsprezece boi nu o puteau trage. Atunci, au dat foc bisericii si totul a ars, dar statuia de lemn a ramas intacta si stralucitoare. Fecioara invesmantata in Soare si-a dovedit atotputernicia.
Anii au trecut, secuii au revenit la vetrele lor, dar linistea a durat prea putin, pentru ca o noua navalire tatara, la 1694, a insangerat Tara Ciucului. Se spune ca primul tatar care a intrat in biserica reconstruita cu greu, a ridicat lancea sa loveasca statuia, dar bratul i s-a uscat imediat si a cazut fara vlaga. Al doilea tatar a ridicat sabia si a reusit sa loveasca statuia la gat, dar imediat i-a cazut si lui bratul. Rana de la gat a statuii a sangerat multa vreme, ivindu-se de sub orice strat de vopsea.
Nenumarate sunt legendele care circula aici. In urma cu un veac, un istoric consemna ca, in preajma marilor sarbatori, erau momente de gratie, cand pe pieptul Fecioarei apareau doua stele, si una pe frunte, mai mare si mai stralucitoare. Dupa lasarea intunericului, ele straluceau atat de puternic, incat toata biserica era luminata feeric, in vreme ce din goarna arhanghelului Mihail ieseau sunete melodioase...
Dar legenda nu se sfarseste in catedrala din Sumuleu. Sus, in munte, ceva mai departe, acolo unde se afla trei capele ale unor calugari franciscani, popositi aici pe la 1400, ea este mai puternica si mai vie.
Cele trei capele
Drumul de masina care urca in muntele Sumuleu se opreste pe o pajiste inverzita, de pe care se vad ceva mai sus trei casute care - aveam sa constat mai tarziu - nu sunt altceva decat capele catolice. Cea mai veche dintre ele are aproape o mie de ani, iar cea mai noua "doar" o suta. Locul este de o frumusete blanda: in vale se vede orasul Miercurea-Ciuc, pe culmile din jur paduri de molid, capelele sunt inconjurate de meri si brazi, iar verdele stralucitor al ierbii este domolit de aburul diminetii. In timpul zilei, vine la pascut o cireada de vaci ale caror clopote umplu atmosfera cu sunete argintii.
La baza colinei, pe care sunt situate doua dintre capele, se afla o scena pe care se joaca la sarbatorile de Rusalii si de Schimbarea la Fata o piesa de teatru - Patimile lui Iisus. Scena recent ridicata este maiestrit conceputa din lemn si piatra si se potriveste perfect cu peisajul. Pe o placa de marmura fixata pe unul din peretii scenei se poate citi in ungureste: "Aici se afla un centru de revigorare a Natiunii" (maghiare, bineinteles). La marile sarbatori, in acest loc se strang mii de unguri, care vin din toata lumea sa se roage si sa comunice. Azi, Sumuleul e unul din cele mai puternice centre ale maghiarimii de pretutindeni.
Cea mai veche capela din cele doua a fost numita "Salvator" pentru ca, asa cum ne spune o inscriptie de pe unul din peretii exteriori, in 1765 aici a aparut o Scara Care Ducea Spre Cer si pe care urcand-o, sufletul iti era mantuit. Se spune ca scara a fost trimisa de Dumnezeu, in urma rugaciunilor facute de pustnicii locului, care au o continuitate de 600 de ani aici.
Fratele Anton
Prin traditie, pazitorul acestor capele este un pustnic, care ramane aici in munte pentru a se ruga, pentru a-i primi pe credinciosi si a avea grija de tezaurul cultural si spiritual al lacasurilor. Din "89, pustnic aici e fratele Anton, un om mai neobisnuit si oarecum controversat. Acest frate nu face parte din vreun ordin monahal, desi se roaga si frecventeaza zilnic manastirea franciscana din vale. Disciplina sa spirituala este autoimpusa, el traind numai cu ajutorul si sfatul lui Dumnezeu.
Prima oara, am auzit vorbind despre acest pustnic un grup de romani brasoveni. Felul foarte calduros in care au vorbit despre el a fost motivul cel mai puternic care m-a determinat sa ajung in Tara Ciucului. Dar sa-l lasam pe unul dintre ei sa vorbeasca.
