Un actor total
"Cea mai mare bucurie? Faptul ca traiesc clipa de fata"
Numele lui "Motu" Pittis este cunoscut, de foarte multi ani incoace, in mai toata tara. Marele sau talent, manifestat atat in teatru, cat si in lumea muzicii, i-a adus admiratia tinerilor - care il simt aproape din pricina aspectului si a firii sale de "etern adolescent" - dar si a spectatorilor cu parul albit de ani, obisnuiti cu inaltele sale performante actoricesti. Ca sa nu mai vorbim despre participarea sa la o multime de spectacole pentru copii, la gale de tot felul, in formatii rock de cea mai buna calitate, ori "aparitia" lui - nevazuta - in emisiunile de "Teatru la microfon" sau la celebra si de-acum "veterana"... "Teleenciclopedie". Bomba zilei insa abia urmeaza. Din martie, Florian Pittis este Directorul postului de Radio Romania Tineret...
Audienta la d-l director
- Cum se simte un artist - obisnuit mai degraba cu luminile rampei - in spatiul strict al acestui cabinet de director?
- Foarte sincer iti spun ca... habar n-am! Iubesc in continuare actiunea si nu ma gandesc - deocamdata - la rezultatele ei. Venind aici, am gasit o echipa de profesionisti - si asta e un lucru extraordinar, daca ne gandim ca la posturile private de radio "activeaza" in general diletanti. Asa ca tot ce imi ramane mie de facut este sa dau... asa... o orientare anume, sa zicem mai dinamica, programelor ce tin de "Canalul Romania Tineret".
- Daca ar fi sa ne luam dupa unele emisiuni "de succes" ale diverselor televiziuni private din Romania, deviza nr. 1 a tineretului nostru este "Hai sa ne distram!". Si cam atat, din pacate...
- Cred ca povestea asta cu "Hai sa ne distram!", tine de un anumit tip de politica. O politica a establishment-ului, o politica a oricarui tip de stat - care are nevoie, mai degraba, de "carne de tun" si nu de oameni care sa si gandeasca. Asadar, e nevoie de Generatia Pro. Mai exact, este nevoie de generatia "Da, da, da!", cum se spunea si pe vremea lui Ceausescu (cand exista si "generatia <<contra>>" si "generatia <<Nu, nu, nu!>>"). In general, acesti indivizi se intalnesc la discoteca si mai deloc prin biblioteci sau in librarii. Din fericire, nu asta inseamna tineretul roman. Desi, in numele acestei false impresii despre tineretul nostru, ziarele, revistele, unele posturi de radio si de televiziune promoveaza tot soiul de materiale despre asa-numite "vedete" care nu intereseaza pe nimeni. Nimeni nu are albumele acestor vedete, nimeni nu le asculta, nimeni nu se duce la un concert de-al lor. Si totusi, aflam despre ele ca si-au mai cumparat o broasca testoasa. Sau ca, uite, canta fara sutien! Oare de ce se intretine mitul unor false vedete? Pentru ca, in mintea unor indivizi, asta se cumpara, asta se vinde! Or, nu e deloc asa! Daca ne uitam cu atentie la unele emisiuni de divertisment, vom vedea ca publicul sta acolo, cuminte, in picioare, ore intregi, dar nu participa! Sta acolo pentru ca nu are unde sa se duca si pentru ca e gratis! Oamenii, tinerii se duc la astfel de concerte, casca gura asa, ca sa-si umple seara. O fac pentru ca nu au bani de altceva. Pentru ca sunt foarte, foarte saraci... Merg doar asa, ca sa se intalneasca unii cu altii.