"Prima oara, l-am vazut pe fratele Anton dupa o slujba la catedrala. Voiam sa-i cerem cateva indicatii despre drumul care urca spre capele. De la primele cuvinte, comportamentul sau bland si amabil ne-a cucerit. La urmatoarea intalnire, am fost un grup de vreo zece romani care l-am intrebat daca poate fi ajutat cu ceva. El ne-a raspuns ca am putea sa-l ajutam la spart niste lemne, dar ca nu-i nevoie sa ne ostenim si ca mai bine ne-am ruga. Am pus mana pe topoare si am inceput sa micsoram cu nadejde doua gramezi uriase de lemne. Apoi ne-am rugat impreuna - a fost o experienta extraordinara. Dupa rugaciune, fratele ramanea transfigurat timp de mai multe minute, cu palmele orientate spre cer. L-am intrebat de ce procedeaza asa si ne-a spus ca, dupa fiecare rugaciune primita, apare negresit raspunsul de la Dumnezeu. <<Si cum apare raspunsul?>> <<Ca un influx de lumina stralucitoare, care te inunda de fericire. Acest influx apare, creste in intensitate, ajunge la apogeu, apoi descreste.>>
Fratele Anton era de o umilinta iesita din comun. Adesea nu avea ce manca - trupul sau era imputinat de post. In chilia sa, dormea intr-un cosciug, pentru a intelege mai bine cat de efemer este corpul sau. Iarna, lupii urla in preajma chiliei lui si odata a trebuit sa sara in mijlocul lor si sa-i certe pentru a-si salva cainele credincios. Rareori primeste cate o paine sau o punga de orez, iar ceea ce are, mai degraba ar imparti saracilor decat sa foloseasca el insusi. A treia oara, am descins la el un grup de mai multi romani si doi maghiari ca translatori. Aveam portbagajele pline cu saci de cartofi si mere, roti de branza, paine si alte lucruri pentru a-l ajuta sa infrunte iarna grea care avea sa vina. Fratelui nu i-a venit sa creada, apoi a spus ca nu poate primi - daca-i dam lui, noi cu ce ne hranim? Aproape nu ar fi primit, dar invatasem de la el sa spunem ca asta-i voia lui Dumnezeu. Iar el s-a smerit si ne-a spus: <<Dumnezeu sa va rasplateasca!>>.
Ne indragea din ce in ce mai mult. La fiecare drum, ne primea cu bucurie si se despartea de noi cu lacrimi in ochi. Numai Dumnezeu stie cum a reusit de unul singur sa ne amenajeze un foc de tabara, la care sa vorbim despre cele sfinte, cum a carat din sat o multime de fan ca sa avem unde dormi, ori cum a adus pe deal o soba grea de metal, pentru a ne incalzi. Odata, ne-a petrecut la plecare, cantandu-ne din trompeta - era un talent pe care nu i-l banuiam. Dar nu era doar un cantec - toata dragostea si nostalgia codrilor din jur era in cantecul acela. Unul dupa altul, ne-am trezit toti cei din grupul nostru cu lacrimi in ochi la acea despartire si am ramas cu acele sunete in inima pana azi.
Ultima oara, l-am vazut de Craciun. Ne-a rugat sa primim in grupul nostru vesel si o orfana de la caminul din vale, Erji. Ne-am rugat impreuna la Iisus, apoi l-am rugat sa ne spuna cum simte rugaciunea. Ne-a povestit cum il simte in inima pe Iisus, cum isi simte sufletul inundat de bucuria acestei regasiri, cum se lasa imbratisat de prezenta Mantuitorului, apoi cum este furat cu toate simturile la Domnul si nu mai poate descrie nimic cu cuvinte omenesti. Lucrurile s-au terminat in mod oarecum neasteptat: si noi si el ne-am dat seama ca grupul nostru entuziast si foarte fervent il putea deturna fara sa vrea de la misiunea lui de pustnic. A fost o despartire destul de brusca, dar oarecum fireasca... Si acum, cand povestesc, mi-e atat de dor de el!"
Intalnirea
Incitat de povestirile prietenilor mei din Brasov, am ajuns la fratele Anton, in ajunul celei mai mari sarbatori religioase a anului: Schimbarea la Fata. Desi localnicii ne avertizasera ca nu vom fi primiti de pustnic intr-o asemenea zi, spre surprinderea tuturor si a noastra, el ne-a intampinat cu caldura, raspunzandu-ne cu amabilitate la intrebari. Dar inainte de toate, ne cere sa ne rugam impreuna, in vechea capela "Salvator". Ca toti cei de aici, vorbeste doar ungureste, asa ca dialogul il purtam mai mult prin intermediul translatorului, insa este de o delicatete deosebita. Ne roaga sa spunem Tatal Nostru cu voce tare, in romaneste, iar el se ia dupa noi, pentru a se ruga in aceeasi limba. Timpul petrecut impreuna cu el a fost marcat de o traire spirituala deosebit de profunda. Pentru micul nostru grup de romani "pierduti" printre miile de unguri veniti la cea mai mare sarbatoare a lor in aceasta zona a Transilvaniei, impactul unei alte religii decat cea ortodoxa, a unei limbi necunoscute, faptul ca ne aflam in inima multdiscutatului "butoi cu pulbere al Ardealului" este deosebit de puternic si putin naucitor. Fratele Anton probabil a sesizat acest lucru si are o bunatate si o blandete rar intalnite.