Eu cred in adevaratul nostru tineret, in acei copii care nu sunt dispusi sa ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la scoala sau acasa, care invata pentru ca trebuie sa invete, deoarece, oricum, in viata se vor lovi de diverse probleme si vor profita de acele elemente de baza - in formarea lor - pe care le ofera scoala. Din fericire, ca si pe vremea mea, a noastra, exista si azi o anumita cultura "underground" pe care si-o fac singuri, in recreatie. Isi fac un anume tip de cultura, dandu-si coate si intrebandu-se, pe furis: "Ai auzit de unu, Rimbaud?". Cand eram noi in scoala, de exemplu, am citit Blaga numai pentru ca era interzis. Dar, desigur, si datorita parintilor mei (Dumnezeu sa-i odihneasca) citeam "Gazeta literara" si "Contemporanul". In acelasi timp, ascultam Elvis Presley, jucam fotbal si ma innebuneam dupa "Rock Around the Clock". Citeam "Miroir Sprint" - pentru ca era capitalist, era din Franta si pentru ca eram mort dupa ciclism. Doar "Miroir sprint" venea in anii "50... Asemenea tineri exista si azi in tara noastra! Foarte multi! Setosi de cultura, setosi sa afle tot soiul de lucruri. Atentie! Occidentul pe care-l maimutaresc unii "realizatori" prin diverse emisiuni de televiziune nu inseamna numai distractie-fara-sfarsit, viata-fara-griji ori tinerete vesnica! Nu inseamna numai o viata facila, traita in numele unui castig facil! Occidentul inseamna si tineri care merg la biserica duminica dimineata. Si nu sunt putini. Mai inseamna si tinerii care au venit atunci cand ne-a vizitat Papa. Si n-au fost putini! Ei sunt si cei ce curata Muntii Retezat de gunoaie, cei ce se ocupa de copiii romani abandonati de parinti din pricina mizeriei... Asa incat eu imi propun sa ofer tinerilor romani "cultura in recreatie". Am inaugurat, deocamdata, emisiuni de genul "Hit-ul zilei", "Starul zilei". Tinerilor li se ofera, mura in gura, cu documentatia scoasa din enciclopedii, cele mai fierbinti emisiuni despre idolii lor. Si, ca sa nu crezi ca la noi totul se rezuma la muzica, ei bine, afla ca au fost programati la "Omul zilei" si Liviu Ciulei, si Alexandru Tocilescu, si Irina Petrescu. Si, ca sa intelegeti aria de cuprindere a emisiunilor noastre - cand este vorba despre valori reale, de ieri si de azi - ei bine, afla, Silvia, ca in ziua de 2 aprilie am programat "ziua Gica Petrescu". Toata ziua a fost dominata de aceasta personalitate a muzicii si culturii romanesti. Tinerii trebuie sa-l cunoasca, sa-l respecte si sa-l iubeasca. Din pacate, noi nu avem o zi a eroilor, cum au americanii, in care copiii sa vina sa puna flori la monumentul sau la mormantul celor ce si-au dat viata pentru patrie. Prin analogie, cred ca trebuie sa cultivam respectul datorat de tanara generatie valorilor nationale. In acest spirit, trebuie sa spun, pentru cine nu stie, ca am reintrodus emisiunea aceea, longeviva si de-a dreptul antologica, numita "Noapte buna, copii", care - in cele 5 minute zilnice - a educat atatea si atatea generatii de copii si tineri...
Mai cu mot = Motu
- Acum, ca planurile d-lui director au fost prezentate, hai sa vorbim putin despre familia ta. De unde vine acest... "Motu", cu care te alinta toti cei ce te iubesc (si ei sunt foarte multi).
- Tatal meu a fost cel ce a "tinut" genealogia. Primul Pittis despre care a aflat tata a fost preotul Bonifachie Pitis din Scheii Brasovului - un stra-strabunic al meu. Atestat istoric este faptul ca in gradina stra-strabunicului meu, Anton Pann i-a dat lui Andrei Muresanu muzica pentru "Desteapta-te, romane!". Un fiu al lui Bonifachie Pitis a coborat la Bucuresti - si din spita asta ma trag eu...
- Pittis... cu doi "t" e corect?
- Nu. Pitis cu un "t". Cu doi "t" l-a scris jandarmul care mi-a facut actul de nastere. Si tatalui meu i-a fost un fel de lene sa indrepte aceasta greseala. Asa ca, pentru unii, eu sunt Pittis cu doi "t".
- Sa vorbim un pic despre parintii tai...
- Tatal meu, Nicolae Pitis, a fost comandor aviator - sef de scoala de pilotaj, comandant de escadrila. A schimbat garda la palat, a luat masa cu regele - de fapt cu amandoi. Si cu Carol al Ii-lea, si cu Mihai. A iesit la pensie la 41 de ani, in 1941, la doua saptamani dupa inceperea celui de-al Ii-lea Razboi Mondial (stiut fiind ca atunci din aviatie se iesea la 40 de ani). A apucat aviatia fara parasuta, a apucat si perioada cand coborau avioanele pe langa gari, intr-o activitate de recunoastere. A participat si la intrecerile gen "trecutul cu avionul pe sub podul de la Cernavoda". Si asa mai departe... Mama mea, Ana, a fost casnica, apoi a avut un atelier de croitorie pana in 1953. Mai tarziu, pentru ca nu prea veneau bani in casa, s-a angajat secretara la o scoala. De poreclit - Motu - m-a poreclit bunica mea din partea tatei. Bunica mea m-a adorat, era tare mandra de mine si pentru ca eram primul baiat sosit in familie, primul nepot care ducea numele familiei mai departe. Eram, deci, mai cu mot... asa ca am devenit... "Motu".
Toti ai mei erau indragostiti de arta, de muzica, de literatura. Un amanunt... amuzant: tatal meu a fost cel ce a adus in tara partitura cantecului "Ramona". Mama mea ar fi vrut sa se faca actrita, semana cu Danielle Darrieux... Dar n-au lasat-o parintii sa urmeze Conservatorul. A suferit teribil din cauza acestei "ratari"... Poate de-aceea m-a "aruncat" pe scena, cand aveam vreo... 4 ani. Da, da, am aparut pe scena in spectacolul "Congresul pustilor", de Sasa Georgescu si I. Avian. Partenerii mei au fost, tin minte, Flavia Buref, Alexandru Lulescu, Ileana Cotrubas. Eu jucam rolul "Ciuculet". Asta se intampla in 1947. Rolul meu era, de fapt, un monolog in care povesteam ca aveam un caine bolnav si prietenii mei nu veneau sa-l vada. Eram suparat foc, dadeam din picior si oftam de zor... Dupa asta am invatat, curand, sa citesc. Citeam literele de tipar, bineinteles. Cu timpul, am inceput sa citesc toate piesele de teatru din casa, asta si pentru ca numele personajelor erau scrise cu majuscule - asta m-a atras! Mai tarziu, in scoala, am citit toate piesele de teatru din biblioteca scolii... Fiind in scoala primara, am vazut de 23 de ori capodopera "O scrisoare pierduta" regizata de Sica Alexandrescu. Asa incat, ceva mai tarziu, am montat in scoala actul Iii din "O scrisoare pierduta". Eu jucam rolul "Cetateanul turmentat". Aveam 14 ani...
Ca sa-ti spun drept, in teatru ca in teatru, dar primul mare succes, unul adevarat s-a petrecut in muzica, pe cand eram la gradinita. La o serbare de la gradinita in limba romana - ca am facut si una la "Maison des Francais" - am cantat "Pe Mures si pe Tarnave". Eram imbracat in costum popular, bineinteles. Pasiunea mea pentru muzica s-a manifestat de timpuriu, dupa cum vezi. Mai tarziu, m-a cuprins patima rockului. Mergeam la restaurantul Ceahlaul, care se afla in coltul strazii noastre si unde era o formatie extraordinara care canta Rock Around the Clock al lui Bill Haley, la acordeon, tambal si la nai. Era in 1956. Asta era o nebunie cu atat mai mare cu cat, la radio, nici pomeneala de rock. A urmat alta nebunie: filmul. Am facut o pasiune pentru Serenada strazii, cu Vico Torriani si Vagabondul, cu Raj Kapoor, pe care le-am vazut de cate 21 de ori! Primele discuri, pe viteza 78, cumparate de mine au fost "Avaramu! A-a-a-a! Avaramuuu!" si "Arivederci Roma". In liceu, la "Lazar" (am facut sectia real-matematica si in clasa a Viii-a am fost coleg cu Ulm Spineanu) am luat un premiu la Olimpiada de matematica pe regiune, al doilea cum ar veni, si nu primul (din motive de... "indisciplina"). Cam in aceeasi perioada ne-am organizat, tot in liceu, fireste, o "formatie muzicala" a noastra. N-aveam chitara electrica, adica din astea, moderne. Pe-a noastra am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi, asa ca ne curentam deseori. Bateam intr-o toba cu piciorul, ca n-aveam pedale, si cu betele in scaun - eu eram la baterie si solist vocal. In acelasi timp, am avut imensa sansa ca, in 1958, sa vina la noi la "Lazar" si sa propuna infiintarea unui cerc dramatic d-l Petrica Gheorghiu, marele actor Petrica Gheorghiu de la Teatrul "Bulandra"...