Inceputul vietii de pustnic
"Am devenit calugar in urma cu 11 ani cand, venind pe drumul ce ducea spre locul unde era situata asezarea care avea sa-mi devina chilie, un preot mi-a spus o poveste. Se facea ca intr-un sat se petrecuse o mare catastrofa - nu conteaza care. Atunci, un satean a facut observatia ca, in vremea in care erau pustnici care se rugau neintrerupt in muntele care strajuia satul, niciodata nu se petrecuse vreo nenorocire ca cea de atunci. Auzind acestea, am simtit ca asta este menirea mea: sa raman in munte, alaturi de natura si Dumnezeu, sa ma rog si sa-i primesc pe oamenii care vin sa se roage ori sa caute alinare si ajutor. Am fost ani de zile izolat in munte, dar niciodata nu m-am simtit singur, pentru ca in rugaciune eram cu inima aproape de oameni."
- Acum, cand vin mii de oameni aici, nu va este dor de singuratatea si de rugaciunea de la inceput?
- Rugandu-ma impreuna cu credinciosii, ma simt mai aproape de Dumnezeu. Cu cat sunt mai multi oameni care se roaga impreuna, cu atat mai mult fiecare dintre ei va fi mai aproape de Dumnezeu. Aici, ca pustnic, trebuie sa fac si munca fizica, sa ma si rog, trebuie sa imbin spiritualul cu restul indatoririlor. Si atunci ma scol dimineata devreme si ore in sir ma rog. Apoi, peste zi, simt cum rugaciunea izvoraste continuu din inima mea. Apoi seara, dupa ora zece, ma cufund din nou in rugaciune, pana tarziu in noapte. Unii oameni vin aici dintr-un preaplin al inimii ca sa-i multumeasca lui Dumnezeu, altii vin aici manati de suferinta, ca sa ceara alinare de la Dumnezeu. Dar rugandu-ma si cu unii si cu altii, simt ca ma apropii de acelasi Dumnezeu.
- Cunoasteti rugaciunea inimii, atat de pretuita de calugarii ortodocsi?
- Iubesc foate mult aceasta rugaciune. O iubesc atat de mult, incat chiar si atunci cand vorbesc sau fac altceva, o simt cum lucreaza in mine.
- Mai sunt si alti calugari franciscani sau pustnici in acest munte?
- Dintotdeauna, in acest loc a fost un singur calugar - asa este traditia. Am avut mai multi discipoli, insa viata aici este grea, iar disciplina spirituala e severa. Dimineata, trebuie sa te scoli devreme pentru rugaciune; seara si noaptea, trebuie din nou sa te daruiesti rugaciunii. In timpul zilei, trebuie sa muncesti pentru a-ti duce traiul si in acelasi timp sa fii aproape de credinciosii care vin in numar mare aici. Deocamdata, nici unul din cei care a venit aici nu s-a putut adapta. Ceva mai sus, in munte, acolo unde nu ajung decat putini oameni, am amenajat o chilie, pentru ca cel ce va veni sa aiba mai multa liniste si mai mult timp sa se roage si sa-l caute pe Dumnezeu. Din pacate, deocamdata nimeni nu a rezistat acolo si chilia a ramas pustie. Mereu si mereu vin oameni straini si devasteaza acea chilie din munte, iar eu mereu si mereu o reamenajez si am grija de ea pentru a o putea oferi celui ce va dori cu adevarat sa vina aici si sa-l caute pe Dumnezeu.
In viata mea de pustnic, ma ghidez dupa experienta de viata a unui sfant a carui invatatura m-a impresionat foarte mult. El spunea ca il descopera pe Dumnezeu in doua feluri: prin rugaciune si in Natura. Natura este ca o carte - de fiecare data cand o vad si ma las furat de frumusetea ei, mai citesc cate o pagina din aceasta carte despre Dumnezeu.
- Aici vin numai catolici, sau vin si ortodocsi?
- Un pustnic adevarat nu poate face diferente intre confesiuni. La mine au ajuns si ortodocsi si catolici, si unguri si romani. La marile sarbatori de aici, pe langa grupurile de maghiari - care au o adevarata traditie aici - intotdeauna au venit si grupuri destul de numeroase de romani. Stiu ca se fac multe diferentieri, chiar in sanul bisericii care ar trebui sa priveasca toti oamenii ca pe copiii lui Dumnezeu, insa adevarul este ca Dumnezeu vrea altceva - vrea ca oamenii sa fie frati. De aceea eu ma simt aproape de toti.
- Sumuleul este punctul central al catolicilor unguri de pretutindeni, un fel de centru spiritual al maghiarimii din toata lumea. Vin mii de oameni aici. Trebuie sa recunoastem ca maghiarii din Transilvania se individualizeaza tot mai mult, ceea ce creeaza tensiuni. Este un lucru neobisnuit ca in centrul unei miscari de acest fel sa se afle o persoana ca dvs., care nu face discriminare intre nationalitati.
- Intr-adevar, aici se afla un asemenea focar. Practic, maghiarii vin aici nu numai din Romania, ci din toata lumea sa se roage. Aici au loc manifestari traditionale, la care vin mii de oameni. Aici vin si ceangaii din Moldova si secuii si intotdeauna este si un procent de romani ortodocsi. Tensiunile de care vorbiti apar nu numai la noi in tara, ci in toata lumea, si nu provin din altceva decat din orientarea preponderenta catre lumea materiala si nu catre cea spirituala. Solutia acestei situatii nu este, cum cred unii, exterioara, globala. Lumea nu este asa cum ar trebui sa fie, ci este o lume saracita de traire spirituala. Pentru a depasi aceste probleme, care ne ameninta acum pe toti, fiecare dintre noi ar trebui sa faca eforturi sa se transforme, sa se spiritualizeze, sa se apropie de Dumnezeu. Daca fiecare sau mai multi dintre noi s-ar schimba, ar incepe sa se apropie de Dumnezeu prin rugaciune si prin credinta, atunci, treptat, mediul s-ar schimba. Iar schimbandu-se mediul, ar disparea si tensiunile. Deci, rezolvarea consta in transformarea spirituala a fiecaruia dintre noi.
- Care a fost ultima minune pe care ati vazut-o sau care v-a impresionat cel mai mult?
- Minunea care m-a impresionat cel mai tare a fost urmatoarea: la inceputul pustniciei, am fost confruntat cu un fenomen care practic mi-a schimbat viata. Am fost fulgerat - energia electrica a fost canalizata de rozariul pe care il aveam la gat, dupa care a fost descarcata prin talpi in pamant - norocul meu a fost ca eram descaltat. M-am decorporalizat si, usor ca un abur, pluteam. Stiam ca nu mai am corp si totusi existam - m-am simtit atunci creatura lui Dumnezeu si am realizat ca nu sunt in esenta altceva decat spirit. Este o traire care nu poate fi descrisa in termeni obisnuiti. Dupa o vreme, am revenit in corp - aveam un picior innegrit pur si simplu, de la genunchi in jos, dar eu eram fericit, si de atunci n-am uitat ca eu nu sunt doar un corp, ci sunt spirit vesnic.
Inca de copil am stiut ca menirea mea va fi sa fiu aproape de Dumnezeu si de Natura, iar daca povestesc anumite lucruri adevarate, pe care eu insumi le-am simtit si le-am experimentat profund, este pentru a insufla credinta si curaj si altor oameni. De aceea sunt aici, ca sa-i ajut pe oameni si sa-i indrept spre rugaciune, spre a cere ajutorul lui Dumnezeu. Pentru ca oamenii au impresia ca pot face prin puterile lor totul si nu cred in necesitatea acestui sprijin si ajutor direct din partea lui Dumnezeu. In Evanghelie se spune ca noi, inca de aici, din aceasta viata pamanteasca, trebuie sa fim in Dumnezeu, pentru ca atunci cand vom parasi acest corp sa nu fie altceva decat o dizolvare totala in Dumnezeu. As vrea sa va mai spun ca nu este o intamplare ca ati ajuns aici in aceasta zi, cand este sarbatoare, iar altarul este mai frumos impodobit cu flori ca niciodata. Ceea ce ati trait si ati experimentat acum nu se va mai sterge niciodata din suflet.
- Frate Anton, imi dati voie sa transmit mai departe ceea ce am aflat despre dvs.?
Fratele Anton ramane multa vreme tacut. Nici nu mai credeam ca o sa raspunda, cand se intoarce spre mine si zice: "Daca Dumnezeu vrea si te inspira, fa-o!".
Ilie Tudor