- Deci, pasiunea ta pentru teatru a pornit din liceu...
- Da, in 1958 am facut figuratie in spectacolul "Omul cu martoaga", la Teatrul National. Tatal meu, care era pensionar si care avea nevoie de un ban, facea figuratie pe "prima scena a tarii" - asa ca m-a bagat si pe mine in portie. Apoi, am dat examen la Teatru, am cazut in primul an datorita defectului meu de dictie: aveam un R foarte puternic, "graseiam" - cum se spune in mod elegant. Asa ca "am picat". De aceea, am luat timp de un an lectii de dictie - le-am urmat cu strasnicie, pentru ca am dorit mortis sa devin actor... De fapt, cele mai aprofundate studii teatrale mi le-am facut in Teatrul "Bulandra", unde chiar in anul in care am "picat" la admitere m-am angajat ca electrician voluntar - deci fara plata! Am lucrat cu "reflectorul de urmarire", am vazut toate spectacolele, seara de seara. Si mai toate repetitiile. Recordul meu de vizionare este spectacolul "Cum va place". L-am vazut de 236 de ori. Montat de Liviu Ciulei. Si, montat de acelasi magistral Ciulei - "Sfanta Ioana", spectacolul asta fiind pe locul doi. Adica l-am vazut de 128 de ori. De altfel, norocul meu s-a numit si se numeste Liviu Ciulei. D-l Ciulei mi-a propus, intr-o seara, cand am inlocuit un actor "indispensabil" - uite, tin minte pe dinafara cuvintele lui: "Vrei sa joci in <<Cum va place>>?". Toata viata am sa-l tin minte cum statea acolo, la el in cabina (el juca, in spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul). Fuma linistit in ragazul dintre doua spectacole si, zambind, mi-a pus aceasta intrebare care, intr-un fel extraordinar, mi-a marcat viata. Apoi, ca director, m-a si angajat... Prima mea replica rostita pe scena "Bulandrei", in calitate de actor angajat, a fost: "Va rog sa-mi dati o clipa ascultare"...
- In curand va trebui sa punem punct. Dar nu putem sa o facem fara a aminti - chiar si pe scurt - acea miraculoasa intalnire a ta cu miraculosul Alexandru Bocanet. Cum s-a creat acel trio Anda Calugareanu - Dan Tufaru - Florian Pittis? Cum s-au nascut acele momente antologice?
- Ciclul acela a aparut dintr-o joaca a noastra de un Revelion. Regretatul Bocanet - sotul Doinei Levintza, pe-atunci - a avut ideea sa petrecem Revelionul la ei acasa. Asa ca am sosit la ei: Dan Tufaru, sotia lui - Anda Calugareanu si cu mine. Am hotarat sa fim deosebit de eleganti, sa nu punem muzica, sa inchidem radioul, televizorul, telefonul... si sa dam, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Si ne-a iesit seara aia atat de bine, ca am hotarat sa o "facem" si la televiziune. In vremea aceea, Dumnezeul televiziunii era genialul Tudor Vornicu. El ne-a dat mana libera. Restul il stiti. Totul s-a facut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a impus nimic. De necrezut, nu?
- Am tot vorbit despre trecut. In incheiere, as dori sa stiu care este cea mai mare bucurie a ta, Azi.
- Cea mai mare bucurie? Faptul ca traiesc clipa de fata.
- Cel mai mare regret?
- Cel mai mare regret este ca aceasta clipa trece...
- Da-mi voie sa ma intorc din usa si sa te intreb despre actuala ta sotie.
- Ce sa-ti spun? O iubesc! O cheama Niculina, dar eu ii zic Anda. Si e educatoare la o gradinita.
Silvia Kerim